Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 316

Tâlcuire la Fericiri VI: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8)

Cristina Roman
Tags: curatia inimii; constiinta; pocainta; privegherea;
Tâlcuire la Fericiri VI: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8)
 

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii. " (Proverbele lui Solomon 4:23)

„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată. Îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi." Amin.

Iisus a zis: „Şi voi tot fără pricepere sunteţi? Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Matei 15:15-20)

"Curăția" este pentru Sfântul Evagrie Ponticul un sinonim pentru "nepătimire" (apatheia). "După curăția mâinilor mele îmi va răsplăti mie". Curăția mâinilor înseamnă nepătimirea sufletului ce se ivește prin harul lui Dumnezeu și râvna omului. – Gabriel Bunge, Mânia și terapia ei după Avva Evagrie Ponticul, Ed. Deisis.

Părintele Teofil Părăian ne amintește că ne rugăm adeseori cu cuvintele din Psalmul 50 "Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele" și ne învață că prin inimă se înțelege partea cea mai lăuntrică a ființei omenești, nefiind vorba de inima de carne, ci de locul cel mai adânc al ființei noastre. Când cerem de la Dumnezeu să ne dea "inimă curată", dorim de fapt să se curățească inima noastră, ființa noastră, în deplinătate și în adâncime. "Învățați-vă de la Mine – a zis domnul Hristos – că sunt blând și smerit cu inima, și veți avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Sfântul Ioan Scărarul a evidențiat aici că de la Dumnezeu trebuie să ne învățăm, nu de la om, nu de la lume, nu din carte. Câtă vreme avem nemulțumiri, câtă vreme avem zbucium sufletesc, câtă vreme avem întinăciuni ale gândurilor, inima noastră încă nu este curată. A avea inima curată și a-L vedea pe dumnezeu înseamnă a avea conștiința existenței lui Dumnezeu, a legăturii cu Dumnezeu, a simți prezența lui dumnezeu în sufletul nostru și în jurul nostru, în natură și în oamenii cu care venim în legătură.

Fiecare Sfântă Spovedanie are rolul de a ne curăța de cele din trecut, pentru a ne prezenta curați și în viitor, iar în ajutor avem rugăciunea și privegherea: "Privegheați și vă rugați ca să nu mai cădeți în ispită" (Matei 26, 41). A avea inima curată este un dar de la Dumnezeu, de care ne învrednicim doar dacă avem priveghere, ne rugăm și ne silim să înlăturăm din sufletul nostru orice chip al răutății, orice chip al întinării. – Arhim. Teofil Părăian, din Vistieria inimii mele, ASCOR Craiova, 2000

Schimbarea la față a Domnului Hristos pe Muntele Taborului și arătarea chipului dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu întrupat către ucenicii săi au marcat un moment deosebit, putința omului de a vedea pe Dumnezeu, de a contempla dumnezeirea. Unul dintre cele mai clasice locuri unde se vorbește de „vederea lui Dumnezeu” în Biblie este a 6-a fericire rostită de Mântuitorul Hristos, prezentă în cunoscuta colecţie de cuvinte ale Domnului, numită generic „Predica de pe Munte” (Matei cap. 5-7): „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Problema interpretării acestui text porneşte de la existenţa a două tradiţii biblice referitoare la „vederea lui Dumnezeu”, după cum arată Marius Nedelcu într-un articol apărut în Ziarul Lumina. Pe de o parte ni se spune că nimeni nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu și să trăiască (Ieşire 3, 6; 19, 21; 33, 20-23; Ioan 1, 18), iar, pe de altă parte, ni se aminteşte că vederea lui Dumnezeu este un scop al acestei vieţi sau al vieţii veşnice (Psalmul 11, 7; 17, 15; Ioan 17, 3; Apocalipsă 22, 4). În fața acestei provocări, teologia protestantă a refuzat ideea vederii lui Dumnezeu în această viață pământească și a spus că aceasta poate să fie cel mult o speranță eshatologică, adică care se va realiza după moarte. Teologul reformat Jean Calvin (1509-1564), atunci când comentează Fericirile, trece cu vederea textul de la Matei 5, 8, spunând doar că „ei toţi (n.r., cei curaţi cu inima) se vor bucura de vederea lui Dumnezeu în Rai”.

Martirii spuneau că văd Sfânta Treime în ultimele clipe ale vieții

În tradiţia Bisericii Răsăritului, în secolele 4 şi 5, au existat consemnate mărturii ale celor care l-au văzut pe Dumnezeu la finalul vieții lor. Episcopul Theodoret de Cyr (393-457) citează cuvintele martirilor care în ultimele momente ale vieţii lor spuneau că au văzut „cu ochii lor dumnezeiasca Treime”; iar, la final, Theodoret concluziona: „Cu adevărat au văzut pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh cu ochii lor trupeşti”. În secolul al 6-lea, un preot pe nume Timotei din Constantinopol, care a murit în 523, spunea: „Preasfânta şi de viaţă dătătoarea şi binecuvântata Treime, care este prin natură invizibilă oricărei creaturi, poate fi văzută cu ochii trupului doar de cei care au intrat în ceea ce ei numesc apatheia, şi numai la astfel de oameni le apare o vedere, văzută de ei trupeşte”. Termenul apatheia desemnează o stare duhovicească a omului, apărută prin lucrarea harului Sfântului Duh și în urma unui proces ascetic riguros, care se caracterizează în general prin lipsa oricărei influenţe a vreunei patimi, plăceri sau păcat. Ideea că Dumnezeu poate fi văzut de om cu ochii trupești și în această viață nu a fost acceptată de toți învă­țătorii Bisericii, care au identificat aici un pericol de a reprezenta sau înțelege Treimea în mod corporal sau trupește. Astfel, Sfântul Augustin (354-430) a vorbit despre Fiinţa dumnezeiască şi Persoanele Sfintei Treimi doar prin intermediul analogiilor. El recunoaşte că şi cea mai reușită analogie între om și Dumnezeu este imperfectă şi spune că noi vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, după cuvintele Apostolului Pavel (cf. 1 Cor. 13, 12).

Sfântul Clement al Romei (88-98), unul dintre părinții apostolici, spunea că: „Dumnezeu este văzut cu mintea, nu cu trupul, de suflet, şi nu de carne. Aşa îngerii, care sunt duhuri, văd pe Dumnezeu, iar oamenii, atât cât rămân trupeşti, nu sunt în stare să îl vadă pe El”. Totuși, în Răsăritul Ortodox s-a păstrat în­vățătura vederii lui Dumnezeu cu ochii trupești încă din această viață, dar nu oricum, ci în urma unui proces de despătimire, de curățire și iluminare, de aceea această vedere a lui Dumnezeu a fost numită și duhovnicească sau mistică. Sfântul Efrem Sirul (306-379) interpretează textul de la Matei 5, 8 în legătură cu Ieşire cap. 33, unde se spune că Moise a văzut slava lui Dumnezeu fără, însă, să îl vadă în mod direct pe Dumnezeu, ci în mod indirect, după cuvântul Bibliei, văzând spatele Său. Sfântul Efrem Sirul pare să susțină și el ideea unei vederi indirecte a lui Dumnezeu, căci spune: „Cei care sunt curaţi în inimă îl vor vedea pe Dumnezeu, la fel ca Moise”.

Experienţa dumnezeirii în lumina isihasmului

Isihasmul bizantin este cel care ne-a oferit cea mai complexă interpretare a „vederii lui Dumnezeu”. Isihaştii mărturisesc că cei cu inima curată pot să vadă, în trup fiind, lumina lui Hristos Care s-a arătat atunci când s-a transfigurat la faţă pe Muntele Tabor. Pornind de la cuvintele Mântuitorului din Evanghelie: „Mergi în cămara ta şi te roagă”, isihaştii s-au dedicat unui proces de interiorizare a rugăciunii şi de potolire a pornirilor simţurilor pentru a dobândi o cunoaştere prin experienţă a lui Dumnezeu. Ţelul lor este vederea luminii dumnezeieşti şi unirea cu Dumnezeu.

Cel mai reprezentativ teolog al isihasmului este Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), care spunea că cel care participă la energiile dumnezeieşti se uneşte cu lumina şi în lumină el vede în deplină simţire toate cele ce rămân ascunse de cei care nu au acest har, pentru că cei curaţi la inimă văd pe Dumnezeu Care, fiind în lumină, locuieşte în ei şi se descoperă pe Sine celor care Îl iubesc. Deși această vedere mis­tică a lui Dumnezeu este o cale rezervată numai celor inițiați și puțini, teologul Vladimir Lossky spunea că, dacă mintea nu poate pătrunde până la Dumnezeu, El totuși poate fi cunoscut în experiența sau viața fiecărui om, iar părintele Dumitru Stăniloae vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții. Inaccesibilitatea Ființei dumnezeiești și ideea vederii sau contemplării dumnezeirii au fost împăcate de Sfântul Grigorie Palama, care a făcut distincţie între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale. Credincioşii nu pot contempla deplin Fiinţa dumnezeiască, dar se pot împărtăşi de energiile lui Dumnezeu, de lucrările Sale şi de harul Său. Unii părinți ai Bisericii ne învață că Dumnezeu poate fi văzut în oamenii săi aleși, în sfinții care s-au umplut de harul și prezența Sa. Sfântul Grigorie de Nyssa (330-394) spunea că Dumnezeu poate fi văzut în persoanele umane restaurate, sfinţite. În unii oameni, pe măsură ce cresc în curăţia inimii, Dumnezeu devine mai vizibil în ei. Sfântul Grigorie de Nyssa elaborează teologia epectazelor, sau a progresului constant în vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. El arată că idealul naturii umane constă în creşterea în virtute şi asemănarea cu Dumnezeu. Observăm din toate cele prezentate că vederea lui Dumnezeu este o realitate legată de scopul vieții omului.

De multe ori, toate nevo­ințele și eforturile monahilor îmbună­tățiți se îndreaptă spre vederea sau contemplarea dumnezeirii: „Aceasta este viața de veci, să Te cunoască pe tine Singurul Adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Părinții Bisericii ne spun că nu putem să fugim de vederea înfricoșătoare și tainică a lui Dumnezeu și depinde de om cum se pregătește pentru această experiență, pentru că ni se spune că vederea lui Dumnezeu va produce în cei care s-au pocăit și trăit după poruncile Domnului bucurie și fericire veșnică, iar în cei care nu s-au pocăit și au iubit păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, chin și suferință. Marius Nedelcu

Mărturie despre sfințenia și curăția inimii unor părinți contemporani

V-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu, de la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, Podromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântuitorului însângerate. El Îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.

Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm. Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate. - Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 175-176

Ochii, oglinda sufletului

Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu. Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (Ioan l, 47) şi ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti, şi să o umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire. Aceştia ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni, şi mai ales în făpturile Sale, precum este scris: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la făcerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Rom. 1, 20).

Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte «văzători de Dumnezeu». Dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă" (I Cor. 13, 12). De curăţenia inimii este strâns legată virtutea castităţii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării. Iar castitatea se păstrează prin cumpătare şi post: „Luaţi seama la voi înşivă - ne porunceşte Mântuitorul - să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă... Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului" (Luca 21, 34-36).

Pentru curăţenia inimii s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să vadă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 ş.u.). Curăţenia inimii este condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea parţii lăuntrice a faptei, adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştină întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament. În Vechiul Testament se oprea, de pildă, omorul; dar în Noul Testament se caută a se înlătura şi izvorul lui, adică mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care cresc păcatele şi care, deci, trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă" (Matei 5, 21-22). Curăţenia inimii este astfel cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea mai mare fericire, care este, privirea lui Dumnezeu. -  Extras din Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj 2001, p. 462-463

Lacrimile curățitoare ale pocăinței

Sunt printre cei ce trăiesc pe pământ vreunii curaţi cu inima? În Noul Testament, în împărăţia harului, sunt, bineînţeles, oameni curaţi cu inima, ştiuţi de Domnul, precum s-a zis: cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi (II Tim. 2, 19), şi arătaţi uneori oamenilor. Aşa sunt sfinţii lui Dumnezeu, care încă din timpul vieţii pământeşti au fost proslăviţi de El cu darurile străvederii şi minunilor, şi toţi cei fără de răutate şi smeriţi cu inima...Toţi oamenii se zămislesc şi se nasc în fărădelegi; numai harul lui Dumnezeu înlătură aceste fărădelegi şi îi face pe unii, care sunt vrednici, vase ale sale alese, curăţindu-le inimile şi sufletele. Iată, s-a atins aceasta de buzele tale, şi va şterge toate fărădelegile tale, şi păcatele tale le va curaţi (îs. 6, 7), i-a zis serafimul de flacără lui Isaia, care fusese ales proroc, atingându-se cu cărbunele aprins de gura lui, şi prin atingerea aceea a fost înlăturată necurăţia omului lui Dumnezeu. Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? - strigă multpă-timitorul Iov, şi continuă: nimeni (Iov 14, 4).

Necurăţia inimii vine de la diavolul, altfel spus de la prima cădere în păcat a oamenilor, după care toţi oamenii s-au făcut cumva robi ai lui - şi această necurăţie a păcatului este atât de mare, s-a înrădăcinat atât de adânc în inimile omeneşti, este atât de greu să scăpăm de ea, încât chiar sfinţii lui Dumnezeu, care toată viaţa lor au privegheat asupra tuturor mişcărilor şi gândurilor inimii lor, simţeau în ei din când în când valuri sau furtună de gânduri viclene, spurcate şi hulitoare şi se rugau Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să îmblânzească aceste valuri, să potolească această furtună demonică;

Pentru curăţirea inimii noastre este nevoie de mari osteneli şi necazuri, de lacrimi dese, de necontenită rugăciune lăuntrică, de înfrânare, de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, a scrierilor şi Vieţilor sfinţilor lui Dumnezeu, însă mai cu seamă de deasa pocăinţă şi împărtăşire cu Preacuratele Taine şi cercetarea de sine zilnică; este nevoie de cugetarea la curăţia întru care a fost zidit omul şi la felul cum a intrat în lume întinăciunea păcatului, la asemănarea şi chipul lui Dumnezeu din noi şi la îndatorirea noastră de a ne asemăna Chipului nostru dintâi, Arhetipului nostru, Preacuratului Dumnezeu, la răscumpărarea noastră cu nepreţuitul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, la înfierea noastră în Iisus Hristos, la porunca ce ni s-a dat de a fi sfinţi în toată petrecerea vieţii (I Pt. 1, 15); este nevoie de cugetarea la moarte, la Judecată şi la focul gheenei. Este nevoie de mari necazuri, fiindcă acestea tămăduiesc boala păcatului, ard mărăcinii patimilor. Prin multe necazuri se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (Fapte 14, 22), zice Sfântul Apostol Pavel...

Dă-mi izvoare de lacrimi să curgă neîncetat din ochi din destul, care să mă spele pe mine tot, din creştet până la picioare, ne rugăm în canonul îngerului păzitor, ca îmbrăcându-mă în haina mai albă decât zăpada a pocăinţei să intru în cămara lui Dumnezeu. Pe Domnul roagă-L, sfinte îngere, să-mi dea dar izvorâtor de lacrimi, ca să se curăţească inima mea cu acelea şi să vadă pe Dumnezeu. Şi toţi cei ce au plâns pentru păcatele lor ştiu din proprie experienţă că lacrimile ajută foarte mult la curăţirea, liniştirea şi fericirea inimii, deoarece odată cu ele curge, ca să zic aşa, păcatul afară din inimile noastre; după ele vine linişte şi odihnă a conştiinţei şi o anumită bună mireasmă şi bucurie duhovnicească: omul îl vede în sine cu ochii minţii pe Dumnezeu, Care curăţeşte toate fărădelegile lui şi îl miluieşte nespus. Tocmai atunci cunoaşte omul din proprie experienţă cât sunt de fericiţi, de liniştiţi şi de mulţumiţi cei curaţi cu inima, fiindcă nu-i roade conştiinţa, nu-i chinuie păcatele, care din nesfârşita milostivire dumnezeiască le-au fost iertate, şi ei simt lăuntric că se odihnesc în Dumnezeu, Izvorul fericirii, şi Dumnezeu Se odihneşte în ei. Fericiţi cei curaţi cu inima. Aşadar, inima curată este izvor îmbelşugat de linişte şi de bucurie neîncetată; când priveşte orice lucru bun, orice zidire a lui Dumnezeu, cel curat cu inima se bucură şi se veseleşte lăuntric, deoarece în toate făpturile vede pecetea bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Făcătorului; fericit este şi în sine, deoarece curăţia inimii şi, îndeobşte, mila lui Dumnezeu, pe care o simte, îl veselesc, iar şi mai mult îl mângâie bunătăţile cele viitoare, făgăduite, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit (I Cor. 2, 9), a căror chezăşie o are în inima sa. - Sfântul Ioan Din Kronstadt - Fericirile Evanghelice în viaţa noastră, Editura Sophia

Dacă ajungi să fii curat cu inima, atunci Dumnezeu ţi se descoperă în conştiinţa ta

I-a fericit Domnul Hristos pe cei curaţi cu inima, că aceia „Îl vor vedea pe Dumnezeu” – a zis Domnul Hristos. Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni decât în măsura în care Dumnezeu Se descoperă şi atât cât se descoperă oamenilor; în orice caz, Dumnezeu se descoperă celor care sunt curaţi cu inima. Aşa că preocuparea aceasta de a fi drept, de a fi curat trebuie să fie o preocupare continuă pentru fiecare dintre credincioşi. Ce înseamnă să ai inimă curată? Înseamnă să trăieşti în aşa fel încât în cele mai adânci cute ale inimii, ale fiinţei tale, să nu ai nicio răutate. „Inima” nu înseamnă pur şi simplu numai organul care se numeşte aşa, ci înseamnă mai ales interiorul omului; chiar şi mintea omului ţine de inima omului. „Din inima omului pornesc gândurile cele rele, a spus Domnul Hristos într-o anumită împrejurare, şi acestea sunt cele care îl întristează pe om” (Mt. 15, 19-20). Deci, când e vorba să fii preocupat de curăţenia inimii, trebuie să fii preocupat să înlături toate gândurile rele şi să încurajezi, să întăreşti gândurile bune, câte le poţi cuprinde în minte. Iar dacă ajungi să fii curat cu inima, atunci Dumnezeu ţi se descoperă în conştiinţa ta. - Arhimandritul Teofil Părăian, Întâlniri cu Domnul Hristos, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006

Omul cu inima curată se vede pe sine însuși ca într-o oglindă

Eu am înţeles că inima curată constă nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci şi în a nu cugeta vreun rău sau ceva al vieţii, atunci când vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrânată. Căci numai în lumina curată vede ochiul în chip curat, neașezându-se în calea privirii nimic. Inimă curată este şi se zice aceea care nu află în sine nicio închipuire sau gând lumesc, care e atât de dăruită lui Dumnezeu şi de unită cu El, încât n-are nicio amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vieţii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contemplaţie ca în al treilea cer şi e răpită în rai (2 Corinteni 12, 2—4) şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite sfinţilor şi se face martorul bunurilor veşnice, pe cât e cu putinţă firii omeneşti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate şi dovada sigură prin care cunoaşte cineva şi măsurile curăţiei şi se vede pe sine însuşi ca într-o oglindă. - Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, volumul VI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti

„Să aibă inima milă de toată firea zidită”

Creştinul cu inima curată are anumite caracteristici distinctive. Este atât de bun că vede totul în jur bun şi frumos. Niciodată nu îl auzi zicând despre unul sau altul că ar fi necurat sau murdărit în faptele sale, în viaţa sa, în inima sa. În timp ce opusul său, care nu are inima curată, pe toate le bănuie că sunt necurate şi rele. A fost întrebat odată Sfântul Isaac, după ce semne se va cunoaşte că a ajuns inima la curăţie şi acesta a răspuns: „Când ajunge să-i creadă pe toţi oamenii buni şi să nu-i pară nici unul necurat şi pângărit, atunci omul este cu adevărat curat cu inima”(P.G. 88, 825 A). Şi l-au întrebat din nou ce înseamnă curăţia inimii, iar el le-a răspuns: „Să aibă inima milă de toată firea zidită”. Arhimandrit Spiridonos Logothetis, Inima în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Rugăciunea inimii (curate), rugăciune de un singur gând – gândul la Dumnezeu

Vedem la Părinţi că există curăţirea, există şi luminarea. Iar curăţirea am subliniat că nu înseamnă o curăţire în sens pur moral, ci într-un sens moral cu o semnificație ascetică. Vasăzică, la Părinţi, curăţirea e o stare ascetică, la care omul ajunge după o luptă, nu doar de evitare a păcatului, pentru că evitarea păcatului este oricum parte din nevoință, parte integrantă din nevoință, ci și de curăţire a inimii. Curăţirea inimii nu înseamnă doar să eviți păcatul. Curăţirea inimii înseamnă să plece din inimă orice gând şi să se ducă în rațiunea omului. Să fie ținute în raţiune toate gândurile, adică modul în care gândește omul, iar inima să rămână fără gânduri. Numai cu un singur gând, numai cu rugăciunea. Acest lucru este extrem de important.

Odată dobândită, i se spune „Rugăciunea inimii”; i se mai spune şi „rugăciune de-un-singur-gând”. Este un singur gând, care e însăşi rugăciunea, care constituie pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Aceasta este curăţirea inimii, după Sfinţii Părinţi. Nu este doar evitarea păcatului. Aici, în Grecia, s-a impus o concepţie puritană despre starea de curăție a omului. Este o învăţătură de bază a Părinţilor faptul că mintea (νοῦς) trebuie să se golească de toate gândurile (λογισμοί), și bune, şi rele. Desigur, gândurile, chiar şi gândurile viclene, trebuie să existe în raţiune (λογική), pentru că altfel omul nu poate să trăiască în mediul înconjurător; astfel, când Părinţii spun că trebuie să nu avem gânduri, nu înţeleg să eliminăm gândurile (λογισμοί) din raţiune-intelect, ci din mintea (νοῦς) care lucrează în inimă. - IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017

Suntem datori, așadar, să fim curați cu inima - curați nu doar de fapte, ci și de gânduri rele, mai ales de amărăciune și ținerea de minte a răului. - Sfântul Porfirie Kafsokalivitul

 

 

Foto credit: Elena Răduță, 2017, Biserica Schimbării la Față de pe Muntele Tabor, israel

02-04-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu