Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 103

Oare, ce voiesc eu, voiește și Dumnezeu?

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: vointa; libertate; liber-arbitru;

 

De la filosofia antică la creștinism

Pentru filosofia antică nu exista libertate și voință peste voința și intervenția zeilor. Zeii câștigau întotdeauna și își impuneau voința în viața omului. Pe atunci, între voința divină și voința omenească raportul era unul oarecum de luptă și conflictualitate. Uneori chiar zeii erau depășiți în voința lor de lucruri care se aflau deasupra lor. Destinul sau soarta – un fel de voință universală oarbă - sfida uneori chiar și voința zeilor. Însă, oamenii au învățat să trăiască astfel și acolo unde lucrurile se petreceau fără voia lor considerau că dacă „ți se întâmplă ție, deci acest fapt este prescris de sus și urzit pentru tine”. Așadar, „tot ceea ce se întâmplă reprezintă o cauză a bunului mers al universului și a propriei existențe” (Marcus Aurelius, Către sine, la Adămuț, 1997, p. 27). E adevărat că libertate și voință liberă în sens absolut nu există. Însă, în creștinism lucrurile capătă un alt înțeles și o altă însemnătate.

 

Nu pot sau nu vreau?

Așa cum nu o singură dată s-a spus, mântuirea este o problemă de voință. Și pentru că lucrarea mântuirii nu poate fi separată de viața de zi cu zi a omului, putem spune că, în general, viața omului și voința lui se duc după alegerile pe care el le face. Fericirea și mulțumirea în viață, ca și nefericirea și tristețea, stau în puterea voinței noastre. În concluzie, fericirea ca și nefericirea omului stau în puterea voinței lui.

Însă starea actuală a voinței este una slăbită. Știm ce e bine și vrem să facem ce e bine dar nu putem. Nu putem să vrem. Voința nostră e adeseori ca o coajă de nucă pe valurile ispitelor acestei vieți. Atât de tragică a ajuns neputința noastră de a vrea și de a săvârși binele, încât socotim că nu putem face un lucru bun și atunci când de fapt nu vrem cu adevărat să-l facem. Ne scuzăm prin neputință lucruri care în fond aparțin voinței noastre. Cu alte cuvinte, preferăm fuga de responsabilitate. Pentru că atunci când spun că nu vreau să fac un anumit lucru de fapt îmi asum răspunderea pentru lucru respectiv. Invers, când spun că nu pot să fac ceva, atunci scot acel ceva de sub responsabilitatea mea. Nu mai sunt eu vinovat... .

Am obiceiul ca atunci când cineva vine să se spovedească să întreb persoana respectivă dacă a postit. De cele mai multe ori, atunci când persoanele nu au postit, răspund la fel; „Nu am putut să postesc, părinte”. Iar eu revin cu întrebarea suplimentară: „Nu ai putut să postești sau nu ai vrut?” După câteva momente de meditație, credinciosul răspunde: „Nu am vrut”. Deci, abia acum omul își poate asuma responsabilitatea pentru actele sale de voință.

Ne punem acum următoarea întrebare: De unde vine această confuzie între „nu pot” și „nu vreau”? De unde tendința de deresponsabilizare a omului? De ce voința omului a devenit atât de slabă? Însuși Sfântul Apostol Pavel constată această slăbiciune a voinței: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19). E vorba de legea duhovnicească a lui Dumnezeu și de legea trupului păcatului. Lucrarea păcatului este dezbinarea. Prima dezbinare pe care păcatul o aduce în viața omului este dezbinarea omului în el însuși, adică trupul luptă împotriva sufletului și sufletul împotriva trupului. Omul știe ce este bine pentru el, însă nu poate să țină urma binelui pe care îl știe dar îi e atât de greu să-l facă. Carnea și Duhul sunt în conflict permanent și voința omului se luptă cu voința Domnului.

 

Neurochimia voinței sau de ce prăjitura cu frișcă e irezistibilă?

Dacă tot am amintit despre post, să luăm în continuare un exemplu din acest domeniu. Ce se întâmplă în creierul nostru atunci când suntem puși față în față cu o ispită culinară? În primul rând, creierul secretă un neurotransmițător numit dopamină, care activează promisiunea recompensei. Cumva creierul îți spune: „Dacă mănânci prăjituta aia, scapi de moarte!”. E un sistem de alarmă al creierului care servește supraviețuirii. Concomitent cu aceasta glicemia din sânge scade și faptul că se întâmplă asta ne face în mod automat să ne fie foame pentru a completa lipsa zahărului din sânge. Sigur că, anticipând mușcătura din prăjitura cu frișcă, creierul scade automat glicemia din sânge ca nu cumva să cădem în vreo comă diabetică. Iată câtă grijă are creierul nostru de sănătatea noastră. De fapt, putem exclama fără rest: „Câtă viclenie!!! Căci odată cu această scădere a nivelului de zahăr din sânge se instalează și o amețeală care se pare că nu poate fi domolită decât mâncând (cf. McGonigal, 2015, p. 50).

Iată de ce exercițiul voinței noastre este pus la încercare de însăși biologia noastră trupească care susține supraviețuirea!

 

Lupta între carne și Duh

În această luptă contează cine câștigă de cele mai multe ori. Trupul sau sufletul? Carnea sau Duhul? Biruința uneia sau alteia din aceste părți se înscrie în neurologia noastră. Se crează acele trasee neurale care urmează biruința. Mii de celule stem urmează ca niște supuși devotați victoria binelui asupra răului în viața noastră sau invers. Altfel spus, dacă tot faci binele în mod repetat, ajungi să-l faci tot mai ușor. Binele îți devine o a doua natură. Însă, la fel se întâmplă și cu lucrurile rele; din ce în ce mai mult le faci, se încetățenesc tot mai adânc în creierul tău, în trupul tău și în natura ta. Constatarea paulină ne uimește din nou prin intuiția și luciditatea ei: „Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? (Romani 7, 20 – 24)

Aceasta este patima care pune stăpânire pe om, pe voința lui și pe trupul acestuia. De aceea, în Rugăciunea Domnească, zicem „Facă-se voia Ta”. Pentru că voia noastră poate fi înrobită păcatului care tot săvârșit în mod repetat devine patimă. Și pe măsură ce omul se lasă tot mai ușor stăpânit de patimi, îi e tot mai greu să le facă pe cele bune și îi e tot mai ușor să le facă pe cele rele cu care trupul și viața lui s-a obișnuit.

 

Frica de moarte și dezechilibrul existențial

Omul a intrat prin păcat în procesul supraviețuirii. Existența lui era una la limită. Durearea de pe urma bolii și frica de moarte i-au dezechilibrat omului existența și, neîntrezărind nici o speranță pentru el, a început să considere că fericirea îi vine de la mâncăruri bune și de la tot mai multe plăceri. Iar voința lui le căuta pe toate acestea, ignorând că de fapt voința și dorința lui erau făcute de Creator pentru lucrurile infinite și nu pentru cele pământești: „Și mintea și pofta au fost făcute pentru Acela. Am primit rațiune ca să cunoaștem pe Hristos; poftă ca să alergăm spre Acela; memorie ca să-L purtăm pe Acela; Pentru că El Însuși a fost modelul pentru cele create” (Sfântul Nicolae Cabasila, la Nellas, 2002, p. 148). Pierzând prin păcate și patimi toate aceste daruri și orientarea către Hristos Dumnezeu, omul s-a întors către pământul care în loc de viața cea veșnică îi oferea doar o palidă supraviețuire. Omul și-a întors pofta de la dorirea darurilor celor veșnice ale lui Hristos înspre plăcerile pământești și limitate, repetitive. Mintea lui a deviat de la preocuparea pentru cele divine și veșnice la îngrijorarea pentru lucrurile materiale pentru obținerea cărora și pentru rafinarea plăcerilor de pe urma acestora își folosea resursele minții. Iar memoria omului s-a umplut de amintirea păcatului și a plăcerii de pe urma lui. Existența omului se întemeia pe nisipuri mișcătoare în care prin repetiția patimilor se afunda tot mai mult.

 

Libertate și libertinaj

Iar în urma săvârșirii constante a păcatului, voința spre bine i-a slăbit tot mai tare și mintea a ajuns să slujească nu liberății, ci libertinajului. Așa-zisa libertate e mai mult „un pretext pentru trecerea de la o patimă la alta. Ea poate că nu înseamnă dobândirea libertății pur și simplu, ci a unei schimbări a stăpânului” (Stăniloae, 1978, p. 497). Libertatea autentică se manifestă în relație cu Dumnezeu: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al vicleniei, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru 2, 16). Robia față de Dumnezeu este adevărata libertate, deoarece numai trăind în frica lui Dumnezeu omul își poate depăși egoismul, ambiția personală și interesul.

Numai cine e în comuniune adevărată cu Dumnezeu, poate fi în comuniune autentică și cu semenii săi. Altfel se schimbă o robie cu altă robie. Omul nedesăvârșit în libertate nu-ți poate oferi o existență liberă, ci te îndeamnă tot la păcat: „Spunând vorbe trufașe și deșarte, ei momesc spre poftele trupului și spre desfrânare pe cei care de abia au scăpat de cei ce viețuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, când ei înșiși sunt robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te stăpânește, aceea te robește” (II Petru 2, 18 – 19). Ori păcatul este iluzia libertății și nu libertatea adevărată. Iar robul păcatului nu te poate elibera de păcat.

 

... legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului și a morții”

Omul a ajuns la un asemenea nivel al vieții încât nu mai putea face nimic pentru el însuși și, cu atât mai puțin, pentru semenii săi. Soluția mântuirii trebuia să vină dintr-un plan de existență superior omului. Mântuirea de patimi și comuniunea cu Dumnezeu s-a realizat prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus. Căci legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului și a morții” (Romani 8, 1 – 2).

Prin Învierea Sa din morți, Domnul Hristos i-a scăpat pe oameni de moarte. Însă acest lucru nu se întâmplă pe loc pentru că încă oamenii mor. Și asta este pentru ca omul să aibă un timp în care să-și poată exercita libertatea de voință. Este un timp al adeziunii prin voință și viață a omului la actul Învierii, prin care omul își exprimă credința sa în învierea proprie cu trupul. Așa cum atunci când omul a călcat voia divină în Paradis și a mâncat din rodul pomului oprit, deși plata pentru neascultare a fost moartea, aceasta n-a venit imediat tocmai pentru a lăsa loc părerii de rău pentru păcat, tot astfel și după ce Hristos a biruit moartea prin Înviere, aceasta nu se produce imediat, ca omul să-și poată asuma prin liberă voință roadele Învierii. Prin Învierea lui Hristos s-a biruit însă pe loc frica de moarte, care îl ținea pe om în robia păcatului toată viața: „Preocuparea de moarte, dar nu ca o fatalitate inclusă în legile unei esențe oarbe, nici numai unită cu speranța că ea va fi învinsă prin puterea lui Dumnezeu, ci unită cu siguranța că se poate scăpa de ea, a adus-o credința creștină, prin învierea lui Hristos” (Stăniloae, 1995, p. 23).

Această transformare sigură prin credința în Înviere a vieții omului, se datorează și lucrării curățitoare, mântuitoare și întăritoare a Fiului lui Dumnezeu Întrupat în firea omenească pe care a asumat-o în ipostasul Său dumnezeiesc și îndumnezeitor. Iar aceasta lucrare este a Sfintei Treimi: „Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Romani 8, 9 – 11).

 

Credem că Hristos a înviat și că Învierea Lui lucrează în noi

Omul nu dispune numai de credința că Hristos a înviat din morți, ci el are și siguranța că o putere dumnezeiască care provine din trupul îndumnezeit al Domnului mort și înviat lucrează în trupul și în sufletul lui. El simte hristificarea voinței, a trupului și a sufletului lui încă datorită unirii desăvârșite cu Hristos Cel mort și înviat prin Tainele Botezului, Mirungerii și Euharistiei (Nellas, 2002, p. 138 ș.u.).

Concluzia o tragem tot împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea, fraților, nu suntem datori trupului, ca să viețuim după trup. Căci dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii” (Romani 8, 12 – 13). Prin voința sa, omul are drept de viață și de moarte asupra păcatului din trupul său. Prin credința în Înviere, omul trebuie să depășească vechea confuzie: el credea că prin grija față de trup și față de poftele lui își asigură cumva o viață lungă și fericită în absența vieții veșnice. Existența omului era închisă în cătușele morții și lipsa orizontului veșnic îl transorma în robul roadelor pământului, al consumismului și al supraviețuirii. Prin Învierea Domnului însă, omul a priceput că el nu este destinat bolii, morții și viermilor, ci vieții celei veșnice. Și chiar dacă trupul îl trage spre poftele comune cu ale celorlalte viețuitoare, omul înțelege că numai luptând prin voință împotriva plăcerilor la care trupul îl ispitește continuu, adică nevoindu-se, poate ajunge fiu al Învierii: „Vezi cum celor ce le zici tu nevoințe, prin care afirmi că scoți afară păcatul, Scriptura le zice fapte ale învierii, ale libertății și ale luminii? Dar și faptele acelea, de care tu zici că sunt păcatul lui Adam, Scriptura le numește abateri ale libertății. Căci... Scriptura arată că acestea și cele asemenea stau în puterea noastră să le facem sau să nu le facem și deci nu învinuiește pe Satana sau păcatul lui Adam, ci pe noi” (Marcu Ascetul, 1999, p. 299 – 300).

 

Ați fost cumpărați cu preț!”

Dumnezeu Se poartă față de om cu atâta bunăvoință încât să-l atragă pe om la tot mai multă dragoste față de El. Încă de la facerea lumii Dumnezeu le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute, cerul, pământul, luna, soarele..., și le arată oamenilor așa cum își arată îndrăgostiții hainele lor, doar, doar, să-l atragă și mai mult spre dragostea Sa pe om. Iar dacă omul s-a îndepărtat cu voia sa de dragostea dumnezeiască, atunci Dumnezeu s-a făcut om, venind în apropierea maximă față de viața omului, unindu-se nedespărțit și neamestecat cu el. „Fiindcă El era stăpân peste toate celelalte, dar nu avea putere asupra întregii noastre firi... De aceea pe toate le-a făcut ca să o atragă la Sine. Deoarece căuta voința, n-a făcut nimic ca să o constrângă, nici n-a răpit-o, ci a cumpărat-o” (Sfântul Nicolae Cabasila la Nellas, 2002, p. 153). Acesta este sensul cuvintelor „Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20).

Prin voința sa omul poate primi toată lucrarea de mântuire adusă de Hristos prin Întrupare, Moarte, Înviere, Înălțare și prin trimiterea Duhului Sfânt. Voința omului e ca o pâlnie care primește cu partea mai largă întreg conținutul mântuirii în Hristos. „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13). Oare, ce voiește Dumnezeu, voiesc și eu?

Bibliografie:

  1. ADĂMUȚ, Anton, (1997). Filosofie, Iași: Editura Polirom.
  2. MARCU, Ascetul, (1999). Filocalia română, traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, București: Editura Humanitas.
  3. McGONIGAL, Kelly, (2015). Puterea voinței. Cum funcționează autocontrolul și ce putem face pentru a-l îmbunătăți, traducere de Marilena Iovu, București: Editura Litera.
  4. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, studiu introductiv și note de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu: Editura Deisis.
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I. București: Editura Cristal.
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București: E.I.B.M.B.O.R.
30-08-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu