Mândria e bârna care orbește ochii sufletului

“Orice păcat este numit lovirea lui Dumnezeu”

Acest adevăr m-a trezit din somnul întunericului atunci când l-am citit în Cartea „Războiul nevăzut” scrisă de către sfântul Nicodim Aghioritul.

Iar dreptul Iov plânge “întru deznădejdea duhului său și amărăciunea inimii sale” către Dumnezeu și se adresează nouă tuturor de pe groapa de gunoi a orașului unde l-a aruncat ura satanei spunând: “Ci omul își naște singur suferința, precum vulturii se ridică în aer prin aripile lor” (Iov 5, 7). Reiese atât de simplu că nefericirea noastră este cauzată de mândria căreia nu i-am declarat război, ci o cultivăm ca o dragoste egoistă de sine.

Măndria ne oprește a mai recepționa lumina trimisă de Domnul Dumnezeu prin puterile cerești către noi și închide fereastra sufletului oprind pătrunderea harului în inimile noastre. Așa de mare este păcatul mândriei încât l-a pierdut pe Lucifer, unul din cele mai luminoase puteri cerești.

Mândria

Mândria este păcatul care ne ține zăvorâtă intrarea în Împărăția cerurilor. Iar că Domnul Dumnezeu nu face nicio concesie când e vorba de mândrie ne învață iarăși sfântul și dreptul Iov: „Dumnezeu nu-și înfrânează mânia Sa și sub El se încovoaie toți slujitorii mândriei.”

Apoi, tot orbită de săgeata otrăvită a mândriei a fost amăgită și Eva împreună cu Adam de către vicleanul satana.

E așa de trist fiindcă asistăm în prezent la prezentarea mândriei drept virtute. Și la postul de radio al Patriarhiei române o mulțime de persoane își încep perorațiile cu expresii de genul: “sunt mândru că m-am născut în România!”. Nu trebuie inversat sensul semantic al cuvântului mândrie, lăsându-ne amăgiți de către lingviștii români de orientare comunistă și satanistă, care au deturnat și înțelesul duhovnicesc al cuvântului mistică. Adică l-au modificat morfologic deturnându-i înțelesul în… misticism, acoperindu-l cu tot întunericul urii împotriva celor care luptau „să apere chiar cu prețul vieții trupul mistic al lui Hristos, Biserica Lui”. (Virgil Maxim în cartea sa: Imn pentru crucea purtată)

Salvarea și ieșirea din întunericul mândriei stă în descoperirea propriei nimicnicii. Încrederea în om și în noi înșine sunt numite apostazie la Dumnezeu. Mândria e o pasiune atât de tainică și subtilă încât cei ce o avem nu o simțim. „Oricine se consideră pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaște pe sine mai bine decât toți”, zice sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Socrate a lăsat celebra frază care străbate mileniile: “Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”,

Prin urmare se cuvine să mutăm centrul de greutate al încrederii necondiționate către Dumnezeu. De aceea și regele Abgar ridicând o statuie Domnului nostru la porțile orașului Edesa, a scris deasupra aceste cuvinte: “Hristoase Dumnezeule, cel ce nădăjduiește în Tine niciodată nu piere”. (în Sinaxarul din 16 August)

De același autor, citiți și:

De ce scriem?!

M-am întrebat, în repetate rânduri cu năduf: de ce scriu? Acest gând  nu-mi lasă mintea în pace! Asaltează cele mai liniştite unghere ale sufletului şi mă tulbură - precum rafale nemiloase de vânt răscolesc marea, până în adâncuri. Un răspuns mulţumitor ar fi că, prin scris, caut calea spre frumuseţe, adică mă chinui să trec de pipăibilul material. Să trec, cu privirea, peste “crusta” care acoperă tezaurul celor nevăzute. Adică să încetez a mai călca pulberea pământului. Ci să zbor (plutesc) – ca un înger ce este purtătorul unei veşti bune.

Alteori, o fac din disperare, pentru că mândria şi vanitatea pun aşa stăpânire pe sufletul şi mintea mea, încât scrisul rămâne singura cale de alungare a celor două căpetenii malefice, citeşte diavoleşti. Şi încă o dată repet: cine îmi şopteşte şi mă îndeamnă să scriu? Cine strigă în urechile mele să iau în mână creionul! Doamne, cât sunt de nefericit când toate ideile le-am speriat şi au plecat departe, către ţările calde. Atunci, sunt ca o pădure pustie, din care au fugit toate păsările. Sau ca un colţ de rai, din care un înger rău a furat toată apa vie.

Am privit, într-o zi, o fotografie a scriitorului Dostoievski. Tristeţea şi suferinţa de pe chipul său m-au cutremurat. Vedeam o imagine a sa, după ce părăsise ocna (închisoarea)  şi după ce depăşise perioada de doi ani, ca refugiat politic, petrecută în occident. Cred că publicase deja, trei dintre capodoperele sale. Şi totuşi, chipul său este marcat de o suferinţă şi o tristeţe ce am văzut rar, în viaţa mea. Aş spune chiar neputinţă. Şi abia în spatele acestora, strălucea acea rază de lumină, care trece prin toate zidurile şi tot întunericul şi care duce, cu gândul, la acel simbol al lumii nevăzute.

Către acolo se vedea îndreptată toată concentrarea interioară a marelui scriitor. Fiindcă privirea semăna cu a unui om ce murise, apoi înviase, şi, acum, contempla lumi spirituale ce nouă ne sunt inaccesibile. Doamne, cine suflă, cu putere peste tâmplele mele şi îmi porunceşte să nu pierd clipele vieţii acesteia? Da, sunt frumuseţea şi înţelepciunea, care strigă la porţile cetăţii sufletelor noastre, să ne deşteptăm.

Poate că aceasta este crucea scriitorului, de a alunga şi depărta suferinţa şi frica din sufletul său şi al oamenilor .  Scriu pentru că, prin această îndeletnicire, reuşesc să îmi văd sufletul gol şi deşert, deşi eu spun că sunt bogat, dar, în fapt, sunt plin de deşertăciune. Iată cuvântul Revelaţiei din Cartea Apocalipsei: “Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol”.

Încă mă încăpăţânez ca, în scris, să cerşesc mila Domnului şi să trimită raza Sa care m-ar vindeca de orbire şi ar lumina golul ce eu îl numesc bogăţie. Poate că, prin scris, Domnul îmi dă să descopăr ticăloşia mea de om care, altminteri, nu aş putea singur să o înving. Altă stare mai nobilă şi umilă eu nu cunosc. Până la urmă, dacă, în urma mea, rămân trei pagini care să încălzească inima a doi, trei oameni, sunt şi voi fi mulţumit. Scrisul e singurul ideal care mă poate salva de la imensa deşertăciune în care zac, eu, împreună cu majoritatea umanităţii. O umanitate care ( acum în 2018)  fuge cu viteza luminii de Dumnezeu. Doamne ajută!