Limba aramaica, vorbită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos

        Arabii creştini reprezintă categoria de creştini care sunt fie de etnie arabă, fie se integrează în spaţiul cultural şi de limbă arabă al locului în care trăiesc. Majoritatea creştinilor arabi trăiesc în Orientul Apropiat, unde la început constituiau majorităţi compacte de rum ortodocşi, monofiziţi sau asirieni. După secolul al VII-lea, adică o dată cu expansiunea islamului şi convertirile forţate ori de bună voie la noua religie, procentul creştinilor arabi a început să scadă, aceştia devenind în cursul secolelor o minoritate. Actualmente, numărul creştinilor arabi, de toate confesiunile şi jurisdicţiile, este estimat la 40 până la 48 de milioane de suflete, majoritatea dintre ei trăind în emigraţie: 16 milioane în Brazilia, 9,7 milioane în S.U.A., Europa, America, Australia etc. Egiptul formează încă o masă compactă de creştini copţi, cu 15 milioane, Libanul are 1,5 milioane, Siria 1,5 milioane, Iordania 290.000, Canada 200.000, Australia 140.000, Israel 150.000, Irak 100.000  etc.

            Încă din primul secol creştin au existat o serie de triburi arabe care s-au botezat, cum a fost cazul Ghasaniţilor, care trăiau în nordul actualei Arabii Saudite, realizând o serie de contribuţii pentru cultura şi civilizaţia arabă, cum ar fi traducerile din greceşte ale diferitelor opere literare şi ştiinţifice. Aşa se face că printre „creştinii arabi” s-au aflat o serie de medici, scriitori, arhitecţi, artişti, politicieni şi oameni de ştiinţă.

            Când definim etnia „creştinilor arabi” trebuie să fim atenţi la faptul că o mare parte dintre ei sunt numai vorbitori de limbă arabă, nu şi etnici arabi. Aşa de pildă, copţii din Egipt au propria limbă, copta, şi se definesc ca vorbitori de limbă arabă de etnie coptă, urmaşii vechilor Ptolemei. La fel este cazul cu creştinii de limbă arameică sau vechii sirieni, astăzi bilingvi (aramaică şi arabă). Şi maroniţii din Liban se consideră a fi continuatorii vechilor fenicieni, iar chaldeenii din Irak se consideră continuatorii arameilor, spre a se deosebi de arabii musulmani din Arabia Saudită, deşi toţi sunt vorbitori de limbă arabă.

            Ca urmaşi ai poporului arameic din antichitate, creştinii aramei folosesc pentru limba liturgică şi vorbirea obişnuită limba clasică siriană sau „vechea siriană”, de unde şi numele lor de „creştini sirieni”. Mai exact, limba liturgică arameică provine din zona geografică a oraşului Edesa şi din vestul Mesopotamiei. Arameica literară sau „a cărţii” este arameica “Kthobonoyo”, limbă în care este scrisă şi Biblia Peşitta şi în care se celebrează şi Sfânta Liturghie. Creştinii aramei sunt astăzi divizaţi în „arabi”, sirieni, asirieni şi chaldei. Din punct de vedere confesional, ei sunt rum ortodocşi, melkiţi catolici, asirieni (nestorieni), uniţi (chaldei), sirieni monofiziţi, sirieni monofiziţi uniţi cu Roma, maroniţi. Numele de „sirieni” dat arameilor este de origine grecească şi datează din epoca elenismului.

            În timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, limba aramaică era vorbită din Palestina până în Imperiul Persan, deci Mântuitorul a vorbit limba aramaică, deoarece limba ebraică veche era folosită doar ca „limbă liturgică” în Templul din Ierusalim şi în sinagogă. Populaţia Palestinei vorbea aramaica, dovadă sunt şi cuvintele Mântuitorului: „Talitha cumi”, Marcu 5,41; „Ephphatha”, Marcu 7, 34; „Eloi, Eloi, lama sabachthani?”, Marcu 15, 34. Termenii neotestamentari „Abba”, “Pascha”, „Hosanna” sunt tot de origine arameică. Lecturile din sinagogă făcându-se în limba ebraică veche, pe care credincioşii, cei mai mulţi evrei, n-o mai înţelegeau, în Siria aceste lecturi au fost traduse în arameică, textele respective fiind numite „Targumuri”. Limba aramaică este folosită în cult nu numai de creştinii aramei, ci şi de alte grupări religioase şi secte iudeo-creştine, cum ar fi mandeii sau „creştinii ioaniţi”, numiţi şi „Nazorei”, cunoscuţi şi sub numele de „Sabeer” (sba – botez, în arameică), nume creat după răspândirea islamului, adică după secolul al VII-lea. Credinţa mandeilor este un sincretism iudeo-creştino-gnostic, după care Mesia – Unsul – a fost Ioan Botezătorul, nu Iisus Hristos. Limba lor liturgică este un dialect arameic răsăritean.

            Limba aramaică a devenit şi una din limbile oficiale din Imperiul Persan multietnic – „aramaica imperială”. Limba ebraică a preluat alfabetul arameic în a doua jumătate a secolului întâi î.d.Hr. – „scrierea consonantică pătrată cu 22 de litere”. Pentru că noţiunea de „arameic”, cu toate derivaţiile ei, era considerată „păgână” de către literatura rabinică, evreii menţionau această limbă sub numele de „limba siriană”. De aici confuzia care s-a creat între cele două noţiuni, confuzie accentuată ulterior şi de creştinismul elenistic, nu numai de literatura iudaică.

            În limba aramaică au fost scrise şi părţi din Sfânta Scriptură, cum ar fi cărţile lui Ezdra: 4, 8 – 6,18; 7, 12 – 26; Daniel 2, 4 – 7, 28; Ieremia 10, 11, Geneză 31, 47. Chiar şi Gamara (o parte din Talmud) a fost scrisă în aramaică, nu în limba ebraică veche.

            În aceste condiţii, limba mamă a Creştinismului este limba aramaică, vorbită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, nu ebraica, devenită limbă moartă încă din timpul exilului babilonic, adică aproximativ cu 500 de ani î.d.Hr., nici greaca, şi nici latina. Numai condiţiile politice şi culturale ale timpului au impus prin elenism limba greacă ca limbă de exprimare a Creştinismului, alături de care a evoluat de prin secolul al IV-lea limba latină. În Imperiul Persan însă şi în afara graniţelor romane s-a menţinut tot timpul limba aramaică ca limbă liturgică şi de exprimare a teologiei.

            Monumentul creştin al limbii aramaice îl constituie Biblia Peşitta, din a doua jumătate a secolului al III-lea, cu versiunea mai veche a Evangheliilor, numită „Vetus Syra”, precum  şi Sfânta Liturghie, adică ritul a şapte Biserici: rum ortodoxă, melkito-catolică, siro-monofizită, siro-uniată, maronită, asiriană şi chaldeană. Lovitura de moarte a primit-o limba aramaică de la arabii musulmani, după secolul al VIII-lea aceştia înlocuind-o cu limba arabă în decurs de câteva secole. 

Schema evoluţiei şi răspândirii limbi aramaice, cu dialectele, subdialectele, graiurile şi specificul acesteia

a. Aramaica veche, cu două subdiviziuni, aramaica timpurie, până în anul c.700 î.d.Hr.; Sfire-Stelen, şi   aramaica târzie, c. sec. VII – VI, î.d.Hr. Hermopolis-Papyri:

b. Aramaica imperială, cu Aramaica imperială Achemidă, c. sec. V – III î.d.Hr.; Papyri Elephantini, şi Aramaica imperială  post Achemidă, de prin anul  200 î.d.Hr. urmată de      Aramaica Biblică, în cea mai mare parte, Aramaica Nabateilor, Aramaica din Palmyra şi dialectele Targumelor galileene şi babilonice

c. Aramaica mai veche cu subdiviziunile aramaica veche orientală şi aramaica veche apuseană, la prima distinge siriana veche şi mesopotama orientală, cu inscripţiile de la Hatra, la cea de a doua dialectele din timpul lui Iisus Hristos: galilean, samaritean, iudaic etc.

d. Aramaica medie, cu aramaica orientală (mandee, siriana clasică şi iudeo-babilonică şi arameica de apus (iudeo-palestiniană, samariteană şi creştino-palestinenză 

e. Neoaramaica cu neoaramaica siriană (neomandee, neosiriana de răsărit: Swadaya, neosiriana de apus: Turoyo; şi aramaica centrală) şi neoaramaica apuseană: Malula; Dipticele patriarhilor siro-monofiziţi ai Antiohiei, în formă spirală, din mânăstirea siro-monofizită Mor Hananyo, din Mardin, Turcia.

(Sursa: Dayro d-Mor Hananyo (Kurkmo Dayro/Deir ez-Za`faran) Mardin, SE Turkey The Patriarchal throne at the monastery Source: Hollerweger, Turabdin - Living Culture, 1999.   The chronological spiral on the Patriarchal throne at Dayro d-Mor Hananyo.

Luat din: http://phoenicia.org/syriacs.html - sau:  History of the Syriac Orthodox Church.

Prezentarea aparţine Părintelui greco-catolic Ioan Marin Mălinaş (care celebrează în ritul latin, cu dispensă de la Roma, în două parohii romano-catolice din Austria, unde nu sunt credincioşi greco-catolici) care a folosit drept sursă Dayro d-Mor Hananyo (Kurkmo Dayro/Deir ez-Za`faran)  Mardin, SE Turkey The Patriarchal throne at the monastery Source: Hollerweger, Turabdin - Living Culture, 1999.

(sursa: Viaţa Cultelor nr.1121-1122 si 1125-1126 /2016)