Părintele Nicolae Steinhardt, evreul genial convertit la Ortodoxie
„DEVOÈšIUNEA MEA PARTICULARÄ‚ ESTE CRUCEA”
Motto: „Degeaba suferi, dacă eÅŸti în afara Bisericii nu Å£i-e de niciun folos. CâÅ£i eretici n-au riscat moartea? CâÅ£i nu au dorit-o ÅŸi care acum ard în foc? Diavolul are ÅŸi el martirii lui”.
ITINERARII BIOGRAFICE
Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt, scriitor, publicist, critic literar, eseist, filosof È™i adânc trăitor creÈ™tin, de origine evreu, se naÈ™te la 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, lângă BucureÈ™ti. Tatăl său, inginerul È™i arhitectul Oscar Steinhardt, rănit la Mărăști È™i decorat cu „Virtutea militară”, pentru că a luptat în primul război mondial, conducea o fabrică de mobile È™i cherestea la marginea BucureÈ™tiului. Mama excela în blândeÈ›e È™i bunătate, calități descrise de N. Steinhardt într-o cromatică tentă de nostalgie: „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaÅ£i la trăsurile care, pe vremuri, îÅŸi aÅŸteptau muÅŸteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinÅ£ii”. Urmează exclamaÈ›ia cu nuanÈ›e de amărăciune a celui care, neînduplecat cu propria fire, îÈ™i va face mereu o intransigentă autoanaliză: „Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie!”. Din scurta autobiografie pe care Nicolae Steinhardt È™i-a alcătuit-o la îndemnul IPS Teofil Herineanu È™i al părintelui duhovnic, Arhim. Serafim Man, spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia, spicuim următoarea mărturisire, semnificativă pentru lucrarea pe care pronia lui Dumnezeu a avut-o cu sufletul lui Steinhardt, adus la creÈ™tinism asemenea convertirii minunate a lui Saul: „Din copilărie m-au atras clopotele È™i obiceiurile creÈ™tineÈ™ti. PărinÈ›ii mei erau în bune relaÈ›ii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers È™i eu”[1].
După clasele primare pe care le face în parte acasă, parte la Școala Clementa din BucureÈ™ti, urmează cursurile Liceului Spiru Haret, unde „am fost singurul dintre cei patru elevi israeliÈ›i care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învățat religia creÈ™tină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza È™i-mi da note mari”[2].
„AfecÈ›iunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”
Perioada anilor de liceu în care Constantin Noica, Mircea Eliade, Dinu Pillat ÅŸi Marcel Avramescu îi sunt colegi de generaÈ›ie, marchează începutul afirmării sale în tribuna literaÈ›ilor. Frecventează cu persuasiune cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu È™i publică sub pseudonimul Antistihus. După susÈ›inerea examenului de bacalaureat în 1929, se înscrie la cursurile Facultății de Drept È™i Litere, pe care o absolvă în 1934, an în care publică primul volum din În genul… tinerilor, care conÅ£ine pastiÅŸe „în genul lui Cioran, Noica ÅŸi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu. ÎÈ™i desăvârÈ™eÈ™te studiile, doi ani mai târziu, când îÈ™i susÈ›ine la BucureÈ™ti teza de doctorat în Drept constituÈ›ional cu lucrarea „Principiile clasice ÅŸi noile tendinÅ£e ale dreptului constituÅ£ional. Critica operei lui Léon Duguit” È™i se hotărăște să-È™i continue studiile la Paris È™i Londra până la declanÈ™area primei conflagraÈ›ii mondiale.
Revenit în È›ară, „nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetățenit prin lege inviduală votată de Parlament È™i ofiÈ›er de rezervă, fiind recunoscut, «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat totuÈ™i – deÈ™i puteam fi scutiÈ›i – munca obligatorie È™i munca la zăpadă, însă în condiÈ›ii de operetă. Ar fi cu toate acestea fățărnicie din partea mea dacă nu aÈ™ recunoaÈ™te că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel È™i admirând curajul È™i mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaÈ›iei evreieÈ™ti. AfecÈ›iunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”.
Anii 1939-1940 È™i 1944 conturează pregnant profilul de publicist È™i critic literar al lui Steinhardt prin intensa activitate publicistică pe care o prestează ca redactor al „Revistei FundaÈ›iilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu. Perioada imediată războiului aduce schimbări majore pe scena politică a țării, a cărei agonie începe odată cu abolirea monarhiei È™i instalarea regimului comunist. Teroarea exercitată de noul regim îÈ™i pune amprenta privaÈ›iunilor È™i peste destinul lui Steinhardt, circumscris de altfel parcursului tragic al întregii intelectualități interbelice: „Am suferit alături de atâÈ›ia alÈ›ii, am fost dat afară din casă È™i barou È™i am dus-o foarte greu din punct de vedere material È™i sufletesc. Am fost È™i foarte bolnav vreme îndelungată”.
În ciuda greutăților È™i a presiunilor imunde, pentru Steinhardt drumul lăuntric către centrul propriei fiinÈ›e îÈ™i deapănă firul către o renaÈ™tere spirituală ireversibilă: „Din punct de vedere spiritual, lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simÈ›eam din ce în ce mai atras de creÈ™tinism. Cu o bună È™i È™i binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură È™i intensă trăire creÈ™tină – Virgil Cândea È™i Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică È™i de filosofia creÈ™tină. Progresam aÈ™adar, pe amândouă planurile: teoretic È™i practic. Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul È™i hotărârea de a face pasul final. Șovăiam, mi-era ruÈ™ine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorință È™i panică, prielnică lenei È™i tergiversării. Mi-era È™i teamă, mă È™tiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic È™i umblă pe căi misterioase”.
Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincÈ›iei esenÈ›iale dintre bine È™i rău, ori mai precis al falsificării binelui, al lagărelor de concentrare È™i al camerelor de tortură, N. Steinhardt îÈ™i câÈ™tigă prin suferință libertatea interioară.
ÎN ARESTUL SECURITÄ‚ÈšII. ABSURDUL UNUI FALS PROCES
„Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară”.
În 1959, la 46 de ani, Steinhardt este arestat ÅŸi declarat inculpat în celebrul proces „Noica – Pillat”. La 31 decembrie, în acelaÅŸi an, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menÅ£iunea că dacă refuză va fi arestat ÅŸi introdus în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Ironia supremă pentru un evreu care, în ultimii ani, fusese prigonit din cauza originilor de către regimul Antonescu. Steinhardt, la îndemnul tatălui său care avea oroare de fricoÈ™i È™i un vădit dispreÈ› pentru delatori, refuză compromisul. În arestul Securității, cunoaÈ™te duritatea anchetelor renumite prin cruzimea metodelor de interogatoriu: „Locotenentul-major Onea, dintre «metodele de simplă securitate», cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereÅ£i; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e ÅŸi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios ÅŸi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluÅ£ie disproporÅ£ionată faţă de ameninÅ£are, dar neplăcută ÅŸi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape – al meu ÅŸi al lui – ÅŸi cu gentileÅ£e stingherit părintească mi le aplică pe cap, pe tălpi, după cum e cazul”.
Și pentru că declaraÈ›iile acuzatului nu corespund aÈ™teptărilor Securității, în februarie 1960, se montează procesul, trecându-se la „făurirea scenei pe care o jucăm toÅ£i, a scenariului absurd, a părelniciilor adânc înfipte în mizerie ÅŸi spaimă”. AÈ™ezat în boxa acuzaÈ›ilor între Constantin Noica È™i Vladimir Streinu, în tribunal Steinhardt găseÈ™te tăria să se descătuÈ™eze de propriul sine, spre a fi reazemul celor apropiaÈ›i, prăbuÈ™iÈ›i în genunea deznădejdii: „De îndată ce mă văd aÅŸezat pe bancă, săvârÅŸesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaÅ£a mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeÅŸte deznădejdea ÅŸi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceÅŸte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat ÅŸi mai pot vorbi pe scurt: «Dinule, să ÅŸtii că nu suntem supăraÅ£i niciunul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune». Dumnezeu îmi este binevoitor: faÅ£a lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuÅ£eală încheietura mainii, oftează adânc, despovărat. Am făcut ÅŸi eu ceva bun în lumea aceasta”. ConÈ™tient că procesul nu este decât o „comedie” cu deznodământul prestabilit È™i că „ce spui la tribunal e ca ÅŸi cum ai vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut”, Nicolae Steinhardt îÈ™i pregăteÈ™te cu grijă, din celulă, cuvântul final pe care îl recită fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenÅ£ia de a unelti, al doilea că dacă aÅŸ fi ÅŸtiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aÅŸ fi citit ÅŸi nu m-aÅŸ fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am ÅŸi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect ÅŸi neţărmurită dragoste”. Urmează actul final al mascaradei, sentinÈ›a nr. 24/960 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare BucureÈ™ti: „12 (doisprezece) ani muncă silnică, 7 (ÅŸapte) ani degradare civică ÅŸi confiscarea totală a averii personale pentru infracÅ£iunea de uneltire contra ordinii sociale”.
PRIMA TEMNIȚĂ. JILAVA – ALTAR AL SUFERINÈšEI ȘI CRISTELINIȚĂ A NAȘTERII DIN NOU
„CreÈ™tinismul e bucurie È™i reÈ›etă de fericire; e È™i asumare a durerii”.
SfârÈ™itul lui februarie, 1960 îl găseÈ™te pe Steinhardt între zidurile mohorâte ale Jilavei, acolo unde avea să descopere constantele unei spiritualităţi româneÅŸti pe care, odată ieÅŸit din închisoare, le va cinsti cu verbul ÅŸi verva lui inimitabile. Prima zi de temniță, însă va rămâne în memoria părintelui Nicolae, una plumbuită de spaimă È™i nedumerire: „Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeÅŸertate. Seara suntem transferaÅ£i la ÅŸerpărie, vastă peÅŸteră, sinistră, împuÅ£ită, care deÅŸi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase. Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aÅŸa măsură de lugubru ÅŸi apăsător încât nu pare a fi real”. Părintele Mina Dobzeu, cel care va purcede la catehizarea lui Steinhardt, afundându-l în baia naÈ™terii din nou a botezului creÈ™tin, îÈ™i aminteÈ™te de prima întâlnire cu viitorul catehumen: „Era spre sfârÅŸitul lui februarie. Eram vreo 60 în celulă, trei rânduri de paturi etajate. Într-o noapte, uÅŸa se deschide ÅŸi este împins un om cu bocceaua sub braÅ£, înspăimântat ÅŸi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau ÅŸi câte doi în pat. L-am văzut ÅŸi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puÅ£in, că acuÅŸi e ziuă. A doua zi am aflat că se numeÅŸte Nicolae Steinhardt ÅŸi că e «ovreu», cum zicea el”.
„Încep să presimt că Hristos e prezent în puÅŸcărie”
Regimul dur de detenÈ›ie este îmblânzit de atmosfera spirituală care domneÈ™te în celula 34, astfel încât bucuria È™i durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraÈ›ie, poezii È™i sfidare – È™i durerea (căci domneÈ™te un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observaÈ›ie a caraliilor e însoÈ›ită de ghionÈ›i sub fălci È™i pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică È™i înălțătoare”.
Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie È™i altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-È™i mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic È™i Gyr È™i cunoaÈ™te fericirea de a fi în preajma liniÈ™titoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelaÈ›ia unei alte lumi: „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puÅŸcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârÅŸesc. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”.
Stările sufleteÈ™ti experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecÈ›ia unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[3]. În temniÈ›a lugubră a Jilavei, rolului lui Anania din episodul convertirii Sf. Ap. Pavel, i se substituie figura luminoasă a părintelui Mina Dobzeu, neobosit în predarea lecÈ›iilor de catehizare pe care „le făceam ÅŸezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în ÅŸoapte”. Alegerea de a fi botezat creÈ™tin-ortodox pe care Steinhardt o face, în căutarea adevărului izbăvitor, nu este decât răspunsul sincer È™i ferm pe care înÈ›elege să-l dea lui Hristos la tainica Lui chemare: „Mi-a spus că vrea să treacă la creÅŸtinism. Eram cu alÅ£i doi preoÅ£i greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veÅŸtminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem niÅŸte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, îÈ™i aminteÈ™te părintele Mina.
Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid
Între filele Jurnalului fericirii, se ascunde sfioasă È™i evocarea zilei botezului: „Era 15 martie 1960: Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteÅŸte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaÅ£i, când agitaÅ£ia e maximă. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta ÅŸi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-ÅŸi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roÅŸie, cu smalÅ£ul sărit, năcăită ÅŸi respingătoare – ÅŸi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (…) Doi dintre deÅ£inuÅ£i, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoÅ£ească unde iuÅ£eala nu stânjeneÅŸte dicÅ£ia desluÅŸită – părintele Mina rosteÅŸte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap ÅŸi pe umeri tot conÅ£inutul ibricului ÅŸi mă botează în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul ÅŸterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă ÅŸi duh rapid”. NaÅŸul de botez fusese ales Emanuel VidraÅŸcu, ÅŸeful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu ÅŸi cel care a purtat cu maÅŸina la tipografie celebrul ordin «Vă ordon, treceÈ›i Prutul!»”.
Este limpede că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie, ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experienÈ›e de viață È™i al unor cugetări persistente, ivite din acuitatea È™i profunzimea trăirilor sale creÈ™tine, după cum el însuÈ™i mărturiseÈ™te adesea: „Cine a fost creÅŸtinat de mic copil nu are de unde să ÅŸtie ÅŸi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus ÅŸi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată ÅŸi deplină. LiniÅŸte. Åži o absolută nepăsare. Faţă de toate. Åži o dulceaţă. În gură, în vine, ÅŸi muÅŸchi. Totodată o resemnare, senzaÅ£ia că aÅŸ putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Åži un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărÅ£i ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate ÅŸi o desăvârÅŸită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde ÅŸi o conivenţă cu înÅ£elepciuni ghicite”.
În Lumina harului – „Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”
Peste ani, după eliberare, Steinhardt îÈ™i va desăvărÈ™i taina botezului prin mirungere È™i primirea Sf. Împărtășanii la schitul bucureÈ™tean Darvari. Flămând de iubire È™i de sens, greu încercat de foame, frig È™i teroare, Steinhardt are în celula 25 a închisorii Jilava, două vise prin care va simÈ›i adumbrirea harului trebuitor izbânzilor asupra condiÈ›iei umane decăzute È™i a suferinÈ›ei extreme: „Odată mi s-a arătat în vis mama – care mergea mereu la Capra, la biserică, È™i care vorbea atât de curat È™i de fermecător româneÈ™te – È™i, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaÈ™ în întregime zugrăvit cu figuri de sfinÈ›i È™i acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate È™i înspre icoane È™i mă îndemna să le sărut. Al doilea vis a fost mai cutremurător. Mi s-a dăruit un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă È™i strălucitoare – È™i mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părÈ›ile, e o fericire totală, È™i înlătură totul; sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină È™i exult. Știu că va dura veÈ™nic, e un perpetuum immobile. Eu sunt , îmi vorbeÈ™te lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: È™i înÈ›eleg prin intelect È™i pe calea simÈ›irii – înÈ›eleg că e Domnul È™i că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci È™i vieÈ›uiesc în mijlocul ei, mă leagană – È™i-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieÈ™te. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”.
SfârÈ™itul anului 1960 îl găseÈ™te în hrubele ostile ale Reduitului Jilava, după o grevă a foamei care îi zdruncină serios sănătatea. Distrofic, etichetat ca „nesincer cu ancheta”, este proscris, nefiind scos la vreo muncă. Paradoxal, în celula 84, „în locul acela aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaÈ›a mea, arătându-mi-se că minunea face parte din viaÈ›a reală ca o componentă indiscutabilă a lumii”.
GHERLA – „DevoÈ›iunea mea particulară este crucea”.
Crucea, „singurul tipar care ne îngăduie să înÈ›elegem taina lumii È™i a vieÈ›ii”, este altarul de jertfă al lui Steinhardt È™i în perioada detenÈ›iei de la Aiud È™i Gherla (1961-1964). Sufletul lui vibrează acum tainic în aceeaÈ™i bătaie, în acelaÈ›i avânt la acordurile versului lui N. Crainic din Cântecul potirului: „Și iată, potirul la gură Te-aduce/ Iisuse Hristoase, Tu, jertfa pe Cruce/ Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu/ Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine/ EÈ™ti totul în toate È™i toate prin Tine/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu”. În mâzga È™i întunericul celulei 44, Steinhardt continuă să fie martorul tăcut al îmbrățișărilor divine de har È™i lumină: „Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închiÈ™i i se preling lacrimi: faÈ›a îi este luminată extatic. PriveliÈ™tea aceasta îmi despică inima-n două È™i dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaÈ›a mi-aÈ™ da-o fără a sta pe gânduri. M-aÈ™ arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scânduri È™i eu nu-s decât un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivității, care-i superficialitate”[4].
Simultan, lumea insidioasă a temniÈ›ei se descompune în fascicule de viață chinuitoare, vecină cu supliciile infernului: „Am dobândit convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacÈ›iune È™i morfogeneză spontană. DeÈ›inuÈ›ii să se chinuiască unii pe alÈ›ii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puÈ›in. CondamnaÈ›ii îÈ™i vor crea singuri infernul”. Singurul punct de sprijin rămâne introvertirea suferinÈ›ei ca cel mai neîndoielnic, dar È™i cel mai criptic traiect spre veÈ™nicie: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaÈ™te, toate le putem învăța. Numai suferinÈ›a, nu. Credem că È™tim ce e suferinÈ›a, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! SuferinÈ›a e veÈ™nic nouă, proteică la infinit, oriÈ™icând proaspătă”.
ELIBERAREA. „Am intrat în închisoare orb ÅŸi ies cu ochii deschiÅŸi”
IntervenÈ›ia proniei divine, rostuită să-i întregească corola pătimirilor prin lepădarea definitivă de lume în viaÈ›a monahală, îl absolvă de închisoare înainte de termen prin Decretul de graÈ›iere generală a deÈ›inuÈ›ilor politici din 1964. Eliberat în ultima zi, după îndelungi È™i chinuitoare aÈ™teptări care îi provocau „o stare ilogică de nerăbdare È™i anxietate”, nu pregetă să-È™i întocmească un amănuÈ›it examen de conÈ™tiință: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) ÅŸi ies cu ochii deschiÅŸi;
– am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulÅ£umit, ies cunoscând fericirea;
– am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele ÅŸi viaÅ£a îmi spuneau puÅ£in, acum ÅŸtiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul;
– ies împăcat: cu cei cărora le-am greÅŸit, cu prietenii ÅŸi duÅŸmanii mei, ba ÅŸi cu mine însumi”.
Corolarul bilanÈ›ului rămâne un autentic testament al metanoiei creÈ™tine, întregind nimbul generozității fără umbre al profilului sufletesc steinhardtian: „Din rob È™i schilod, Doamne m-ai făcut om liber È™i senior; din fricos È™i miÈ™el, om îndrăzneÈ›; din ființă a întunecimii, un ahtiat dupa lumină; È™i slobod a încerca senzaÈ›ia că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învățătura È™i vrerea Ta”.
Anii care urmează sunt prolifici pentru viaÈ›a literară în care se ancorează cu un avânt titanic la insistenÈ›ele lui Constantin Noica. Publică traduceri, medalione, eseuri, cronici È™i semnează în publicaÈ›ii precum: „Secolul 20”, „ViaÅ£a Românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Orizont”, „Echinox” sau „Opinia studenÅ£ească”. În urma acestor colaborări, rezultă mai multe volume de eseuri ÅŸi critică literară, cele mai cunoscute fiind „Între viaţă ÅŸi cărÅ£i” (1976) ÅŸi „Incertitudini literare” (1980, pentru care ÅŸi primeÅŸte Marele Premiu al Criticii literare.
Îmbrăcat în haina desăvârÈ™irii – monahismul
În acelaÈ™i timp, îÈ™i continuă drumul lăuntric spre desăvârÈ™ire È™i după moartea tatălui său, survenită în 1967, începe să-È™i caute o mănăstire, demers anevoios din cauza trecutului din temniÈ›ele comuniste care îl stigmatizează drept persoană preferabil de evitat. Hristos îi întinde È™i de această dată mâna. Este sfătuit de Constantin Noica care îl cunoscuse de puÈ›ină vreme pe IPS Justinian Chira al MaramureÈ™ului È™i Sătmarului, să se retragă în mănăstirea Rohia unde va È™i îmbrăca haina dăruirii supreme la 16 august 1980. Părintelui Nicolae i se deschid acum noi adâncimi de trăire creÈ™tină, aÈ™a cum singur mărturiseÈ™te: „Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alÈ›i ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul È™i bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în puÈ™cărie È™i am devenit creÈ™tin. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu…”.
Totodată, la călugărie primeÈ™te de la IPS Justinian, cel care va înfrunta până la capăt, cu curaj È™i demnitate hărÈ›uielile Securității deranjată de prezenÈ›a lui Steinhardt la Rohia -, ascultarea de a scrie mereu, după cum îl va inspira harul È™i de a răspunde de biblioteca mănăstirii în patrimoiul căreia se găseau în neorânduială peste 23.000 de volume. Stropi de lumină È™i de foc cristalizaÈ›i, transformaÈ›i în cuvinte se aÈ™tern cuminte în filele Jurnalului fericirii. Conceput ca un „testament literar”, cartea care a fost redactată, în prima sa formă, la începutul anilor 1970, având aproximativ 570 de pagini dactilografiate, va avea până la publicare acelaÈ™i drum sinuos pe care l-a avut în viață È™i autorul ei. În 1972, este confiscată de Securitate ÅŸi restituită trei ani mai tîrziu, după numeroase intervenÅ£ii pe lângă Uniunea Scriitorilor. O a doua variantă, mai amplă, de circa 760 de pagini, este confiscată, din nou, în 1984. Două variante sunt scoase pe ascuns din Å£ară ÅŸi ajung în mâinile Monicăi Lovinescu ÅŸi ale lui Virgil Ierunca, la Paris, devenind subiectul unui veritabil „serial” difuzat la postul de radio „Europa liberă”, între anii 1988 ÅŸi 1989. Publicată, pentru prima dată oficial, în 1992, Jurnalul fericirii a devenit imediat o piatră de temelie a culturii româneÈ™ti.
La Rohia, prin bogăția de duh È™i de trăire creÈ™tină, părintele Nicolae devine în scurt timp mentorul spiritual al mănăstirii È™i un nesecat izvor de har pentru cei tineri. Părintele Pantelimon, care i-a fost ucenic,îÈ™i aminteÈ™te: „Ne iubea foarte mult, dar ne ÅŸi certa când greÅŸeam. Pe atunci aveam 17-18 ani ÅŸi, bineînÅ£eles, cum sunt tinerii, mai greÅŸeam din când în când. Dânsul, ca ÅŸi un părinte bun ÅŸi iubitor, ne certa cu multă blândeÅ£e ÅŸi multă dragoste ÅŸi încerca să ne facă mai conÅŸtienÅ£i. Îl iubeam foarte mult ÅŸi ne simÅ£eam în preajma dânsului ca ÅŸi în preajma unui tată duhovnicesc. Ne simÅ£eam foarte aproape. Eu de multe ori îl mai ÅŸi deranjam. Veneam cu tot felul de întrebări, abia intrat în viaÅ£a monahală, dar nu se supăra È™i întotdeauna îÈ™i făcea timp È™i pentru noi”[5].
„Mai bine este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg”
ViaÈ›a monahală, aidoma celei din detenÈ›ie, îi va fi necontenit prilej de totală jertfă È™i înălțătoare renunÈ›are: „Să nu È›inem la viață, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deÈ™ertăciunile”. Senin È™i cu sufletul odihnit în braÈ›ele Mirelui ceresc, îÈ™i va duce răbdător bătălia finală cu frământătura de tină a trupului răpus de boală: „Contractase o tuberculoză intestinală în închisoare ale cărei efecte l-au urmărit toată viaÅ£a, ÅŸi-a fracturat femurul, era cardiac ÅŸi avea tot felul de limitări fiziologice, dar se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hrănit decât prin perfuzii. L-am văzut de câteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întâmpinându-mă cu acelaÅŸi gen de discurs: «Frate Virgile, eu, când nu sunt încă pe moarte, mă simt minunat!»”, povesteÈ™te profesorul CiomoÅŸ în volumul Convorbiri despre N. Steinhardt.
În martie 1989, angina pectorală de care părintele Nicolae suferea, se agravează, motiv pentru care se hotărăște să plece de urgenţă la BucureÅŸti pentru a fi consultat de un medic specialist. Pe drumul spre Baia Mare, alături de părinÅ£ii Justin Hodea ÅŸi Paisie Rogojan, Steinhardt vorbeÈ™te numai despre moarte È™i se luptă cu înverÈ™unare să È›ină piept gândurilor de îndoială care îl atacă fără milă: „Tare mă supără niÅŸte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereÅ£ii mele”. În aerogara din Baia Mare, în aÅŸteptarea îmbarcării pentru BucureÅŸti, suferă un infarct ÅŸi este dus la spitalul din localitate.
A doua zi, pe deplin conÅŸtient, ÅŸi-a orchestrat ÅŸi dirijat propria «trecere»: după redactarea ultimelor indicaÅ£ii testamentare ÅŸi a listei persoanelor care urmau a fi invitate la înmormântare, a cerut să i se aprindă o lumânare, să i se citească un psalm ÅŸi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece… «M-am hrănit de lumea asta!», îmi spusese cu câtva timp înainte. Rămâne însă să ne întrebăm dacă n-ar fi spus acelaÅŸi lucru ÅŸi despre cea în care, foarte curând, aveam să intrăm cu toÅ£ii”, relatează Virgil CiomoÅŸ, unul dintre apropiaÅ£ii ÅŸi discipolii părintelui Steinhardt. Pe 29 martie 1989, la 77 de ani, părintele Nicolae Steinhardt îÈ™i dă obÈ™tescul sfârÈ™it într-un spital din Baia Mare, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia. „Când l-a chemat Domnul, el a răspuns cu dăruire până la jertfă, cu o mortificare întreită. Da, de trei ori a dat dovada că acceptă lepădarea de sine (mortificarea) È™i anume:
– când s-a hotărât să rămână fidel grupului alcătuit din oameni de cultura creÈ™tini È™i români, fără să-i trădeze;
– când a cerut botezul creÈ™tin, renunÈ›ând la Legea Vechiului Testament;
– când a cerut să depună votul monahal în Mănăstirea Rohia, lepădându-se întru totul de duhul lumesc” (Părintele Mina Dobzeu).
La Rohia, în cimitirul unde liniÈ™tea pământescului se confundă cu pacea celestă a veÈ™niciei „mormântul părintelui N. Steinhardt este o mărturie vie a desăvârÈ™itei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihneÈ™te partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă È™i acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o aÈ™a de mult. CălătoreÈ™te È™i acum, aÈ™a cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață È™i bătea la porÈ›ile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea È™i râdea cu noi, se distra È™i se însenina în faÈ›a noastră prin cărÈ›ile sale, prin expresiile lui miraculoase È™i unice, È™i sunt deplin încredinÈ›at că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat L-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului È™i al pământului”(IPS Justinian Chira).
[1] Frag. din Autobiografie în Martiri È™i mărturisitori români din sec. XX, de Fabian Seiche, Ed. Agaton, 2010, pag. 458-459.
[2] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000 (n.ed. toate citatele autobiografice sunt preluate din aceeași sursă).
[5] Preluat de pe http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/nicolae-steinhardt
(Articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 40)
Adaugati un comentariu:
Nicolae Steinhardt, Convertirea, Marturisitori, Inchisorile Comuniste, Cruce, Creștinism,
