JOHN LOCKE - precursor al liberalismului şi constituţionalismului contemporan

I. Experiența, unica sursă a cunoștințelor noastre

Orice incursiune în istoria filosofiei remarcă dualismul concepțiilor privind cunoașterea. Pe de o parte, empiriștii care susțin prioritatea senzației a contactului nemijlocit dintre om și natură ca fiind unica sursă sau modalitatea principală de a ajunge la formularea cunoștințelor chiar și cu caracter teoretic, iar pe de altă parte, adepții raționalismului a căror argumentare vizează prioritatea determinată sau chiar absolută a ideilor, a construcțiilor raționale, uneori independente de orice formă de cunoaștere senzorială, apriorice, ce fundamentează cunoașterea umană.

Acest dialog dintre concepțiile empiriste și raționaliste își au originea în antichitate și implică formarea unui mod de a înțelege realitatea. Aristotel afirma că ceea ce există este numai individualul, dar noi putem cunoaște numai generalul.

Opera filosofică a lui John Locke este încadrată în mod tradițional de comentatorii istoriei filosofiei în concepțiile empiriste. Totuși, la o analiză mai atentă a concepției filosofice a marelui gânditor englez observăm că senzorialul nu este sursa unică a oricărei cunoștințe, ci numai temeiul de la care se pornește pentru a se elabora concepte, categorii și legi ale gândirii.

Chiar și adepții concepțiilor raționaliste, un reprezentant de seamă fiind Immanuel Kant, nu au exclus lumea materială și importanța senzației în procesul cunoașterii. În Critica rațiunii pure sunt întâlnite pasaje deosebite care ilustrează limitele de aplicare ale cunoștințelor raționale a priori, dincolo de care aceste cunoștințe devin o pură speculație ce nu are nimic de a face cu o veritabilă cunoștință asupra realității. Iată cum se exprima plastic, dar sugestiv Kant: „Porumbelul ușor, care în zborul liber se bucură de aerul a cărei opoziție o simte și ar putea reprezenta că el ar reuși mult mai bine în spațiul vid. Tot astfel, Platon a părăsit lumea sensibilă, întrucât ea pune intelectului limite prea înguste, și s-a aventurat dincolo de ea pe aripile ideilor în spațiul vid al intelectului pur” [1]. Relevând dualitatea dintre factorul sensibil și rațiune în procesul cunoașterii, același filosof remarca: „Natura noastră este de așa fel încât intuiția nu poate fi decât sensibilă, adică ea nu conține decât modul cum suntem afectați de obiecte. Din contră, capacitatea de a gândi, obiectul intuiției sensibile, este intelectul. Niciuna dintre aceste două proprietăți nu este de preferat celeilalte. Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect și fără intelect n-ar fi nici unul gândit. Idei fără conținut sunt goale, intuiții fără concepte sunt oarbe” [2].

Aceste considerații sunt, în opinia noastră, necesare pentru a găsi o cheie de interpretare a filosofiei generale și a filosofiei sociale pe care a elaborat-o John Locke ,dincolo de o interpretare limitativ senzorială și empiristă.

Pentru a înțelege mai bine esența ideilor susținute de marele filosof, în mod deosebit teoria sa asupra contractului social, o scurtă incursiune în viața și opera acestuia sunt necesare.

John Locke s-a născut în Anglia în anul 1632 și a aparținut unei familii de burghezi puritani, fiind fiu de avocat. A urmat cursurile Universității din Oxford, unde a studiat chimia, fizica, politica și medicina. A avut și unele însărcinări de natură diplomatică și politică încă din tinerețe. Din această perioadă datează primele sale scrieri: Anatomica (1668) și De arte medica (1669).

Filosoful nu a fost afectat în mod direct de frământările politice care au avut loc în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și care au dus la războiul civil din anul 1649, terminat cu victoria lui Cromwell, care, așa cum se știe, a instaurat un regim dictatorial menit să învingă rezistența marii nobilimi. Regimul politicii al lui Cromwell se va prăbuși după moartea acestuia, iar în Anglia se va reinstaura monarhia. Deoarece Locke a fost de partea burgheziei, a fost nevoit să ia calea exilului, stabilindu-se în 1675 și sudul Franței și apoi în Olanda.

După instaurarea în Anglia a monarhiei liberale a lui Wilhelm de Orania, John Locke revine în țară și primește funcții de răspundere, cum ar fi și cea de comisar al comerțului și al coloniilor. Aceasta este perioada cea mai fructuoasă a creației sale filozofie, când apar operele sale fundamentale: Scrisori despre toleranță (1689), Tratate despre guvernul civil (1690) și Eseu asupra intelectului omenesc (1690), aceasta fiind socotită drept opera sa fundamentală. În anul 1695, John Locke publică lucrarea Despre caracterul rațional al creștinismului.

În scrierile sale, John Locke a dat expresie idealurilor sociale și politice ale burgheziei engleze din timpul său. Tratatele sale asupra guvernării sunt considerate texte de bază ale doctrinei liberale moderne democratice și, am spune noi, prefigurează constituționalismul și supremația drepturilor în sensurile lor contemporane. Alături de alți autori, afirmăm că semnificația capitală a operei lui John Locke pentru gândirea și voința juridică și politică modernă este legată de idealul eliminării puterii discreționare și arbitrariului exercitării puterii statale și instituirea unei societăți statale bazate pe reguli în care principiile supremației legii și a respectării drepturilor naturale ale omului să reprezinte baza de construcție a unui așezământ social [3].

În istoria filosofiei, John Locke este considerat ca fiind întemeietorul empirismului englez. Empirismul a apărut în Anglia ca o reacție la conceptele de substanță și de cauzalitate susținute de Galilei, Bacon și Descartes. Ceea ce este caracteristic filosofiei inițiată de John Locke este acea orientare spre întemeierea cunoașterii spre experiență care semnifică acțiunea omului asupra naturii, altfel spus, asupra obiectului de cunoscut.

Concepția filosofică este o continuare a gânditorilor renascentiști, fiind îndreptată împotriva speculațiilor sterile pe care le practicase Scolastica o perioadă îndelungată de timp. Prin creația artistică, filosofică și literală, renașterea a impus natura ca mediu existențial al omului, obiect al cunoașterii umane, în relație cu care omul se manifestă în autenticitatea sa. Prin urmare, nu este o natură abstractă, detașată de om, ci o natură în relație nemijlocită cu omul.

Se poate observa că renașterea și filosofia modernă, în care se include și gândirea lui John Locke, aduc ca noutate absolută legătura a doi factori care împreună pot întemeia știința: rațiunea și experiența. Se manifestă în această perioadă îndoiala că simțurile singure ar putea să dea o cunoaștere adevărată asupra realității și este refuzată, pe de altă parte, speculația lipsită de conținut sensibil. Gândirea filosofică din perioada respectivă consideră simțul comun ca o modalitate de cunoaștere necorespunzătoare unor experiențe științifice, iar savanta deducție speculativă din dogme ca un simplu joc filologic de cuvinte [4].

Renașterea și, mai apoi, filosofia modernă va opune simțului și speculației sterile demersul rațional întemeiat pe observații și experiențe. Așa cum se afirmă în literatură, neîncrederea gânditorilor din perioada respectivă, față de simțul comun, nu a avut ca și consecință negarea rolului experienței și a simțurilor în cunoaștere, ci numai inacceptarea arbitrariului subiectiv pe care acestea îl pot implica. Reflecția asupra naturii și concepția potrivit căreia existența omului, dar și cunoașterea au ca mediu natura în toate formele sale, l-au determinat pe Schiller să afirme că scopul existențial al omului prin creația artistică, cunoaștere științifică și, în general, prin tot ceea ce înseamnă faptă creatoare, este acela de „a spori natura în mijlocul naturii”. 

Problemele dezbaterii științifice și filosofice din epoca lui John Locke se grupează în special în jurul conceptelor de substanță și cauzalitate care vor fi criticate de pe pozițiile empirismului.

Descartes, ca și alți adepți ai raționalismului, consideră că substanța este substratul, esența adâncă a lucrurilor. Substanța este cea care întemeiază lucrurile individuale, ea având, ca și lucrurile, un caracter obiectiv. Tocmai acest caracter al substanței va fi pus la îndoială de întemeietorii empirismului. John Locke afirma că noțiunea de substanță nu poate fi conceptualizată filosofic, iar Berkeley, căutând să suprime contradicțiile pe care le credea subzistente în sistemul filosofic elaborat de Locke, a redus existența la percepere și a negat categoric existența unei substanțe materiale, păstrând în schimb în concepția sa existența unei substanțe spirituale. Hume este cel care face ultimul pas în paleta de filosofi empiriști și neagă existența unei substanțe spirituale. Substanța este, după Hume, o ficțiune [5].

În critica conceptului de substanță, John Locke pleacă de la studierea intelectului omenesc, abordarea acestui concept fiind de natură epistemologică și nu ontologică. Astfel, el critică concepțiile cu privire la ideile născute, afirmând că toate conceptele și categoriile noastre au o origine empirică. Această orientare epistemologică a avut consecințe și asupra filosofiei sociale a marelui filosof. În literatura de specialitate s-a afirmat că: „prin aceasta, principiul feudal al climatului nașterii este infirmat și este impus principiul rolului esențial al experienței și educației în formarea spirituală a omului”.

Iată ce spunea în acest sens John Lo> [7]. Prin urmare, sursa cunoașterii o formează simțurile, senzația fiind primul izvor al cunoașterii. Aceasta nu înseamnă o identificare a senzației cu simțul comun, pentru că numai senzația nu poate forma experiență. La senzație se adaugă reflecția. În concepția filosofului, senzația și reflecția sunt singurele căi prin care pot fi obținute idei. „Eu spun că aceste două, adică lucrurile materiale, ca obiecte ale senzației, și procesele propriei noastre minți în interior, ca obiecte ale reflecției, sunt pentru mine singurele mele elemente originale în care își găsesc începuturile toate ideile noastre (…) nu avem în minte nimic care să nu fi venit prin una dintre aceste două căi” [8].

Sunt necesare câteva explicații privind conceptul de experiență în viziunea filosofului. Din analiza lucrării sale fundamentale „Eseu asupra intelectului omenesc” rezultă că înțelegerea sa cu privire la experiență are o dimensiune preponderent subiectivă. Acest aspect a fost remarcat și în literatura de specialitate: „experiența lui Locke este constituită numai din senzații și idei ale reflecției. Lipsește din ea tocmai ceea ce este realmente important în experiența reală: latura obiectivității” [9]. John Locke consideră că deși cunoașterea noastră este imperfectă ea este suficientă pentru a ne permite să răspundem cerințelor vieții de pe pământ: „Dumnezeu ne-a făcut organele așa cum este cel mai bine pentru noi în actuala noastră stare”. [10]

În ceea ce privește relația cauzală, ea este strâns legată de noțiunea de substanță. Locke consideră că lucrurile sunt susceptibile de relație, dar înțelegerea sa se rezumă numai la relațiile externe care există între lucruri. Relația cauzală este tratată în mod subiectivist pornind de la concepția sa de experiență: „noțiunile de cauză și de efect își au izvorul în ideile primite pe calea senzației sau a reflecției și că această relație oricât de cuprinzătoare ar fi se termină până la urmă în aceste idei. Căci, pentru a avea ideile de cauză și de efect, este de ajuns să considerăm că o oarecare idee simplă sau o substanță începe să existe datorită acțiunii alteia, fără a cunoaște felul acelei acțiuni” [11].

Spațiul și obiectul acestui studiu nu ne permite o analiză mai amplă a filosofiei generale a lui John Locke și a importanței acesteia pentru gândirea filosofică și științifică contemporană. Subliniem totuși importanța conceptului de „experiență”, care, chiar dacă este tratat subiectiv pornind de la senzație, nu se identifică cu simțul comun, deoarece conotația conceptului cuprinde și activitatea gândirii, „reflecția”. Este important a reține că științele moderne, cele exacte, dar și sociale, precum și filosofia pozitivistă contemporană au luat naștere și se bazează pe experiență, bazele acestui concept fiind arătate de John Locke.

II. Libertatea, legitimitatea consensului și supremația dreptului

Conceptele fundamentale ale filosofiei sociale susținute de John Locke sunt libertatea și egalitatea care, în concepția filosofului, fac parte din natura umană.

Relațiile dintre oameni în starea de natură sunt relații de forță, dar dreptul nu este o expresie a acestor relații, ci reprezintă legătura dintre o ființă liberă cu o altă ființă liberă, raport ce realizează în egalitate. Aceste relații se constituie în mod natural înaintea oricărei convenții care să ducă la constituirea societății civile. Pentru Locke există o societate naturală înaintea oricărei societăți civile. În acest fel, filosoful continuă ideea aristocratică, și anume aceea a omului ca ființă socială, dimensiune naturală a acestuia. Dacă omul nu ar avea în sine chemarea spre asociere cu ceilalți oameni, ca dar natural, societatea civilă nu ar putea să se constituie. Prin urmare, a existat un drept natural, nescris, anterior dreptului pozitiv specific societății civile. Principalul element al acestui drept este libertatea. Dreptul de a fi liber constituie fericirea omului și el se concretizează în posibilitatea sa de a poseda bunuri. În acest fel, dreptul de proprietate reprezintă un alt element important al dreptului natural. În concepția filosofului, acest drept este absolut, iar conservarea și apărarea lui este esențială pentru existența omului atât în stare naturală, cât și în stare socială. Este important să precizăm că pentru John Locke proprietatea se întemeiază pe muncă.

Gândirea lui John Locke se deosebește în această privință de filosofia lui Hobbes, care susținea că problema centrală în societate este puterea. Pentru Locke, problema esențială nu mai este guvernământul, ci instituirea unei civilizații bazate pe reguli și a unui sistem legislativ care să ducă la o bună organizare administrativă și să limiteze puterea discreționară a statului.

Este necesar, afirmă Locke, un guvernământ al proprietarilor cărora trebuie să i se lase toată libertatea pentru a realiza prosperitatea lor și a societății în care trăiesc. Filosoful se ridică împotriva autorității arbitrare a suveranului, considerând-o ca inacceptabilă. Totul trebuie să fie întemeiat pe reglementări fundamentale, raționale, liber consimțite, care, la rândul lor, să decurgă dintr-un principiu suveran, respectiv „toleranța”: „În chestiunea libertății de conștiință, care de câțiva ani a fost așa de mult discutată printre noi, lucru care a încurcat cel mai rău chestiunea, a înfierbântat disputa și a mărit animozitatea, a fost, gândesc eu, faptul că ambele părți și-au exagerat cu același zel și la fel de greșit pretențiile, una dintre părți predicând absoluta putere, iar cealaltă cerând o libertate universală în chestiunile de conștiință, fără a stabili care sunt lucrurile cu îndreptățire la libertate și fără a arăta care sunt granițele impunerii și ale supunerii” [12].

Necesitatea existenței legilor este vitală pentru existența societății și pentru supraviețuirea comunității: „Dacă nu va fi dirijată de anumite legi, iar membri săi nu vor accepta să respecte o anumită ordine, nici o societate – oricât de liberă ar fi sau oricât de lipsită de importanță ar fi ocazia pentru care a fost constituită … nu va putea să subziste sau să se mențină unite, ci se va destrăma și sfărâma în bucăți” [13].

Spre deosebire de Hobbes, Locke consideră că starea de natură a omului are unele caracteristică care o apropie de societatea civilă și care face posibilă trecerea. Important de subliniat faptul că, în concepția filosofului, „statul natural este un stat rațional, natural și prelegal”. Statul natural este rațional pentru că prin rațiune își reglează viața în limite suportabile, astfel că aici domină libertatea și egalitatea. Este natural pentru că oamenii posedă câteva drepturi în conformitate cu rațiunea, ca lega naturală: legalitatea, egalitatea, dreptul la prosperitate și dreptul patern sunt printre cele mai importante. Statul natural este prelegal pentru că aici domină justiția privată. Acest drept al justiției private înseamnă, în esență, reciprocitatea necesară a comportamentelor umane, dar și validitatea dreptului fiecărui individ la apărarea sa. În esență, în concepția filosofului, statul natural este bazat în mod deosebit pe concepte morale cu valabilitatea universală și intangibile și, totodată, este un stat al păcii sociale.

John Locke consideră că trecerea la societatea civilă a avut loc în urma unui consens general, pentru că oamenii au dorit un maxim de securitate și libertate. Trecerea de la Statul natural la Statul civil s-a realizat în baza unui contract care se bazează pe principiile consimțământului comun și al liberei asocieri. Este important de a preciza că, în concepția lui Locke, obiectul contractului social este garanția drepturilor naturale, și nu suprimarea lor în favoarea suveranului, așa cum a gândit Hobbes. De altfel, singurul drept natural pe care asociații îl pun la dispoziția societății civile este acela de a face dreptate, de a pedepsi. Puterea suveranului este în excelență una pur juridică și limitată. Această teorie considerată a fi profundă și democratică de către majoritatea autorilor se regăsește și în doctrina modernă a statului liberal și a constituționalismului democratic [14].

Apreciază John Locke că, „oamenii fiind liberi de la natură, egali și independenți, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuși puterii politice a altuia fără propriul lor consimțământ prin care ei pot conveni cu alți oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranța lor mutuală, pentru liniștea vieții lor, pentru a profita în liniște de ceea ce le aparține în mod propriu și pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău” [15].

„Puterea judiciară”, concept folosit de Locke ,dar care corespunde noțiunii de putere politică, este subdivizată în trei componente:

• puterea legislativă, care are rolul de a determina faptele ce încalcă regulile de conviețuire și pedepsele corespunzătoare,
• puterea executivă, care are menirea de a executa în concret legile emise de puterea legislativă și
• puterea confederativă, care exercită puterea statului în raport cu celelalte state.

Subliniem ideea susținută în mod consecvent de Locke potrivit căreia puterea judiciară, care, în gândirea filosofului, se identifică cu puterea politică, nu poate fi absolută, ci trebuie să aibă limite. Astfel, contractul social care legitimează puterea politică poate fi denunțat dacă cei care dețin o astfel de autoritate nu se achită de obligația asumată. Scopul oricărei puteri politice trebuie să fie, în concepția lui Locke, conservarea vieții, a libertății și a bunurilor. Dacă acest scop nu este respectat, guvernul va intra în conflict cu societatea civilă și se va reveni la starea naturală pe care contractul social voia să o depășească. Este, de fapt, aplicarea unui principiu juridic valabil pentru orice contract, și anume: în ipoteza când una dintre părți nu respectă clauzele asumate, cealaltă parte nu mai este considerată ca fiind legată de prevederile contractului.

O altă deosebire față de gândirea lui Hobbes este aceea că, prin instituirea puterii politice, poporul nu renunță la partea sa de suveranitate. John Locke precizează că dacă puterea politică va confisca în favoarea sa drepturile naturale ale poporului, acesta nu mai este ținut de contractul încheiat și va putea recurge chiar la forță pentru a înlocui pe cei care guvernează. Promotor ai ideii de justiție, Locke recunoaște totuși dreptul guvernaților la constrângere juridică în limitele legii pentru ca membrii societății civile să respecte regulile stabilite pentru atingerea binelui comun.

În opina noastră, John Locke este printre primii gânditori care legitimează revoluția, ceea ce, în concepția filosofului, înseamnă denunțarea contractului social de către popor în cazul în care guvernanții își exercită în mod discreționar puterea sau confiscă în favoarea lor drepturile naturale sau exercitarea puterii nu are ca scop binele comun, ci binele guvernanților. Pentru a nu se ajunge aici, Locke acordă o importanță majoră „persoanei” care poate să asigure și să garanteze echilibrul dintre părți, respectiv între popor, ca deținător al drepturilor naturale, la libertate, egalitate și proprietate, iar pe de altă parte, guvernanți, învestiți prin contractul social cu exercitarea puterii politice în scopul garantării acestor drepturi: acesta este judecătorul.

Pentru John Locke limita puterii politice este dată de însăși drepturile naturale ale oamenilor pentru apărarea cărora ea a fost instituită.

III. Relația omului cu statul și individualismul democratic contemporan

Liberalismul democratic își revendică principiile din concepția lui Locke cu privire la relația individului cu statul. Drepturile naturale sunt pur individuale. Această teză este susținută și de constituționalismul contemporan, care afirmă că titularul drepturilor fundamentale consacrate de constituție nu poate fi decât omul, nu și colectivitățile umane. Statul social s-a constituit în scopul apărării acestor drepturi individuale ca drepturi naturale, deoarece în statul natural nu oferea aceste garanții, iar omul, prin natura sa, este și o ființă socială.

Pentru Locke societatea politică identificabilă cu statul social nu este decât produsul unei renunțări parțiale și provizorii a oamenilor la starea lor naturală în interesul unei justiții mai bine organizate și a unei puteri mai eficace. Puterea politică rămâne tot timpul limitată de drepturile naturale.

Scopul statului nu poate fi altul decât acela al asigurării libertății și egalității individuale, pentru fiecare membru al societății, dar și garantarea legalității. Pentru a justifica existența și a aduce pacea socială, statul trebuie să fie just. Este important de a sublinia că, în concepția lui John Locke, puterea politică nu este legitimată prin ea însăși, ci numai prin valorile morale pe care le apără și în raport de care își exercită atribuțiile. Astfel spus, nu legea este cea care legitimează puterea, ci scopul moral al acesteia. Problema puterii este o problemă de morală.

Scopul întregii construcții teoretice în domeniul politicii este acela al limitării puterii care să favorizeze și nu să împiedice libertatea individuală. Locke susține teoria separației puterilor în stat ca și garanție a evitării arbitrariului în exercitarea puterii statale. Așa se face că „scopul său fundamental este ceea ce numim astăzi – îmblânzirea puterii: scopul pentru care oamenii aleg și autorizează un legislativ este crearea legilor și stabilirea regulilor ca pietre de hotar și paveze ale bunurilor tuturor membrilor societății pentru a limita puterea și a modera dominația oricărui grup sau membru al societății” [16].

Prin gândirea sa social politică, John Locke întemeiază liberalismul din care se va inspira liberalismul modern, care în numele conceptului de limitare a puterii va face distincții importante între public și privat, libertatea individuală și obligații publice, sfera de intervenție a statului și sfera de acțiune a individului, atribuțiile instituțiilor și, nu în ultimul rând, stabilirea unui domeniu de reglementare a legii.

Problematica analizată de marele filosof este o importantă deschidere teoretică a ceea ce reprezintă dimensiunea complexă a raporturilor dintre societate și stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, individul uman. Remarcăm că, în opera sa, Locke pune accentul pe om ca titular al drepturilor naturale și, prin urmare, în relația acestuia cu societatea și statul are un rol dominant, celelalte subiecte ale relației având o poziție recesivă, chiar subordonată individului uman.

Această concepție, apreciem noi, corespunde „individualismului democratic” ce caracterizează societatea contemporană prin limitarea exagerată a intervenției statului în gestionarea relațiilor complexe dintre societate și individ. Consecința este o scădere a coeziunii sociale, fapt remarcat, de altfel, de numeroși filosofi și sociologi contemporani. Dat fiind realitățile sociale economice și politice, omul a devenit o ființă pentru el însuși și care înțelege libertatea cu referire aproape exclusivă la interesul său privat. Omul există alături de ceilalți – coexistența libertăților – dar nu și împreună cu ceilalți. Consecința este imposibilitatea de a se regăsi pe sine în mediul social, indiferența față de activitățile sociale, chiar și politice, accentuarea spiritului de revendicare dar care de cele mai multe ori are în vedere un interes personal și nu social și nu in ultimul rând contradicțiile majore dintre om, iar pe de altă parte societate și stat.

Omul contemporan uită că nimeni nu poate fi liber prin el însuși și numai împreună cu ceilalți, iar dreptul natural, care în esență implică valori morale absolute și intangibile, are ființă numai prin recunoașterea socială și prin izolare într-un individualism exacerbat. O astfel de concepție este susținută de Kant . În limbajul moral kantian principiul universal al dreptului este cel care stipulează ca acțiune dreaptă pe aceea orientată de o maximă după care libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor ,conform unei legi universale.  [17]

Individualismul democratic contemporan transformă omul într-un simplu element al unui mecanism social statistic supus constrângerii abstracte a legii juridice și chiar morale fără ca individul să se poată afirma pe sine în raport cu forța politică a statului. Altfel spus, în societatea contemporană omul care există numai ca individ, și nu ca persoană, „este plin de drepturi, dar lipsit de puteri”, pentru că are numai iluzia unei libertăți, în realitate fiind sub dominația mecanismelor legislative, abstracte și constrângătoare de care dispune puterea statală.

Într-un alt studiu dedicat doctrinei contractului social vom încerca o analiză aprofundată a unor aspecte ale acestei relații dintre starea naturală și starea socială a omului cu referire la gândirea filosofică și teologică. Aici ne rezumăm a menționa numai că omul își poate găsi adevărata libertate numai dacă depășește starea de individ și devine persoană spirituală, ceea ce implică existența sa în comuniune, adică nu o existență alături de alții, ci împreună cu alții, fără a se renunța la individualitatea personalității sale. Susținem, astfel, trecerea de la individualismul democratic care, alături de democrația maselor ca forme ale constituționalismului și liberalismului democratic contemporan, sunt precarități ale idealului democratic, la „personalismul democratic” ce pune accentul pe ideea de comuniune a persoanelor libere, comuniune ce nu se identifică cu ”statul social” abstract, rigid și statistic al legilor juridice, economice sau morale, și al cărui scop este omul ca persoană liberă, spirituală și socială, și nu simpla supremație a legii.

Individualismul, ce caracterizează societatea contemporană și a cărui filon teoretic îl regăsim și în opera lui John Locke, a fost remarcat inclusiv în gândirea teologică. Acest individualism este, de fapt, un exclusivism care, în numele libertății, raportează omul la el însuși cu excluderea celuilalt. Părintele Teofil Părăian afirma în acest sens: „suntem mai mult pentru noi decât pentru alții”. Preotul profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma cu deplin temei: „realitatea mea, constituită din suflet și trup și activată, se realizează în actele de relație cu ceilalți oameni. Eu devin real la maximum în Hristos, pentru că toți sunt reali în el, pentru că suntem reali împreună” [18].

Cred că putem face o distincție între existența și realitatea omului. Toți existăm, dar nu toți oamenii există în autenticitatea firii lor. Autenticitatea firii înseamnă de fapt realitatea existenței ce poate fi găsită numai dacă omul își depășește statutul de individ și devine persoană spirituală și prin aceasta liberă în comuniune cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu ceilalți oameni.

NOTE