Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 216

Să nu întoarceți capul înapoi! - Poezii

Prof. Maria Gabor
Tags: Postul Mare;
 
  • Să nu întoarceți capul înapoi!

Sodoma și Gomora se-ndrăcesc.

Țărâna prinde foame de pământ,

Se-ncinge lutu, -n el hălăduiesc

Nesățioase patimi de mormânt.

Orgii cu danț și pene de păun,

Bețiile întrec orice răsfăț,

În țipete carnale, spasm nebun,

Cetățile cuprinse de dezmăț

Se răzvrătesc aprins în sodomii,

Batjocoresc oricare legământ,

Ridică-n slăvi cumplite blasfemii,

De nu-i mai rabdă Domnul pe Pământ.

”Ai milă, Doamne, cruță-i pe cei drepți! –

Se roagă patriarhul Avraam –

Ajuns-au răi, dar ce poți să îndrepți

La Cainii din Eva și Adam.

Cât sunt eu de bătrân și cât mai pot,

Îndură-Te! Nu vor fi toți la fel,

Mă rog și iar mă rog, nepotul Lot

Nu poate fi cu răii, și ca el

Mai fi-vor, Doamne, zece din cincizeci!”

Și, Domnu-încuviințează cu dreptate,

Cum nu s-ar îndura în veac de veci,

Să cruțe viețile dintr-o cetate.

Trimiși de Domnul, Îngerii primesc

Să înnopteze chiar la Lot acasă;

Dar sodomenii-ndată năvălesc

Să-i vatăme pe Îngerii din casă.

Le-ar da pe fete Lot, oaspeții sfinți

Să nu fie batjocoriți la el,

Dar gloatele, ieșite-acum din minți,

L-amenință cu moarte și măcel.

Îl trag în casă Îngerii și-nchid,

Și îi orbesc pe cei rămași afară.

Nemaivăzând, toți se izbesc în zid;

De la un timp, răcnind, se-mprăștiară.

În zorii zilei, Îngerii-l trezesc

Pe Lot să plece repede din casă.

”Fugiți la munte!”, Îngerii îi spun,

Prea zăbovește, -ntârzie să iasă.

Lot zice la Țoar și mai amână.

Se hotărăsc, iar  Îngerii, apoi,

Pe fete, pe nevastă  îi iau de mână:

”Să nu întoarceți capul înapoi!”

  • Vestiri de Apocalipsă

Plouă cu pietre. În  mare, un uragan

Se înfășoară stâlp, pe-un val de ură,

Se cască lacom gâturi de vulcan,

Înghit dureri cu hulpavă arsură.

Înfometate, nările de foc

Mistuie morile fărădelegii,

Gânduri de pradă se prefac pe loc

În crime, în războaie, sacrilegii.

Limbi desfrânate ascund guri negre-n cer,

Pământul din străfunduri se despică,

Se-aprind ghețarii, ard de vii în ger,

Surd, hohotește vântul, fără frică

Văpăi de dușmănie în extaz

Cosesc pe cer aleile cu stele,

Dar îmi mai dă Iubirea un răgaz.

Și închid ochii strâns, privind la ele.

Stau stâlp de sare, părăsit de har,

Încremenită-n sfântă așteptare.

De mii de ani ascund al meu amar,

Râmân model de exemplificare.

Nu mă iubește nici un trecător

Și nu se roagă nimeni pentru mine.

Lungesc toți degetul arătător,

Încredințați c-așa mi se cuvine.

Dar, vai, ei azi lovesc cu bolovani.

Un val de ură-acum e-o avalanșă,

Vulcanul strânge mut focul dușman,

Fărădelegea este o revanșă.

Invidia hulește pân’ la cer,

Desfrâul cumpără orice nădejde,

Și, nenăscute, idealuri pier

În gând sinucigaș de deznădejde.

Se zguduie pământul obosit

Și se revoltă cerul planetar.

Văzduhul se desface otrăvit.

Să-mi fie oare-exemplul în zadar?

  • Pendulul Vremii de Apoi

În noapte eu nu dorm. Visul lipit

Se încâlcește-n pletele de sare,

Repet în mintea mea la infinit

Neputincioasa-mi rugă de iertare.

Nu mă gândesc la mine-n sarcofag,

Încremenirea mea în trăsătură

Nu mi-a lăsat nimic să-mi fie drag,

Și nu mai am nimic, decât statură.

Cine s-ar măsura cu-al meu coșciug,

Să vadă că e mic sau că e mare?

Sau să-i aducă sieși vreun belșug ‒

Nu-i cine știe cât  un stâlp de sare.

Nu mă doboară nimeni la pământ,

Pe verticala mea ciudat curioasă,

Nu scrijelește nimeni vreun cuvânt,

Să-și ia vreun bob de sare pentru-acasă.

Mă udă ploi din zori în asfințit,

Dar nici o picătură nu mă spală,

Când Soarele se-aprinde-n răsărit

Eu stau întoarsă-n clipa mea fatală.

Pe vreme de furtună, rătăcit,

Azi a venit un vultur și se-așează,

Să-și odihnească zborul năucit:

Un fulger l-a izbit, agonizează...

Tresaltă-n mine dorul lui de zbor.

Mă rog în gând: fă-l, Doamne, iar să zboare!

Înfipte-n umeri, ghiarele-i mă dor.

Nu trebuie să știe că mă doare.

Mă încovoi cât pot. Am timp destul,

Chiar de sunt rău exemplu, cred minunii,

În aripile-i mari bate-un pendul.

Mă rog, mă rog pân’ la sfârșitul lumii.

  • Să mă învii, Măicuţă Sfântă!

Azi, Maica mă priveşte cu faţa-nrourată,

În ape de vitraliu simt că mă limpezesc,

Albastrul mă scufundă, mi-e chipul sub o pată,

O crăpătură-n sticlă abia deosebesc.

Sub genele atinse de firul de lumină,

Măicuţa ţine-aprinse priviri dumnezeieşti,

Mă simt străfulgerată în păcătoasa tină,

Dar Maica nu se uită la-nvelitori lumeşti.

Privirea Ei pătrunde departe, vede-n mine,

Pieptul mi se desface, întunecos tunel,

Mă sparg în cioburi roşii şi cad fără lumină,

Ferestre din ferestre se tot deschid la fel.

Eu trec din casă-n casă prin inima-mi străină

Şi mă lovesc de praguri, de bolţi şi de pereţi,

Într-o cădere lungă în mine se dezbină

Cărările greşite de zeci de mii de vieţi.

Vai mie, ce hotare mă-nchipuie pe ape!

Vai mie, câte valuri mă tot izbesc de mal!

N-am punte la răgazuri, morminte să mă scape

Şi n-am deasupra stele, ajuns-am în ce hal!

Nu mă primeşte raiul, nici iadul nu m-adună,

Scrâşnesc din oase trunchiuri de poame îndoiţi,

Se-ncolăcesc pe vine tulpini de mătrăgună,

Şi merele mă muşcă, toţi pomii-s otrăviţi.

Nu am văzduh în sânge, mi s-a-ngroşat pământul,

Am apa murdărită de veacuri de noroi,

De moarte îmi e somnul, îmi putrezeşte gândul

Şi sunt eu mie însămi o groapă de gunoi.

                      – – –

Când mă trezesc, la ziuă, am ochiul plin de sânge,

Vederea-ntunecată şi-auzul risipit,

Pe buze rugăciunea de-aseară mi se frânge.

Măicuţă, fie-Ţi milă, fă-mi cugetul smerit!

Când dorm să te apropii de patul meu, Preasfântă,

Să mă atingi cu poala-Ţi, să uit de răul vis,

Să plâng, să plâng întruna şi, când de plâns sunt frântă,

Cuvântul să se-aprindă în Sfântul Paraclis.

Din lacrimile multe să strâng atâta sare,

Să mă-nvelesc la poale de munte, stâlp uimit,

Când raiul nu mă ţine, nici iadul cu dogoare,

Să mă învii, Măicuţă, din stâlp când m-am trezit!

  • Femeile străine

Mă oglindesc în apa din vis a unui lac,

În mintea mea stătută de gânduri se desfac

Ale privirii unde cu straturi de abis,

Oglinzile ascunse în apele din vis

Dau rotunjimi părerii care se umflă-n unde,

Mi-arată goliciunea şi nu mă pot ascunde.

Nu am purtări de braţe şi nici mişcări de lut,

Sub înveliş de gânduri, sufletul meu căzut

Este muncit de duhuri ascunse-adânc sub ape,

Spălările trecute nu pot încă să-l scape,

Căci mreje putrezite, învolburări, pe rând,

Îl războiesc amarnic în fiecare gând.

Eu nu-nţeleg muncirea. Cer apelor să-mi ieie

În spumele crescute plutirea de femeie.

Cu neodihnă-n suflet, o nouă dimineaţă

Mă duce la oglindă. Văd palida mea faţă.

În ridurile vremii, femeile străine

Se-ntrec pe rând s-ascundă amprentele divine.

Clipesc cu ascultare de coastă din Adam.

Mă-mbrac cu părul Evei. Smulg mărul de pe ram.

Sprâncenele Bat-Șebei mă fac s-arăt frumoasă.

Maria Magdalena, cu ochi de păcătoasă,

Strecoară pe sub gene privirile de lut.

Eu vreau să fiu ca Sara, Rebeca sau ca Rut.

Un zâmbet mă ascute: ca Miriam privesc,

Se umple a  mea faţă de bube şi pălesc.

Mă scutur de privire. Pe fruntea mea se lasă

Şuviţele Esterei: mă văd împărăteasă!

Cu vanitate nouă mă pieptăn apăsat,

În subţirimea feţei, în mine, adunat,

Femeile străine zâmbesc de peste tot.

Încremenesc în sticlă precum soaţa lui Lot!   

  • La Pomul interzis

Mi se-ntâmpla azi-noapte, pe când dormeam, în vis,

Să stau de pază strașnic la Pomul interzis,

Adam să nu mai vină, iar eu, știind urmarea,

Să-mpiedic să se-ntâmple în somn neascultarea.

Mă nevoiam cu caznă, mă încordam să pot.

De-ar fi să mor de foame, de sete și de tot,

S-alung din minte răul, să lupt și să înving,

Ca nici prin gând să-mi treacă de măr să mă ating.

Cu neteda lui coajă un măr privea frumos,

Din ramurile pline de rod mărinimos.

Și numai cu privirea de mi l-aș fi dorit,

Nevrednica de mine,  m-aș fi disprețuit.

Îmi încordam auzul la orice foșnet fin,

Să nu mă amăgească vreun șarpe, să leșin,

În nesimțirea-mi mută s-aud fără să știu,

Îndemnul să iau mărul, să mușc și prea târziu,

Să mă trezesc uimită că am gustat din măr,

Să mor nenorocită de tristul adevăr.

Cu tulburare mare din somnu-mi mă trezesc,

Îmi vine să-mi smulg părul, nu vreau să mai trăiesc.

Nu vreau să știu de mine. De ce m-oi fi născut?

Mă prinde deznădejdea în mintea mea de lut,

Că port în truda firii a Evei epopee.

Mă răzvrătesc în sine-mi: nu vreau să fiu femeie!

Vicleanul poate pierde și gândul cel mai pur,

Mă vrea sinucigașă, mă-ndeamnă la sperjur.

Mi-arată-n gând păcate ce nici nu le-am făcut,

Mă învinovățește că-n vis poate le-am vrut.

Rânjește cu-nțelesuri, îmi flutură cerceii,

Cu plete, cu năframe, cu hainele femeii,

Mi-arată în oglindă un chip sulemenit.

Deși nu-s eu, în mine, femeile,-nmulțit,

Își înroșesc obrajii și buzele-și vopsesc,

Se-ascund după perdele și brusc se dezgolesc,

Cu gesturi neghicite și rotunjimi de brațe,

Oglinda mă cuprinde, e gata să mă-nhațe.

Mai am atâta vreme cât să mă mai închin,

Oglinda mea se sparge, mă-mproașcă cu venin.

Eu fug eliberată s-ajung la primul râu,

Mă spăl de-ademenire, de-ndemnul la desfrâu.

Strig pe Măicuța Sfântă cu-așa mare credință,

Că vine, mă primește, mă spală, -mi dă căință.

 

Poezii apărute în volumul Învierea Femeii lui Lot, Editura Cu drag, Chișinău 2014

04-03-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Ana Sofroni - 08-03-2019:

Chiar dacă autoarea poeziilor acestea, doamna Maria Gabor, ne mărturiseşte că valuri şi valuri o tot izbesc de mal, totuşi îi simţim prezenţa pe un liman luminos, cel al credinţei strălucitoare, unde stăpâneşte dumnezeirea.