Credinţă şi cultură de-a lungul vremii

Credinţa şi cultura reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede. Chiar dacă credinţa este asociată cu misterul, cu supraraţionalul, iar cultura este raţională prin excelenţă, nimeni nu poate spune că cele două sunt divergente. Supraraţionalul nu este antiraţional (Popescu, 1996, p. 13-14). În fond, cultul şi cultura au aceeaşi rădăcină.

  Exemple de simbioză între credinţă şi cultură

● La 1641 Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, primeşte în dar de la Patriarhia Ecumenică moaştele Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva. După ce domnitorul Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei de la Constantinopol către turci, patriarhul de atunci a răsplătit prin acest gest întreaga Moldovă şi, prin generalizare, întreaga seminţie românească de pretutindeni. Căci moaştele sfintei Parasvheva sunt o binecuvântare pentru toţi românii, aşa cum se poate vedea până azi în cadrul pelerinajelor organizate cu prilejul sărbătorii din 14 octombrie. Trupul sfinţit al cuvioasei a fost aşezat chiar în ctitoria de suflet a lui Vasile Lupu, anume biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, un monument arhitectonic - ambasador al ţării noastre în Europa de azi şi în întreaga lume.

            Având în vedere distanţa actuală între credinţă şi cultură şi că credinţa pierde tot mai mult teren în faţa pseudoculturii secularizate, ne întrebăm cum a fost posibil un astfel de act în trecutul nostru românesc, astfel încât românii să fie în stare să plătească pungi grele de galbeni pentr a obţine cele spirituale şi sfinte?  

            Şi tot în timpul lui Vasile Lupu, pe vremea celebrului mitropolit moldovean Varlaam, a apărut nu mai puţin celebra Cazanie a lui Varlaam, pentru care românii noştri erau în stare să-şi vândă boii de la car ca să şi-o poată achiziţiona. Să nu uităm şi că exemplare ale acestei Cazanii s-au putut identifica şi în interiorul arcului carpatic şi în sudul Munţilor Carpaţi.

Iată un exemplu despre felul în care românii au înţeles odată să îmbine armonios cultura şi credinţa în viaţa lor.  

            ● Un alt exemplu de armonizare a credinţei şi culturii din istoria noastră este oferit de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna de la Sibiu. Un om cât o epocă istorică. A întemeiat peste opt sute de şcoli pentru care a tipărit şi uneori a scris el însuşi manuale. Se pare că prin această operă de ctitor al culturii transilvănene şi româneşti a scos şcoala din tinda bisericii – aşa cum era până la el – şi a mutat-o în clădirile şi instituţiile proprii. Mitropolia funcţiona ca un fel de Minister al învăţământului şi preoţii erau asemeni directorilor de şcoală.

            Să ne aducem aminte şi că la 1861 mitropolitul Şaguna a întemeiat dimpreună cu reprezentanţii de elită ai românilor transilvăneni „Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român”, al cărui prim preşedinte a şi fost.

            De fapt, la noi la români cultura s-a făcut cu ajutorul Providenţei: „Dar fără conducători ducea acest popor cea mai jalnică viaţă. Atunci ne-a adus Providenţa pe aromâni, bărbaţi de vastă cultură, cu profunde sentimente naţionale, gata de luptă şi jertfă, bărbaţi care, punându-se în fruntea poporului nostru şi îndeosebi în fruntea îngenuncheatei biserici răsăritene, au înscris în istoria evoluţiunii noastre naţionale una din cele mai glorioase pagini. Să amintim din cele multe numai trei nume: Şaguna, Mocioni şi Gojdu. Închipuiţi-vă că am şterge aceste trei nume din istoria evoluţiunii noastre din veacul trecut şi întreaga noastră istorie din acest veac ar aduce mult cu un balon din care s-a scurs hidrogenul” (Branişte, 1980, p. 208)

            Credinţă şi cultură în lume de-a lungul vremii

            În istoria omenirii credinţa şi cultura au fost două forme de relief care au populat permanent peisajul opţiunilor omeneşti. Am putea afirma că fie a fost vorba despre recunoaşterea rolului religiei în viaţa oamenilor, fie despre opţiuni antireligioase, cultura şi-a construit drumul prin meandrele istoriei, însă niciodată acest drum nu a fost pur şi simplu un drum propriu. Cultura n-a fost nicicând a-religioasă. Pro-religioasă şi anti-religioasă da, a-religioasă niciodată. Chiar şi prestigiosul Voltaire s-a lăsat inspirat de sintagma după care dacă Dumnezeu nu ar exista atunci ar trebui inventat. În concluzie, am putea spune că istoria lumii în ansamblul ei nu poate şi nici nu trebuie separată de felul în care omul a înţeles să se raporteze la divinitate în diferite timpuri şi locuri.

            De-a lungul timpului istoria culturii şi preocupările de credinţă s-au aflat în raporturi de intensitate diferită. Aceste raporturi au fost influenţate şi de locul pe care omul a dispus să şi-l acorde în univers şi de descoperirile ştiinţifice care i-au sporit omului credinţa în el însuşi. În epocile de schimbări şi de mare avânt cultural sau ştiinţific, oamenii au avut tendinţa de a-şi supralicita rolul în istorie şi de a lăsa deoparte atotputernicia divină… Dar să începem cu începutul.

           Istoria lumii a început cu facerea omului. Actul facerii omului a fost unul cu totul şi cu totul special, aşa cum putem cunoaşte prin Revelaţia divină pe care profetul Moise a consemnat-o în prima carte a Sfintei Scripturi, Facerea sau Geneza. Toate lucrurile lumii şi universului au fost făcute de Creator din dragoste şi din nimic, însă pentru facerea omului Sfânta Treime a făcut sfat: „Să facem om după chipul şi după (spre) asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Dumnezeu a luat astfel partea cea mai curată a pământului – ţărâna (de aici îşi extrag esenţa şi cuvinte ca ţăran sau ţară şi chiar ţar şi cer) şi a modelat-o după Chipul Său care este Logosul Întrupat. Faptul că Dumnezeu a procedat în acest fel nu se datorează vreunei neputinţe a Fiului de a se face om dacă nu avea pe om ca model, ci prin acest act se arată o dată în plus măreţia la care omul este chemat. În fond, chiar din aceea că omul a fost făcut din ţărână e un titlu de nobleţe pentru el. Căci ţărână, ţar şi cer au aceeaşi origine lingvistică şi semantică. Încă misiunea îndoită a omului se arată şi de aici că este atât în raport cu responsabilitatea faţă de Făcător, cât şi cu lumea.  

            Până să cadă în păcatul neascultării de Dumnezeu singura cultură a omului era trăirea în cultul prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. După ce omul a făcut pactul cu subversiunea diavolului s-a îndepărtat de Creator şi, ca o consecinţă a neascultării, lucrurile lumii s-au întors cumva împotriva omului şi omul a rămas singur. Atunci au apărut condiţiile de bază ale existenţei culturii omeneşti. Omul s-a întors cu atenţia înspre lume şi probabil că prin actele de cultură a încercat cumva să şi-o apropie din nou, să o îmblânzească. Omul a şi reuşit lucrul acesta, ajungând uneori până în străfundul lucrurilor, la esenţa sau la raţiunea lor de a fi. Aşa a fost de pildă cu sculptorul Constantin Brâncuşi care a sculptat infinitivele lungi cum a zis despre el Noica însuşi (Noica, 1987, p. 248); de aceea atunci când el a realizat Pasărea Măiastră nu i-a făcut ochi şi pene deoarece nu-l interesa nimic descriptiv şi decorativ, ci a încercat să redea esenţa sau raţiunea de a fi a păsării, adică zborul.

            Odată cu neascultarea originară a omului de voia divină sau imediat după aceea cultura s-a îndepărtat şi mai tare de cult prin tragedia primei crime din istoria omenirii, când Cain răpus de invidie a atentat la viaţa lui Abel fiind răpus şi de propria crimă (Facere 4). Nu o singură dată cultura şi pictura lumii a redat acest episod care a devenit astfel act de cultură sub pensula artistului.          

Nemaireuşind să se apropie de Dumnezeu, cultul omului s-a îndreptat apoi către cele patru elemente de bază adică pământ, apă, aer şi foc pe care filosofii presocratici le-au instaurat la rangul de principii primordiale şi organizatoare ale universului. Asta a fost până la Socrate însuşi care, aşa cum se spune, a redefinit bazele filosofice ale existenţei prin focusarea asupra adâncimii din om. Zicând „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, Socrate a recentrat în mod esenţial filosofia asupra omului ca rege al creaţiei, el însuşi devenind via aurea în cunoaşterea lumii. Socrate a intuit ca nimeni altul până la el importanţa şi rostul omului în univers. Totuşi, nu toate ideile lui au fost agreate şi intuiţia lui culturală a fost subminată de exprimarea democraţiei ateniene a timpului, deoarece 501 atenieni l-au considerat vinovat (Finley, 1995, p. 69 ş.u.).

            Platon, alt nume de rezonanţă şi care împreună cu Socrate a fost pictat în pridvoarele unor biserici, a venit cu Ideea originară din care au derivat toate celelalte idei şi care au primit apoi într-o formă sau alta trupuri materiale. Scopul acestor idei întrupate este simplu: să se desprindă de corpul lor material şi să se întoarcă în unitatea absolută cu Ideea primordială. Prin această concepţie Platon a scuturat tina materială de pe ideea de divinitate şi chiar dacă nu a reuşit să ajungă la concepţia personală referitoare la dumnezeire, totuşi a demonstrat transcendenţa ei faţă de substanţa grosieră a materiei.

           A trebuit să vină creştinismul ca să precizeze dimensiunea existenţei divine şi să explice semnificativ raportul cu necreatul al lumii create. Acum s-a procedat la o profundă separare a apelor în cultură şi credinţă. În afara concepţiei creştine despre lume şi divinitate, omul fie L-a confundat pe Creator cu creatura cum s-a întâmplat în panteism, fie existenţa lui Dumnezeu a fost împinsă atât de departe de existenţa lumii încât s-a ajuns la consideraţia că materia este co-eternă cu Dumnezeu cum afirmă dualismul. Atât panteismul cât şi dualismul reprezintă concepţii imature despre divinitate care lovesc în atotputernicia şi iubirea divină ca atribute ale Persoanelor Dumnezeieşti. Ce mai este atotputernicia divină dacă materia  este veşnică şi ea dincolo de şi peste voinţa divină. Sau ce iubire poate fi aceea în care fiinţele care se iubesc sfârşesc prin a se topi veşnic într-o existenţă nediferenţiată personal.

            În creştinism Dumnezeu nu e doar superior omului. Sunt multe forţe în univers superioare omului şi nu e suficient. Dumnezeu e Treime de Persoane. Şi numai un Dumnezeu întreit şi personal împărtăşeşte condiţiile existenţei eterne desăvârşite. Dacă erau numai două persoane nu puteau părăsi un anumit subiectivism sau egoism în doi, nefiind un al treilea care să obiectiveze şi să dea un plus de conţinut iubirii celorlalţi doi. Astfel, Dumnezeu Cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, este egal cu Sine din veşnicie şi în veşnicie, împărtăşind în iubire eternă unitatea de fiinţă, de voinţă şi de lucrare. Dumnezeul treimic şi veşnic a făcut toate cele văzute din nimic, nemaifiind altceva care să fie prezent alături de El din veşnicie. Cosmosul pe care El l-a făcut este creat în timp şi are la bază energiile sau lucrările care îşi au originea în fiinţa divină fără însă a fi una cu fiinţa divină, toată creaţia adusă astfel la existenţă fiind la distanţă egală atât faţă de panteism cât şi faţă de dualism. Rămâne deci de netrecut distanţa ontologică dintre Creator şi creatură.

            Credinţa şi cultura devin inconfundabile prin creştinism. Credinţa rămâne în domeniul ei de preocupare care prevede spiritualitatea şi îndumnezeirea persoanei în integralitatea ei, în vreme ce cultura îşi recunoaşte idealul ei estetic aflat undeva între cer şi pământ. Cumva în creştinism cultura este chemată să devină cult şi acest lucru se întâmplă atunci când cinstim sfintele icoane în catedrale şi mănăstirii măreţe şi din punct de vedere arhitectonic. Biserica a descoperit sensul înălţător al culturii.

           Evul Mediu a încercat o echilibrare a lucrurilor între credinţă şi cultură, însă cumva îmbinarea a rămas una exterioară, deci restrictivă. Credinţa a ajuns un mijloc de constrângere a existenţei, un fel de bine făcut cu forţa omului şi societăţii. În special în Occident atotputernicia divină a fost confiscată de o atitudine eclezială care nu mai lăsa loc libertăţii de manifestare a potenţialităţilor omului. Parcă trebuia cumva ca omul să fie mic pentru a putea sublinia măreţia divină. Astfel un Copernic şi un Galileo Galilei au plătit preţul pentru că au lovit în structurile preexistente ale unei societăţi verticalizate pe axa Sus-jos. În aceste cazuri ştiinţa şi credinţa păreau că nu se pot înţelege nicicum. Protestantismul a venit şi el împotriva unei ierarhii bisericeşti percepute ca fiind discreţionară, cu accentul pus „pe omul de rând”, însă nu a reuşit să scoată omul din subordonarea oarbă faţă de o divinitate percepută ca acţionând fatidic (fatuum) asupra omului care nu era în stare să facă nimic bun.

După un Ev Mediu ierarhizat piramidal şi având în vârf un concept de Dumnezeu care nu prea încuraja libertatea expresiei umane a venit boom-ul renascentist care s-a recentrat pe om, pe rolul şi rostul acestuia în univers. Din acest punct de vedere dacă până acum credinţa a impus ştiinţei, începând cu Renaşterea omul a redevenit „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras). Omul vitruvian al lui Leonardo Da Vinci este exemplar în acest sens. Cultura umană nu s-a rupt acum de cult, însă modul în care tematica religioasă a fost percepută a presupus o adaptare a divinului la noile pretenţii antropocentrice.

Pe acest traseu omul a evoluat spre o încredere tot mai mare în el însuşi şi în puterea luminătoare a ştiinţei şi raţiunii. Parafrazând proporţiile interpretării nietzscheiene se pare că acum a început să devină tot mai evident că Dumnezeu a început să ”moară” câte puţin, pe măsură ce raţiunea omului se înghesuia ştiinţific să îi ia locul. Darwinismul şi freudismul au lăsat tot mai puţin loc prezenţei cauzale a divinităţii în lume şi în om, primul substituind rolul providenţial al divinităţii cu evoluţionismul, iar cel de-al doilea cu background-ul unei instinctualităţi atotputernice.

Omul se afirmă acum tot mai mult pe sine însuşi, autoraportarea umană îmbrăcând tot mai des şi forma individualismului comunitar sau naţional. Secularizarea ca urmarea firească a îndepărtării omului de Dumnezeu a generat şi această formă a naţionalismului. Dacă doriţi, naţionalismul poate fi înţeles ca iubire de sine nu doar a lui Ciprian pentru el însuşi ca persoană distinctă, ci şi iubirea lui Ciprian pentru sine însuşi ca român. Sigur că spiritul naţional reprezintă ceva bun la fel cum este firesc să-ţi iubeşti ţara în care te-ai născut şi ai crescut, însă dacă se ajunge la a-ţi sprijini iubirea faţă de propriul neam pe jignirea şi atacul la adresa celorlalţi, se pierde un anumit echilibru care în cele din urmă poate duce la dezastre. E ca şi cum datorită manifestării egoismului cuiva acesta ajunge la conflicte cu altcineva, numai că de data aceasta conflictul nu este între două sau mai multe persoane, ci între două sau mai multe ţări.

Aşa cum ştim, lucrurile au escaladat în acest sens şi catastrofele mondiale ale secolului XX conţin cifre ale victimelor grăitoare prin ele însele. Omul a devenit lup pentru om sau, mai bine zis, având în vedere cantitatea de rău pe care omul şi-l face sieşi neînchipuit mai mare şi mai crudă decât ceea ce poate face un animal omului, omul a devenit om pentru om (Creţia, 2015, p. 151).

Dacă după primul război mondial s-a manifestat mai cu seamă modernismul care a îmbrăcat doar forme care au rămas în domeniul artei, postmodernismul care a urmat celei de-a doua conflagraţii mondiale s-a generalizat la nivel inter-naţional, constituindu-se astfel premisele pentru satul global (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 3 ş.u.).

Dincolo de asta, sub masca finanţării activităţilor culturale şi naţionale care să păstreze rădăcinile şi specificul fiecărei naţiuni, terenul culturii se nivelează tot mai mult înspre sensul unei grădini globale unde fiecare se poate simţi ca acasă. Indiferent că este vorba despre români, francezi, nemţi sau alţii, oriunde s-ar afla aceştia în spaţiul european pot să gândească, să se manifeste şi să se simtă ca în propria lor patrie. Aceasta e doar încă o etapă, deoarece dimensiunea inter-naţională a existenţei duce spre alianţa culturală intercontinentală şi, în cele din urmă, spre un acasă global, planetar.

Adesea se reclamă acum revenirea la credinţă ca factor decisiv în reconfigurarea lumii pe baze stabile. Fără credinţă şi spiritualitate aspectul instinctual din om preia conducerea şi complexitatea omului va fi sfidată de preocupările înguste ale proceselor de producţie. Învăţământul îşi schimbă încet, încet direcţia şi interesul pentru limbă, literatură, istorie, filozofie etc., este înlăturat de tot mai agresivul amestec al finanţelor, comerţului, informaticii şi tehnologiei care deservesc pregătirea tânărului pentru societatea de consum (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 6).  

Indiferent cât de mult s-a contestat paternitatea sintagmei lui Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, e limpede mesajul unui astfel de cuvânt (Tumanian, 2008). Omul este rechemat la demnitatea lui originară de chip al lui Dumnezeu cu o funcţie misionară complexă. Omul nu trebuie să-şi nege însuşirile, dimpotrivă de menirea lui se poate achita dacă îşi asumă responsabil rolul de inel de legătură între Dumnezeu şi lume. Îngerii nu pot îndeplini această misiune specific umană, deoarece omul este alcătuit din trup şi din suflet, trupul cuprinzând întreaga chimie a lumii materiale, aşa cum sufletul este suflarea lui Dumnezeu peste făptura umană (cf. Facere 2, 7). Oricât de mult s-ar întinde omul pe orizontala preocupărilor culturale, fără a se raporta la „Făcătorul cerului şi al pământului”, ar rămâne subordonat timpului şi spaţiului ale căror obloane s-ar trage între el şi Dumnezeu, nereuşind de fel să încoroneze cultura lumii în cult. Fără raportarea la divin, cultura lumii ar sucomba în cadrele finite ale acestei lumi, pentru că ar deservi doar interesele omului legate de această lume. Ori asta echivalează cu ateismul: „Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu” (Mihai Eminescu). De sau dacă este cuvântul cheie în această strofă.

În concluzie, cultura fără a fi încununată de cult poate foarte uşor deveni ateism, la fel cum cultul  care se raportează exclusivist la cultură poate deveni antiuman deoarece se adresează în primul rând deja aleşilor şi nu şi celor chemaţi mai de departe din ghemul acestei lumi.

Bibliografie:  

1. BRANIŞTE, Valeriu, (1980). Oameni, fapte, întâmplări, Cluj Napoca: Editura Dacia.
2. CREŢIA, Petru, (2015). Luminile şi umbrele sufletului, Bucureşti: Editura Humanitas.
3. DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe, (2019). Cultură şi Credinţă: intelectualul şi cultura în lumea secularizată: Eminescu, între credinţă şi cunoaştere, Suceava: Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
4. FINLEY, M. I. (1995). Democraţie antică şi democraţie modernă, traducere de Mircea Ivănescu şi Nicolae Branga, Sibiu: Editura Universităţii.
5. NOICA, Constantin (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti: Editura Eminescu.
6. POPESCU, M. Teodor, (1996). Biserica şi cultura, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
7. TUMANIAN, Paul, (2008). https://acum.tv/articol/7541.