Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 71

Credinţa lui Octavian Paler

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Octavian Paler;

Am preferat formula din titlu pentru simplu motiv că în acest eseu nu voi vorbi despre credinţă în mod obiectiv, dogmatic, ci despre modul personal în care această credinţă s-a reflectat în viziunea existenţială a scriitorului din Lisa. Sigur că nu vreau acum să susţin că Octavian Paler ar fi fost preocupat de problematica sistemului de credinţă creştin-ortodox. Acest lucru ar fi cu siguranţă o inepţie metodologică, nicăieri nefăcând din credinţă un obiectiv de cercetare dogmatică. Nici măcar n-a fost un cercetător în adevăratul sens al cuvântului. Un cercetător se bazează pe trăsăturile obiectivităţii, pe veleităţile unei înţelegeri ştiinţifice, ori domnul Paler spune despre sine că “reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol” (Paler, 2001, pp. 12-13). Nu rezultă de aici că el n-ar putea întruni condiţiile şi exigenţele pe care fişa postului unui cercetător autentic ar trebui să le conţină. Dimpotrivă. Numai că pentru liseanul nostru, a avut mai multă greutate autoanaliza şi confesiunea de sine pentru că, aşa cum afirmă el însuşi, “un ochi al meu a fost întors mereu spre înlăuntrul meu” (Simion, 1984, p. 515).

Să revenim. Şi credinţa în accepţiunea lui Octavian Paler se supune aceleiaşi rigori sentimentale, el încercând să revendice valoarea ei pe seama relevanţei subiective. Deşi cu adânci rădăcini existenţiale în spiritualitatea satului transilvănean, autorul “mitologiilor subiective” nu ia credinţa de-a gata, fără rest de interpelare, ci dialoghează cu ea asertiv, ferindu-se deopotrivă atât de asimilări facile, cât şi de rechizitorii inchizitoriale asupra ei. Pentru adultul intelectual care a devenit mai târziu, observator moralist rafinat de experienţe livreşti incomensurabile, nu era nici un fel de problemă în a aşeza laolaltă preotul şi cârciuma. “Totul se desfăşura după un ritual précis. Dilemele erau puţine, iar când apăreau, se rezolvau la preot sau la cârciumi” (Paler, 2001, p. 170).

E vorba aici de un paralelism care păstrează intactă atât atmosfera credinţei în spaţiul rural, cât şi una dintre “instituţiile” de socializare aflate la îndemâna sătenilor. Nu există nici un amestec ilicit între cele două, ritualul vieţii desfăşurându-se după reguli precise care, după cum ar spune Ernest Bernea, creează elemente de siguranţă emoţională, semnificative pentru cumpănirea şi aşezarea ethosului rural transilvănean de la începutul secolului XX.

         Deşi recunoscut de critica literară ca moralist, Octavian Paler nu lasă nici o şansă vreunei posibile autoipostazieri în lup moralist. Om de bun simţ – şi poate că asta e şi una din explicaţiile pentru care el subliniază în câteva rânduri că nu s-a “civilizat” complet – îşi asumă matur spiritul de ezitare în faţa grobianismului de orice fel. Nici nu l-a folosit în propria lui viaţă, iar când  nu a avut ocazia să evite observaţia lui în viaţa altora, s-a ferit de judecăţi de valoare omnisciente. Paler “…nu se plasează niciodată pe un piedestal sau pe o platformă inaccesibilă, propunându-se ca model  şi expunându-şi o pretinsă infailibilitate. Dimpotrivă, el îşi asumă direct eşecurile şi culpele inevitabile, zgura inerentă a parcursului existenţial, înfăţişând profilul frământat, tensionat al condiţiei umane” (Cristea-Enache, în prefaţa la Viaţa pe un peron, 2011, p. 10).

“Autocenzura se simte: experienţele dragostei, de pildă, sunt relatate lacunar. Lipseşte şi amprenta politică a perioadei comuniste. Confesiunea nu e totală şi, dată fiind decenţa structurală a autorului, nici nu ar fi putut să fie indiscretă” (Simuţ, 2010, p. 7). Însuşi autorul recunoaşte repetat aceste lucruri. Şi recunoaşte şi valoarea morală a sincerităţii sale diaristice: “M-am convins că sinceritatea absolută nu e cu putinţă. Există în noi bariere, pudori şi ipocrizii pe care nu le putem depăşi. Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi” (Paler, 2010, p. 40).

Pentru aceste motive, chiar dacă nimeni nu l-ar putea categorisi pe Octavian Paler ca credincios practicant – cum, de altfel, nici el nu se autodefineşte vreodată aşa – totuşi, un credincios sui-generis a fost. Încă de pe când era un copilandru şi nu-L căuta voluntar pe Dumnezeu, “L-a respirat”, totuşi. Între multe şi multe mirosuri pe care le-a trăit şi simţit, “…ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de vecinătatea unui râu, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune”, un loc aparte îl ocupă “iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele şi viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acţiona asupra simţurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate” (Paler, 2001, pp. 22 şi 40).

Deşi nu pomeneşte nimic despre Dumnezeu, ba chiar s-ar putea părea că Paler chiar evită să o facă, cimitirul este un loc aparte şi care, chiar şi în conştiinţa autorului, nu poate fi separat de rezonanţele “irealităţii” ca altă formă a transcendentului. Numai că pentru Octavian Paler, aşa cum am mai spus, Dumnezeu nu reprezintă un concept gata preformat şi pe care el trebuie să-l ingurgiteze, ci o precondiţie sine qua non a supravieţuirii, tot aşa cum pentru oamenii primei epoci de existenţă mirosul, înaintea văzului şi a auzului, le asigura supravieţuirea fizică. Înainte să vadă sau să perceapă prin auz pericolul, omul îl “mirosea”. De aceea, simţul mirosului deţine preemţiunea senzorială în scrisul lui Paler.        

Şi pentru ca sinestezia din progadie să fie completă, autorul continuă: “Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaţi cu mulţi ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu nişte străjeri întunecaţi care separau uliţa de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot” (Paler, 2001, p. 22). Avem acum, în afară de miros, simţul tactil sugerat de prezenţa aerului, cel optic încântat de brazii care semănau cu nişte străjeri şi simţul auzului care, pe lângă forfota gâzelor, asculta tăcerea ce se odihnea peste progadie.

Credinţa lui Paler nu se reduce la idolii conceptelor despre divinitate, el preferând un Dumnezeu martor tăcut al sevelor pământului care dinamizau primăvara totul. “Simt nevoia să reiau ideea că Dumnezeu e ţăran. Un Dumnezeu burghez mi se pare, din multe motive, o blasfemie. Un Dumnezeu intelectual mi se pare un nonsens. Cum să aibă Dumnezeu dubii? În schimb, mi-L pot închipui pe Dumnezeu ascultând cum se trezesc sevele pământului primăvara” (Paler, 2001, p. 304).

Dumnezeu e un ţăran ca şi ţăranul din progadia îmbibată de mirosuri, imagini şi sunete. Cumva, ar zice Paler dacă ar fi cumva preocupat de modul de raportare al liseanului din vremea lui la Dumnezeu, ţăranul Îl înţelege pe Creator prin simţuri, căci, El Însuşi se descoperă omului prin aer, brazi şi păsări, iarbă putrezită, foşnăituri de insecte… . Dogmatic vorbind, am putea considera fără, zic eu, să greşim, că Octavian Paler, deşi pe urmele lui Blaise Pascal a încercat să-şi alcătuiască o “rugăciune” personală prin care să-I vorbească lui Dumnezeu, s-ar putea încadra în ipostaza beneficiarului Revelaţiei naturale ca iniţiativă de adresare către om a lui Dumnezeu (Remete, 1997, p. 95).

         Numindu-L pe Dumnezeu “ţăran”, nu face decât să pună în discuţie, e adevărat că şi fără să detalieze subiectul, vecinătatea de existenţă divină cu vecinătatea de înţelegere a acesteia de către cel mai fidel cinstitor al creaţiei şi al pământului. Probabil că la fel cum pământul e superior tinei, tot astfel şi ţărâna e partea cea mai curată a pamântului. Ţăranul e un univers în sine, neînţelegând istoria aşa cum şi Cioran ne-o spune, dar care, mai presus de toate, înţelege viaţa şi moartea. Ori asta nu e puţin lucru. O recunoaşte însuşi autorul pentru care memoria satului păstrează întotdeauna şi irevocabil o zonă nemaculată de istorie: “Bineînţeles, nu mă pot gândi la Lisa ca la o localitate, ci ca la temelia fiinţei mele. Şi mi-ar fi imposibil să vorbesc despre copilăria mea altfel decât despre partea mea de paradis” (Paler, 2001, p. 44). Exegeza acestui citat, ca de altfel a multor altele din opera paleriană, ne este oferită de Daniel Cristea-Enache care spune că “…neuitatul Paler… a transformat Lisa într-un reper simbolic, cvasimitologic, şi a făcut din ea o matrice în cărţile lui la persoana întâi” (Cristea-Enache, 2016, p. 201).    

Civilizaţia cu tot cu progresul ei ştiinţific exterior, inevitabil vine la pachet şi cu regresii interioare. Cu greu reuşeşte Paler să se oprească din a consemna acest lucru. E ca un ţipăt, introvertit de altfel şi, deci, cu atât mai ascuţit, al celui care care precum n-a ajuns niciodată să fie un burghez ca la carte, nici n-a putut lepăda haina spiritualităţii satului de baştină. O haină pe care, spre deosebire de “producătorii de dulcegării despre satul românesc”, fiul satului Lisa o poartă cu recunoştinţa cu care reverberează în inima lui memoria părinţilor. Şi, într-adevăr, una este să vorbeşti despre satul românesc ca o doamnă din înalta societate care se îmbracă doar “la ocazii” în straie populare, alta fiind să cunoşti, cum ar zice Blaga,  “sufletul satului”, suflet care îşi revendică înţelegerea experienţială de la mii şi mii de mirosuri şi sunete şi imagini şi gusturi şi atingeri.

         Facem acum un ocoliş, dar nu fără legătură cu credinţa naturală a lui Octavian Paler. Începând cu Eugen Simion, parcă în răspăr cu cantitatea (nu şi cu calitatea) redusă de critică literară la adresa operelor, Paler a fost adeseori asociat cu maniera de elaborare scriitoricească a lui Lucian Blaga. Şi nu fără sens. Numai că dacă acceptăm evoluţia scrisului palerian, pornind de la încercările sale sămănătoriste de început, de altfel eşuate cu voie, până la preponderenţa necesităţii interioare de a miza pe autoanaliză, putem înţelege măsura de raportare la Blaga. Ştim că a aruncat în foc un manuscris realizat după, cum zice însuşi autorul, toate “poncifele sămănătorismului”.

În plus, dulcegăriile despre satul românesc nu l-au prea încântat de vreme ce “trebuie să recunosc, însă, că acest paradis mirosea nu numai a frunză de nuc şi a fân încins, ci şi a rachiu prost. Şi că am trăit, cumva, schizofrenic, pe două planuri, încă de atunci, deoarece am copilărit într-o lume pe care grijile şi existenţa dură o obligau să dispreţuiască slăbiciunile…” adică, am zice noi, exact acea materie primă de afect şi sentiment, pe care autorul o va folosi mai târziu mult mai intens în procesul autoanalizei. Aşadar, dimensiunea trăirii lui în Lisa, complexe (trup şi suflet) şi, uneori, paradoxale, e cea care-i oferă temeiul raportării la viaţa satului şi nu cărţile folclorice parcurse sau vreo vizită ocazională la muzeul satului.

Ca măsură a “investiţiei” pe care a acordat-o crezului blagian, invocăm tocmai atitudinea frontală – de altfel specifică unui Paler autodeclarat anti-relaţional – faţă de consemnul după care “veşnicia s-a născut la sat”.  

“S-a bătut cam multă monedă pe teza, dragă tradiţionaliştilor mai ales, că eternitatea s-a născut la sat. Cei care văd ţăranul ca o fiinţă folclorică o aprobă din complezenţă. Cei care socotesc ţăranul o barieră în calea modernităţii strâmbă din nas. Veşnicia miroase cumva a bălegar? zic ei. Adevărul e undeva la mijloc” (Paler, 2001, p. 170).     

În alt loc, autorul face prezenţa instituţiilor rurale, folosindu-se de aceeaşi “via aurea”: “Ştiau că viaţa în Lisa se supunea acestor reguli, fără să-şi permită vreo abatere, şi că instituţiile satului, bisericile (fiindcă erau două: una “mare”, ortodoxă, alta “mică”, greco-catolică), şcoala, crâşmele (acestea erau mai multe, cinci) şi “gura satului” vor veghea asupra fiecărui destin” (Paler, 2010, p. 36).  

        Aşa cum ne-a obişnuit, crezul palerian nu este unul dogmatic. Învăţătura de credinţă nu-i parvine lui Paler ex abrupto. Pentru el, Dumnezeu este de neînţeles, dar, paradoxal, şi de înţeles. În cărţile mai târzii, eul palerian pendulează între sugestiile generale ale religiozităţii şi problematizarea pascaliană a existenţei lui Dumnezeu. Se pare că lui Octavian Paler nu-i sunt suficiente revelaţiile naturale ale lui Dumnezeu, pe care, uneori, le repudiază la grămadă în dulcegăriile şi poncifele sămănătoriste. Are nevoie da mult mai mult decât atât pentru a-şi face existenţa suportabilă. Şi atunci plonjează în plină zonă de credinţă pascaliană, intuind paradoxal existenţa divină,  pe care în copilărie mai ales dar şi după aceea, a reperat-o la nivel senzitiv. În plin élan raţional, consemnează irefutabil: “Ce poate urma într-o lume fără incertitudini? O asemenea lume e la fel de greu de imaginat ca una fără Dumnezeu…. Absenţa lui Dumnezeu e suportabilă doar fiindcă e nesigură. Câtă vreme n-avem nici o certitudine că Dumnezeu nu există, suntem la adăpost. Îţi dai seama ce nenorocire ar fi o dovadă că ne-am înşelat?” (Paler, 2001, pp. 311 şi 314).   

Iată cum Octavian Paler reuşeşte paradoxul de  nu fi lup moralist şi, totuşi, să ofere una dintre cele mai plauzibile lecţii despre existenţa lui Dumnezeu: lecţia incertitudinii; nu sunt sigur că Dumnezeu există dar, în acelaşi timp, nu sunt sigur nici că Dumnezeu nu există. Ce fac acum?

Îndrăznesc să cred că singurul păcat major al lui Octavian Paler a fost replierea quasitotală pe sine însuşi. S-a cunoscut foarte profund pe sine însuşi şi, poate tocmai datorită conştientizărilor la acest nivel de adâncime, a avut bunul simţ să nu judece pe nimeni. De aceea el nu poate fi socotit moralist în sensul general al cuvântului. La prima vedere pare că nu I-a dat lui Dumnezeu nimic din viaţa lui. Însă, cu siguranţă, că atunci când s-a gândit la existenţa Creatorului  a făcut un pas… spre El. Poate, într-un fel, a crezut în divinitate aşa cum a făcut-o Socrate sau Platon. Şi chiar dacă nu dispune de “scuzele” lor, s-a preocupat, totuşi, de credinţă. Ei au fost pictaţi pe pereţii bisericilor, el nu. Şi nici nu cred că trebuie să fii pictat altundeva decât pe inima lui Dumnezeu pentru a te mântui.   I-a dat lui Dumnezeu ce-a putut: tulburările şi frământările sale, bunul său simţ şi respectul pentru părinţi, respectul pentru comunitatea în care s-a născut şi-n care a crescut. Poate că asta e singura lui rugăciune. Şi Dumnezeu ascultă. De asta suntem siguri.

Bibliografie:

  1. CRISTEA-ENACHE, Daniel, (2016). Aproape liber – publicistică, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.  
  2. PALER, Octavian, (2010). Autoportret într-o oglindă spartă, Iaşi: Polirom.
  3. PALER, Octavian, (2001). Deşertul pentru totdeauna, Bucureşti: Editura Albatros.
  4. PALER, Octavian, (2011). Viaţa pe un peron, Iaşi: Polirom.
  5. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxă.
  6. SIMION, Eugen, (1984). Scriitori români de azi, III, Bucureşti: Cartea Românească.    
21-05-2018
Citeste si:De acelasi autor:


    Adaugati un comentariu:
    Nume
    Email
    (nu va fi afisat)
    Comentariu
    Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
    Antispam:
    Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


    Carti/produse despre:
    Octavian Paler,