Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 171

Octavian Paler față în față cu sine însuși - eseu psihologic

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Octavian Paler; psihologie;

 

„Cândva, mi-am zis că la bătrânețe mă voi feri de patru gafe:
  1. Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr.
  2. Nu voi da sfaturi nimănui.
  3. Nu voi invoca mereu experiența mea.
  4. Nu voi povesti de o sută de ori același lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect”. (Octavian Paler)

 

Nu poate să scrie fără să se descrie. E autoreferențial până la sinceritate și autoanaliză. Dorește să-și facă măcar puțină ordine în haosul său personal: „Fiecare om are haosul său personal... Să pun puțină ordine. Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment și amintirilor? Când te privești într-o oglindă spartă, e singurul mijloc probabil” (Paler, 2015, p. 63). Își realizează portretul privind în oglinda spartă a memoriei. De ce spartă? Motivul este simplu: nu-și mai aduce aminte detaliile situațiilor prin care a trecut, însă stările emoționale îi sunt pline de sevă. Numai că de data aceasta își vede trecutul cu alți ochi. Ochii critici ai celui care a trecut prin diferite provocări ale vieții și care, odată cu trecerea anilor, și-au descoperit semnificațiile profunde.

Marcel Proust spune: „Nu trebuie să schimbăm peisajul, ci ochii cu care îl privim”. Octavian Paler se întoarce asupra copilăriei dar o face din perspectiva adultului. Cea a autoanalizei luminătoare și clarificatoare de sensuri. Dincolo de această raportare la trecut, „există o singură plăcere, aceea de a fi viu, tot restul e mizerie” (Cesare Pavese). În tinerețe, pe plajă, reușește „să fie viu” într-o așa de mare măsură încât lasă deoparte chiar apetisantele Memorii ale lui Casanova: „După primul capitol, am preferat să mă azvârl în mare și, apoi, să lenevesc pe nisip. Prezentul era mai important”. Atunci. Căci pe urmă „cu minunata și teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăța niciodată, natura uită tot, chiar și pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent” (Paler, 201, 9, 10). Aici este vorba despre punctul de vedere al adultului care înțelege că, la bătrânețe, iluzia Don Quijot-iană a viitorului nu mai există, iar prezentul se hrănește din oglinda spartă a trecutului „iară ș iară” reluat.

Puterea prezentului își pierde la Paler semnificația, cel puțin de la o anumită vârstă încolo. „În cazul majorității oamenilor, prezența fie nu este experimentată niciodată, fie este trăită umai accidental și pentru scurt timp, în rare ocazii, fără a fi recunoscută ca atare. Cei mai mulți oameni oscilează nu între conștiință și lipsa ei, ci între diferite niveluri de inconștiență” (Tolle, 2012, p. 83). Pe scriitorul din Lisa ajuns la etatea albă a senectuții, această filosofie a (in)conștienței trăirii și asumării lui „aici și acum” nu-l preocupă câtuși de puțin. El nu încearcă deloc ataraxia vieții de dinaintea morții, nici măcar după ce starea de sănătate i-a fost puternic avariată.

Prezentul prezent este o rara avis. Așa cum am putut observa, pentru Octavian Paler cel înaintat în vârstă, asumarea prezentului reprezintă o durere insuportabilă la nivelul invalidării somatice. Privirea melancolică în cioburile memoriei trecutului este pentru el, probabil, ultima redută înaintea unei veșnicii pe care, ar zice tot el, Dumnezeu o populează cu incertitudini.

„Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă”, zice Paler. Și continuă: „de aceea, azi, înțeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenușie și insesizabilă banalitate” (Paler, 2015, p. 11). În fond, Paler încearcă să-și răspundă la întrebarea existențială:

 

Cine sunt eu?”

Răspunsul sau răspunsurile la această întrebare se presimt în momentele copilăriei pe care autorul nostru le evocă literar, însă, și psihologic. Sigur că „cei șapte ani de acasă” și-au spus cuvântul în formarea copilului care a fost Octavian Paler. Identitatea paleriană s-a format și a prins chip în timp. Și indiscutabil că în jocul formării personalității sale un rol greu de semnificații l-au avut părinții.

De pildă, Paler nu poate uita niciodată clipele pline de afecțiune pe care le-a trăit alături de tatăl său atunci când, sărutându-l pe obraz, îl înțepa cu barba lui aspră. La un moment dat chiar pune în balanță că unii copii dispun de tot felul de jucării pe când „singurul răsfăț de care am avut parte se întâmpla dimineața, când tata își apropia obrazul de obrazul meu și, cum nu se rădea decât duminica, mă înțepa cu barba, ceea ce mă făcea fericit” (Paler, 2015, p. 85). Relația cu tatăl său a fost una cu totul și cu totul specială. Îl imita în toate cele doar, doar să spună lumea că „semăn cu tata. Acesta fiind pentru mine supremul compliment”. Dincolo de orice îndoială, relația copilului Octavian cu tatăl său a dobândit o rezoluție existențială uriașă, de vreme ce adultul Paler își aduce aminte cum „alfabetizat de tata pe la patru ani, citeam pentru a șaptea oară, cred, Biblia”. Un tată, un profesor.

Și ar mai fi un moment din copilărie pe care să-l amintim; undeva pe la trei, patru ani, micuțul Octavian, fără să fii auzit vreodată de Prometeu, a vrut să reinventeze focul. ...și era să dea foc la casă. Norocul a fost că vecinii au sărit în ajutor cu gălețile cu apă. Numai că pedagogia mamei a fost una pe măsura faptei, să zicem. A luat funia cu care vara lega carul cu fân și, făcând un zbilț, a aruncat-o printre crengile unui păr ce creștea în fața grajdiului și, după ce a înfășurat cu ea gâtul copilului, a început să tragă întrebând în mod repetat „Mai faci?” (Paler, 2015, p. 57). Actul a fost întrerupt din senin când tatăl apărând de te miri pe unde, în loc să-l muștruluiască pe copil, i-a aplicat o palmă mamei..., după care conflictul s-a aplanat.

Sigur că toate aceste evenimente din copilărie au determinat formarea unei anumite atiudini față de viață ale lui Octavian Paler. Relațiile cu părinții au fost niște „semințe aruncate” și care, apoi, au răsărit și s-au maturizat, rodind un anumit tip de personalitate. Portretul copilăriei lui Paler nu este unul nici pe departe complet, dar cineva s-ar putea ocupa și din unghiul de vedere al bildungsromanului de copilaria lui.

Concluzia paleriană este de un realism autoanalitic crud: el ne vorbește despre complexele și neîncrederea lui în sine, se consideră defensiv și necomunicativ, introvertit, visător, sentimental și singur, melancolic, narcisist și pesimist, timid și singur, sfios, inhibat, caracter retractil, ursuz, panicat, egoist, plin de îndoieli.

Autoanaliza lui Octavian Paler este una psihologică în adevăratul înțeles al cuvântului. Eysenck consideră că persoana introvertă și melancolică, se descrie prin următoarele atribute: întristată, anxioasă, rigidă, sobră, pesimistă, rezervată, nesociabilă, limitată, pasivă, îngândurată (Zlate, 2005, p. 107). Iar după un reputat personolog, Gordon Allport, persoana de tip melancolic este „preponderent introvertă, instabilă, înclinată spre autoanaliză excesivă, neîncrezătoare în sine și în ceilalți, temătoare, nesigură, înclinată spre visare, cu un slab spirit practic” (Zlate, 2005, p. 107). Se pare că Octavian Paler se încadrează în acest profil de personalitate.

„Poate, simt mai mult decât înțeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă și mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic și uneori mă port, pur și simplu, ridicol” (Paler, 2001, p. 12-13).

În mod cert, Paler a simțit această viață. Și a făcut-o, zice el, până la ridicol. A simțit-o cel puțin de două ori: prima dată când s-a întâlnit față în față cu evenimentele și provocările vieții (Rubicoanele lui, cum le spune adesea) și, a doua oară, când a privit în oglinda spartă a memoriei și când, de sub detaliile prăfuite de vreme, și-au făcut apariția semnificațiile existențiale profunde. Numai timpul poate oferi o astfel de perspectivă. Tocmai aceste acolade peste timp i-au oferit introvertitului nostru lisean posibilități nebănuite altfel de analiză și autoanaliză. Pe acest fond, discursul palerian atinge culmi metafizice rarefiate. Răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” capătă acum rezonanțe predestinale. Fatuum-ul palerian plutește acum în zona imponderabilă dintre alegere și rersponsabilitate pe de-o parte, și dicteu existențial automat pe de altă parte. „Am aproape șaptezeci și patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenței mele un înțeles. Dacă n-am reușit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? (s.n.) Mă gândesc din nou la diferența dintre „o biografie” și „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?” (Paler, 2001, p. 12).

Altfel spus, s-ar întreba în continuare Octavian Paler, eu am ales cum să-mi trăiesc viața și sunt responsabil de cursul biografiei mele sau sunt „o coajă de nucă” pe imensele valuri ale destinului univoc? E adevărat că ar fi putut încerca și valorile credinței însă, crede el, acestea nu l-ar fi ajutat prea mult: „N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult (s.n.)” (Paler, 2001, p. 126).

Paler a încercat alternativele oferite de temperament și caracter. În scurta explicație care prefațează romanul autobiografic „Autoportret într-o oglindă spartă”, autorul se întreabă: „M-am înșelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecință a caracterului nostru? E adevărat că ereditatea a jucat rolul de ursitoare și că defectele mele au făcut restul? În fine, e greșită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult și tenebros, ci acționează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanța cuvenită?” (Paler, 2015).

Așa cum îndeobște știm, ereditatea implică în partea ei de moștenire genetică și tipul de temperament, care, în cazul lui Paler, este unul melancolic și introvert. Aceasta este, cum se spune, firea omului. Caracterul însă, conține valorile și normele de viață care stau la baza lor și pe care o comunitate le împărtășește și le validează în comun (Zlate, 2005, p. 115). Undeva la intersecția acestur valori cu firea omului apare și se formează și carcaterul persoanei. De fapt, chiar Paler recunoaște acest lucru atunci când ne spune că zeii nu s-au prea sinchisit de destinul lui, lăsându-l cumva în voia sorții din Lisa ardeleană, unde cele două biserici, școala, cele cinci cârciumi și gura satului s-au ocupat de formarea caracterului tânărului Octavian Paler, a cărui „fire” s-a descurcat cum a putut mai bine în aceste condiții.

 

În oglinda propriei conștiințe

În sfârșit, ultimul punct de pe agenda acestui eseu, despre atitudinea pe care Octavian Paler a avut-o față de libertate și felul în care și-a exercitat-o în timpul constrângător al comunismului. Deși „lipsește amprenta politică a perioadei comuniste” și „confesiunea nu e totală” (Simuț, 2010, p. 7), Paler reușește să ajungă, totuși, la esența mărturisirii. Rod al unei autoanalize justificative și față de sine însuși, poate că reușește una dintre cele mai adânci definiții date libertății. Astfel, „libertatea este dreptul de a nu greși”. Nu zice „de a spune adevărul”. În acest din urmă caz, libertatea nu mai era un drept, ci o obligație și atunci ar fi căzut din statutul libertății. Însă, „a nu minți” poate fi, uneori, mai puțin decât a „spune adevărul”, fapt ce îi dă omului posibilitatea, „dreptul”, de a alege. Sigur că aici Paler este autojustificativ în aceeași măsură în care este și autoconfesiv.

Mai este o explicație pe care Octavian Paler ne-o oferă în Apărarea lui Galilei, operă pe care a scris-o pornind de la principiul lui Oscar Wilde: „Dați-i omului o mască și vă va spune cine este”. „Prin vocea lui (a lui Galilei s. n.), încercam să exprim niște gânduri care mă frământau în acea vreme și pe care nu le puteam rosti altminteri. Galilei, din acel dialog, eram„eu”” (Paler, 2015, p. 219).

Situația era una de o tensiune copleșitoare: „M-am împotrivit cât am putut. Eram pus să aleg între rug și viața mea. Cum aș fi putut prefera rugul?” Și autoanaliza necruțătoare continuă: „Nu tăgăduiesc, dar nu cred că e normal să fi pus în situația de a dovedi că ai o asemenea forță. De ce ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt mai necesare exemplele despre cum se poate trăi? Nimeni nu știe ce preț mi-au cerut acele momente, Dar, spune-mi, asta au așteptat oamenii de la mine, să fiu un martir?” Autojustificarea continuă: „Pot spune doar ce-am gândit eu. Abjurarea era o formalitate. Am retractat un adevăr pe care, oricum, nu-l poate modifica nimeni. Fie că retractam, fie că nu, pământul tot se învârtea mai departe” (Paler, 2015, p, 219 – 220). Inchizitorii au ajuns să fie, însă, atât de subtili încât să accepte formalitatea mărturisirii pentru a te discredita în ochii celor care, altfel, te-ar fi luat ca exemplu.

Lucrurile, însă, pot merge și mai profund în spirala conștiinței. Printr-o falsă mărturisire îți poți pierde încrederea în tine însuți: „ ...orice inchiziție urmărește să creeze două realități. Una aflată la vedere. Alta ascunsă în gândurile fiecăruia. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziția pune stăpânire și pe cea ascunsă. Oamenii se obișnuiesc cu ideea că nu contează ce crezi. Contează ce spui. Și fiecare spune ceea ce crede că trebuie să spună. Rezultatul îl cunoști. L-ai văzut. Sinceritatea ajunge să pară o prostie” (Paler, 2015, p. 221).

Niciodată Octavian Paler nu s-a situat pe un piedestal moralist și exemplar pentru ceilalți. Și-a asumat cu bun simț „zgura inerentă a parcursului existențial” și tensiunea particulară a propriilor decizii (Cristea-Enache, în prefața la Viața pe un peron, 2011, p. 10). Cei care l-au cunoscut, spun că nu prea zâmbea. El se autocalifica zicând că este ursuz, când, poate, că era doar grav. Om al nuanțelor de conștiință și al autoanalizei psihologice, Octavian Paler nu și-a ascuns sub obroc neputințele și întrebările. Când, odată la Făgăraș, vorbea despre cartea sa „Vremea întrebărilor”, cineva din sală l-a întrebat când va veni și vremea răspunsurilor. Atunci nu a zis nimic ... . Acum, cine știe... .

Bibliografie:
  1. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iași: Editura Polirom.
  2. PALER, Octavian, (2001). Deșertul pentru totdeauna, București: Editura Albatros.
  3. TOLLE, Eckhart, (2012). Puterea prezentului, traducere de Alexandra Borș, București: Editura Curtea Veche.
  4. PALER, Octavian, (2011). Viața pe un peron, Iași: Editura Polirom.
  5. SIMUȚ, Ion, (2010). în prefața la Autoportret într-o oglindă spartă, Iași: Editura Polirom.
  6. ZLATE, Mielu, CREȚU, Tinca, MITROFAN, Nicolae, ANIȚEI, Mihai, (2005). Psihologie, București: Editura Aramis Print.

 

10-06-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Octavian Paler, Psihologie,