Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 85

Picături de gând

Dr. Marius Andreescu
Tags: judecator; judecata;
Picături de gând
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

 Simplitatea şi frumuseţea gândului constă în complexitatea ideii exprimată în concentraţia cuvântului. Propunem cititorului câteva modeste reflecţii în marginea unor valoroase şi profunde cugetări sau maxime filosofice şi teologice cu scopul de a ne încredinţa că putem şi noi realiza în viaţa de zi cu zi cele trei reguli ale fericirii de care amintea Immanuel Kant: „Ceva de făcut; Cineva de iubit; Ceva în care să speri„. În curând va vedea lumina tiparului un volum pe care l-am intitulat „În marginea gândului„ care va cuprinde astfel de cugetări şi meditaţii ce izvorăsc nu numai din cele citite, dar şi din propria experienţă de viaţă şi propriile convingeri.

 

1. „Realul, să nu uităm, este desigur raţiunea ultimă, temeiul întrebărilor, dar ideile filozofice despre acest real sunt ontologia, adică raţiunea temeiului” -  Constantin Noica

 (în margine)

Onticul se poate identifica cu realul, iar ideile cu raţiunea. Platon afirma că ideile nu reflectă realul, ci sunt însăşi realul. „Onto-logicul” este deosebit de ontic, de realitatea materială pentru că are în cuprinsul său ideea raţională. Logosul este sensul (temeiul) sau altfel spus raţiunea temeiului. Logosul poate fi sensul pe care omul îl dă realului sau raţiunea umană în limitele ei. Dar mai poate fi „Logosul întrupat”; în acest caz, sensul, raţiunea temeiului, este însuşi Adevărul la care şi noi trebuie să ajungem pentru a fi în sensul autentic al vieţii noastre. „Trebuie să luptăm pentru un sens al vieţii – spunea Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae, iar acest sens este viaţa veşnică”

2. Cum este posibil echilibrul fiinţei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filozofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăşi ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru fiinţă, de care vorbea Constantin Noica. Precarităţile fiinţei sunt reale şi reprezintă, în esență, drumul infinit al fiinţei către sine.

Totuşi, echilibrul fiinţei este posibil chiar şi în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc şi permanent în fiinţă, harul care transpare în devenirea fiinţei.

Remarcabilă este şi ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp şi echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în fiinţa noastră încă fiind în trup: este Împărăţia cerurilor. Echilibrul eternităţii nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemişcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie şi de iubire la care suntem chemaţi a ne adânci şi noi, acum şi în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârşirea„ spunea Sfântul Isaac Sirul .

 

3. Modelele umane sunt întotdeauna în precaritate, chiar dacă, aşa cum este cazul sfinţilor, au semnul desăvârşirii. Aceasta pentru că firea creată se poate depăşi pe sine, se poate tăgădui pentru firea mai presus de fire, dar nu se poate nega ontologic. Orice model uman este, în fapt, împlinirea creaţiei, dar în mărginirea şi finitatea omului, e adevărat deschise spre infinitatea desăvârşirii.

Există însă un Model al Omului (nu uman), desăvârşit, fără de păcat, Domul nostru Iisus Hristos. Cuvioşii Varsanufie şi Ioan remarcau: ”Aşa cum Fiul Omului s-a făcut Om pentru tine, fă-te şi tu dumnezeu pentru El”. Acesta nu este un simplu deziderat, ci o poruncă: Porunca desăvârşirii.

 

4. Filozofia nu poate rupe ontologia de raţiune (logos), deoarece numai prin raţiune, adică în conştiinţa conştientă de sine, se identifică fiinţa cu sinele său mai adânc spiritual. În fiinţa umană concretă, care prin lucrarea sa şi prin har devine persoană spirituală liberă, se odihneşte Logosul întrupat şi umanitatea, prin simţirea raţională a iubirii milostive de Dumnezeu, de semeni şi pentru tot universul. ”Curăţirea este o inimă miloasă pentru toată firea zidită” spunea Sfântul Isaac Sirul. ”Nu conştiinţa este făcută pentru natură, ci natura pentru conştiinţă”, spunea Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.

 Parafrazând putem spune: Metafizică teme-te de fizică, dacă filosofia rămâne numai în limitele şi sensurile ei, bazate pe dualităţi fundamentale: ontologic–gnoseologic; subiect-obiect; raţiune–sensibilitate; libertate-necesitate; om-cosmos; sau mai grav: om–Dumnezeu, şi nu îşi găseşte unitatea şi sensul adevărat în Logosul întrupat, în adevărurile de credinţă.

 

5. Adevărul nu este prea sus/prea înalt/prea jos/prea adânc, ci numai separat de viaţa aceasta, care este un întreg.

 Constantin Noica

(în margine)

Adevărul, în sensul ontologic şi în dimensiunea sa absolută în Fiinţa divină a Sfintei Treimi este separat de viaţă, de existenţă, dar transparent în om şi în toată făptura. Revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală Îl face cunoscut la măsurile noastre de fiinţe finite dar chemate nu numai să cunoaştem, dar să ne şi împărtăşim din Adevăr. Este sensul suprem al existenţei noastre nu numai în trup, dar şi în veşnicie. Prin cunoaştere şi trăirea Adevărului transfigurăm timpul teluric şi firea, ne curăţim de finitudine şi de precaritate. ”Curăţirea este tăgăduirea firii mai presus de fire„ spunea Sfântul Ioan Scărarul. Iar speranţa pe care ne-o dă Mântuitorul aceasta este: „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi„.

 

6. Viaţa merge mai departe, fireşte, şi se reazămă şi pe adevărurile existente, dar ciuntite. Dar cunoaşterea şi cunoaşterea filozofică trebuie să includă în ele că aceste adevăruri sunt ciuntite şi că trebuie să le depăşească. Această hotărâre în sine nu este garanţia unui adevăr mai deschis întregului, dar este o condiţie necesară pentru aceasta.

 Constantin Noica

(în margine)

 Aceasta înseamnă ca raţiunea cunoscătoare umană să-şi cunoască şi recunoască limitele, pe care apoi să le depăşească prin conştiinţa că adevărurile raţionale trebuie întregite cu adevărurile existenţiale şi adevărurile umane au un temei care este Adevărul Suprem, iar raţiunea cunoscătoare depinde de acest Adevăr şi, mai mult decât atât, îşi găseşte sensul în infinitatea contemplării ce depăşeşte cunoaşterea firească raţională.

 

7. „Adâncimea este domeniul implicaţiei universale al coincidenţei contrariilor, al unităţii multiplului”

 Tudor Vianu

(în margine)

Trebuie să mai adăugăm la această enumerare că adâncimea este şi domeniul Unu- lui din care provine multiplul, ci nu numai al „unităţii” pe care o conferă raţiunea în sensurile ei finite şi prin principiile regulative la care se referea Kant. Pentru că aşa cum spuneau cuvioşii Calist şi Ignatie „Nu Unul provine din cele multe, ci cele multe provin din Unul” Acesta este sensul ontologic al ”adâncimii„ care în acest fel nu este numai un simplu concept filosofic

 

8. Statul şi omul. Există diferenţă în a gândi şi a spune „eu sunt statul” şi, respectiv, „statul sunt eu”. În prima variantă omul îşi asumă o autoritate deplină prin eu-l său şi printr-o falsă supremaţie asupra realului, inclusiv asupra realului social. În această mărginire a eu-lui te afli în slava deşartă a omului ca individ, lipsit de libertate şi mărginit în iluzia autorităţii slavei pe care o primeşti de la oameni. ”Unde nu este libertate este număr”, spunea Constantin Noica. Este cazul omului care caută slava de la oameni şi nu slava de la Dumnezeu aşa cum spunea Mântuitorul

 Atunci când afirmi că „statul sunt eu” dai expresie unui sens democratic existenţial, prin aceea că în persoana umană se regăseşte umanitatea şi socialul, altfel spus nu omul este pentru stat, ci statul pentru om. Omul a devenit persoană spirituală liberă, şi prin libertatea şi spiritualitatea sa care provine din conştiinţa că este stăpânit de Dumnezeu şi prin aceasta stăpân pe sine însuşi, spiritualizează întreaga existenţă, iar statul nu este numai unul democratic, ci este un stat liber, nu numai garant al libertăţilor juridice. Acest „statul sunt eu” este premisa depăşirii unei dualităţi fundamentale cum ar fi aceea dintre guvernanţi şi guvernaţi. Este adevărat, în plan juridic şi a realităţilor sociale, indiferent cât de mult avansează democraţia această dualitate nu va dispărea, dar în planul realităţilor profunde ale persoanei înzestrată cu autoritate temporară care trăieşte şi lucrează „cu frica de Dumnezeu„ această dualitate poate fi depăşită.

 Este o dialectică profundă neconceptualizată juridic, care marchează drumul devenirii de la realitatea oricărei stări juridice a omului şi societăţii inclusiv în cazul societăţilor considerate pe pe planuri superioare ale democraţiei, (eu sunt statul), la realitatea spirituală a omului ca persoană liberă, în frica de Dumnezeu şi care cuprinde în fiinţa sa toată umanitatea pentru că se ştie pe sine cuprins în Dumnezeu (statul sunt eu). Este drumul marcat de formele democraţiei tipice stării juridice a omului: centralismul democratic, democraţia maselor, individualismul democratic, în toate aceste omul fiind sub legea juridică sau morală, la „democraţia persoanei”, în care supremaţia nu o mai are legea ci libertatea. Aceasta pentru că, la nivelul unei astfel de realităţi profund spiritualizate nu persoana este pentru democraţie, ci democraţia pentru persoană. Este un ideal, dar merită să crezi în idealuri, pentru a ieşi din cotidianul contradicţiilor, limitelor şi mai ales al legilor repetitive, fie ele chiar juridice, lipsite de sens, pentru că le lipseşte idealul de libertate şi dreptate şi mai ales de iubire. Noi nu vedem şi nici nu înfăptuim partea mai grea a Legii la care se referea Mântuitorul: mila, judecata şi credinţa

De altfel, acest raport dialectic a fost bine caracterizat încă de teologul Toma din Aquino, care spunea că individul aparţine statului, statul persoanei, iar persoana lui Dumnezeu.

 

 9. Înţelesuri teleologice ale justiţiei:

 Dacă scopul actului de justiţie este legea, atunci justiţia este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acţionează conform datoriei, cum spune Kant.

 Dacă scopul actului de justiţie este omul atunci justiţia înfăptuită este morală iar judecătorul acţionează în numele şi în conformitate cu dreptatea care nu mai este limitată de constrângerile legii pozitive.

 Raportul dintre lege şi dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicţii unilaterale în sensul celor afirmate de Constantin Noica: Legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea nu poate contrazice legea.

 

 10. Smerenia judecătorului

 Este o întrebare legitimă a raţiunii dar şi a bunului simţ: Cum poate fi smerit, în sensul creştin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredinţat atâta putere asupra omului?

 Există totuşi o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depăşit trufia eu-lui determinată de precarităţile şi slava acestei lumi şi se cunoaşte pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu şi prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om. Aceasta este condiţia pentru ca actul de justiţie să fie nu numai în conformitate cu legea dar şi drept.

 Părintele Dumitru Stăniloae spunea că Dumnezeu i-a încredinţat omului puterea de a ierta nu şi puterea de a judeca. Plecând de la acest gând se poate spune că există un ideal pentru judecător investit cu putere temporară: „Să ai şi să faci judecată dreaptă întru iubire milostivă în numele lui Dumnezeu şi nu a legii omeneşti, fără să judeci pe nimeni„.

31-01-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu