”Suntem români și punctum!”– a spus-o Eminescu.
Văzduhul ține minte. Cu-arcușul, Porumbescu
Culege-aprins ecoul și-l cântă apăsat!
Din PUNCT țâșnesc izvoare de cântec minunat.
Mă potrivesc la maluri de ape, valul mut
Vuiește dintrodată a Mureș, Olt, a Prut.
Curge la vale Nistrul împins de cer cu-o Mână
Și-mi povestește-amarul din el Limba Română,
Căci vin pe el poeme și ode-nvolburate.
Văd și aud... Se-înalță cuvintele purtate
Și se prefac în cântec, iar aripile lor,
Pe-un portativ din zeghe, răspund la dor cu DOR.
Un cor sublim de îngeri ia dorului aminte
Și intonează Imnul Limbii Române sfinte.
În timp ce-n malul zării, îngenunchiați, cuminți,
Smeriți poeții noștri, cu aure de sfinți,
Beau apa lui sfințită, se-apleacă și se-nchină,
Căci Nistrul are-n ceruri o sfântă rădăcină.
Eu mă cutremur!... PUNCTUM e ancoră în Glas:
Ne nemurește limba în Cer, nu în Parnas!
– – –
”Suntem români și punctum!”– l-aud pe Eminescu.
Răsună Rapsodia din Cer a lui Enescu!