Tâlcuire la fericiri IV: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei 5, 6)

 

 

Fericiţi cei flămânzi

m-am născut

flămând...

am mâncat din hrana animalelor
şi foamea s-a făcut o fiară
în inima mea...

am mâncat din hrana păsărilor
şi aripile foamei întărindu-se
mi-au sfâşiat inima şi mai adânc...

am mâncat din hrana oamenilor
şi hrana oamenilor mai flămândă decât mine
a început să îmi vâneze sufletul...

atunci
mi-am lăsat trupul acestei lumi înfometate
şi zvârlindu-mă cu braţele întinse ca nişte aripi
în prăpastia inimii
m-am dus să
mă satur
în
Cer...

Marius Iordăchioaia

centrulsfintiiarhangheli

           

Cu toții am fost nedreptățiți și nu doar o dată... Poate am primit o mustrare părintească, deși fratele nostru a fost cel care a greșit, nu noi. Poate că la școală elevi din familii mai bune au fost favorizați și am muncit de două ori mai mult decât ei pentru aceleași note. Poate că jobul mult visat ne-a fost suflat de sub nas de cineva cu pile. Poate că mai târziu, peste ani, soacra ne-a criticat nefondat și cu răutate. Poate că partenerul de viață s-a cam învățat să profite de bunăvoința și dăruirea noastră. Poate că ființele cele mai dragi, copiii, ne-au uitat când ne-a fost mai greu, deși i-am dădăcit cu dragoste toată viața. Poate suntem în închisoare pe nedrept. Poate ne judecăm de ani de zile cu rudele pentru o moștenire. Poate ne dușmănim cu vecinul pentru un ochi indiscret de geam. Poate, poate, poate... Ne regăsim fiecare măcar în unele dintre aceste scenarii, dar și în multe altele, care au creat în sufletul nostru amărăciune și ceea ce numim experiență de viață. Ne-a stat pe limbă să protestăm, să ne justificăm, să ne îndreptățim, poate chiar am pornit la lupta grea de a ne face singuri dreptate. Am apelat la sentimentele celui de lângă noi, am apelat alteori la instituții ale statului, am apelat cu disperare la rugăciune și la biserică. Ce ne-a făcut să trecem peste atâtea feluri de nedreptăți de-a lungul anilor? Răspunsul probabil ar fi omenia izvorâtă din iubire, din nădejdea în îndreptarea situațiilor, din curajul că într-o zi vom izbândi, că dreptatea va triumfa, că lumina nu va sta ascunsă sub obroc. Să recunoaștem, însă că nu am fost niciodată cu adevărat împăcați, iar nu de puține ori gândul la dreptatea lui Dumnezeu a fost ca un blestem asupra celor ce ne-au supărat: lasă că te vede El, Dumnezeu, lasă că are Dumnezeu grijă!

Ni se pare complet justificat să ne dorim dobândirea fără piedici a tuturor celor necesare unui trai decent în lumea aceasta, cu atât mai mult atunci când suntem cinstiți și harnici, când ne achităm de partea noastră de îndatorire socială. Ni se pare firesc să ne zbatem, să ne îngrijorăm, să ne lamentăm, să ripostăm atunci când nu ne iese cum am dori. Ce-ar fi să ne amintim în astfel de momente îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, redat de Sf. evanghelist Matei?!: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. (Matei 6, 33). Am înțelege imediat că am aplicat o strategie greșită în războiul nostru contra lumii, că ne-am aruncat nepregătiți în prima linie a frontului, fără a ne fi luat drept scut Harul, Energia, Binecuvântarea, din Sfânta Liturghie și din celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

Așadar, cel mai adesea, Dumnezeu nu concordă cu dorința noastră de răzbunare, de aflare a dreptății de aici, de pe pământ, dimpotrivă: Mântuitorul Iisus Hristos, în Predica de pe Munte, afirmă: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura! (Matei 5, 6). Oare nu Dumnezeu este primul dintre noi, cumplit de nedreptățit după întruparea Sa ca om? El, cel fără de prihană și fără de păcat, spre deosebire de noi cei întinați din pruncie cu cele rele, a fost scuipat, defăimat, biciuit, răstignit pe cruce, iar El a răbdat. Pentru ce, pentru cine? Pentru noi: iar în ziua cea înfricoșătoare a judecății ne va zice nouă: "Știți cu de-amănuntul ce am răbdat eu pentru voi, oamenii. Dumnezeu fiind, M-am întrupat pentru voi, nevăzut fiind, pentru voi M-am arătat și pe pământ am umblat. Pentru voi am flămânzit, am însetat și M-am ostenit. Pentru voi am fost prigonit și împroșcat cu pietre. Fără păcat fiind, am fost osândit pentru voi. Nevinovat fiind, am fost pălmuit, scuipat și răstignit pentru voi; nemuritor fiind, am fost omorât pentru voi cu moarte de ocară. Pentru voi am fost împuns cu sulița în coastă și am fost adăpat cu oțet amestecat cu fiere. Și așa pătimind, pironit fiind pe lemn, nu M-am mâniat și, batjocorit fiind, nu am blestemat. Eu, Stăpânul, Cel ce sunt mai presus de toate prihănirile, toate acestea le-am răbdat pentru voi ca să vă fac pe voi cerești sfinți. V-am dăruit vouă împărăție cerească, v-am dat vouă rai nestricăcios, v-am numit pe toți frați și v-am adus tatălui, v-am trimis pe Duhul Sfânt. Și voi, o, oamenilor, ce ați răbdat pentru Mine?"

Pentru unii, calea dreptăţii poate părea anevoioasă, însă fiecare trebuie să ştie că drumul nedreptăţii este mult mai greu. Uitaţi cât de grea este calea nedreptăţii: cel care săvârşeşte nedreptate mănâncă, dar niciodată nu se satură; jefuieşte şi răpeşte, dar niciodată nu are îndeajuns. Se răzbună, dar nu e mulţumit. Urăşte pe Dumnezeu şi pe oameni, dar nu e fericit. Şi după ce dobândeşte pe pământ ceea ce-şi doreşte, cade şi se prăbuşeşte, iar copiii lui devin cerşetori sau ajung în închisori. Uşoară nu este nici calea omului drept, însă este mult mai uşoară decât calea nedreptului. Luaţi de exemplu pe dreptul Iov. Cu toate că era drept, a avut de suferit foarte mult. Însă credinţa şi nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu nu l-au părăsit niciodată şi nu l-au ruşinat. - Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, Traducere din limba greacă de prezbitera Iuliana și pr. Iulian Eni, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 83-84

Nedreptatea și viața de familie

Soții vor mai curând dreptate în familie decât fericire. Eu îi provoc la spovedanie să spună cu glas tare că vor o căsnicie fericită și cei mai mulți nu pot să spună măcar acest lucru. Am în vedere pe cei care au fost cuprinși de rutina și de inerția căsniciei. Înainte de căsnicie și la început toți spun că își doresc o căsnicie fericită și chiar și-o doresc cu adevărat. După ce s-au confruntat cu concretețea însoțirii, sunt mai curând prinși de dorința obsesivă de a avea dreptate în disputa cu celălalt, de a se îndreptăți. Și în consecință nu văd fericirea decât cu condiția ca să se facă voia lui și celălalt să renunțe la dreptatea sa, să se îndrepte, să fie cum și-l dorește. Reușita căsniciei depinde de măsura împlinirii personale, iar măsura împlinirii personale este dată de măsura capacității sacrificiului de sine, a jertfelniciei. Căsnicie presupune răspunsul la chemarea sau provocarea esențială a vieții, aceea de a iubi pe celălalt. Ori iubirea celuilalt presupune sacrificiu de sine. Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai!... Pentru a iubi este nevoie de maximă trezvie sufletească, duhovnicească, de simțire curată.

Cele mai multe probleme în căsnicie vin de la confuzia care domnește în fiecare dintre subiecți în ceea ce privește specificul propriei firi. Bărbăția, cum spuneam și mai sus, se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. Criza familie de astăzi nu vine din căderea femeii de la condiția de a se supune soțului, ci din faptul că bărbații nu ajung să-și activeze darul stăpânirii de sine. Prima care simte că bărbatul nu este stăpân pe sine și deci nu-și poate exercita stăpânirea nici asupra ei, este soția sa. În acest caz, soției îi va veni foarte greu să se supună unui bărbat neputincios, slab, imatur. Soluția ar fi, ca cei doi să-și cunoască foarte bine putințele și neputințele și să se ajute reciproc în a și le depăși. În care caz, fundamentală este înțelegerea. Să arăți celuilalt înțelegere. - Extras din Interviul cu Părintele Constantin Coman, revista: “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna

Să existe o diferenţă de netrecut între setea de dreptate şi imperativul creştin al iertării?

Într-un foarte interesant articol găzduit de prestigioasa revista culturală „Merkur” de la Berlin, cunoscutul istoric german Egon Flaig, afirmă existenţa unei absolute incompatibilităţi între noţiunea de dreptate şi cea de iertare. Profesorul Flaig îşi argumentează poziţia pornind de la celebrul pasaj din romanul „Fraţii Karamazov”, unde Ivan, în discuţie cu fratele său Alioşa, consternat de cruzimea celui care şi-a aţâţat câinele să sfâşie un copil, contestă mamei copilului omorât dreptul de a-l ierta pe ucigaş. Iertarea ar  însemna disculpare, o abrogare nepermisă a vinovăţiei criminale. Nedreptatea ar deveni strigătoare la cer, iar orice semn de omenie distruge setea de dreptate tradusă printr-o eternă pedepsire a ticălosului. Înţeleasă astfel, iertarea, şi împreună cu ea mila, reprezintă ontologic o contrazicere a năzuinţei către dreptate, care îngrădită, se diminuează calitativ, până la anihilarea ei definitivă.

Cu toate acestea (...) omul singur, fără Dumnezeu, nu are cunoaşterea completă a ordinii adevărate a lucrurilor. Orice noţiune, orice simţire şi orice înţelegere sunt incomplete şi imposibil de înţeles, dacă nu cerem pentru împlinirea lor ajutorul de la Domnul. „…să aibă belşugul deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu - Tatăl şi a lui Hristos. Întru care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Coloseni 2,2-3). Ivan Karamazov ne cheamă să luăm parte la dreptatea lui, să-i fim părtaşi singurătăţii sale, unde nici Dumnezeu şi nici omenia nu-şi au loc. Oricine se izolează în refuzul de a cunoaşte adevărul divin nu poate revendica dreptul unei judecăţi fără greşeală. Omul care se izolează greşeşte, se înşeală şi se lasă amăgit. Dreptatea este înnobilată, justificată şi deplină doar sub semnul iertării sfinte, a darului vindecător prin care Dumnezeu ne cheamă la Judecata adevărată şi la mântuirea veşnică. Sursa – Ziarul lumina

Foamea și setea – nevoi primare ale trupului; foamea de dreptate și adevăr – hrănitoare ale sufletului

Mântuitorul Hristos vorbește despre nevoile primare ale omului, despre nevoia firească de a mânca și de a bea, de ne astâmpăra foamea sau setea pentru a capta atenția oamenilor simpli, care se adunaseră pe Muntele Fericirilor spre a-L asculta predicând.  Regele David, în schimb, în Psalmul 41,1-2, cu mult timp înainte de venirea lui Mesia, psalmodiază dorul după Dumnezeu tot sub forma însetoșării ca nevoie spirituală: În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu. Așadar, verbele a înseta și a flămânzi arată poate în primul rând nevoia de Dumnezeu a sufletului, nevoia după un ideal...

"Cuvântul «dreptate» are aici înţelesul din Vechiul Testament, însemnând «cucernicie», ca la Sfântul Ioan Gura de Aur, «virtutea în general», ca la Sfântul Chiril al Alexandriei, «toată virtutea» cum spunea Zigaben; cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfinţenia, dreapta credinţă şi dreapta purtare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască şi să se înfaptuiască binele. Această dorinţă este tot atât de firească şi continuă ca şi foamea şi setea trupească. Au dat dovadă de aceasta puternică dorinţă îndeosebi sfinţii şi martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie şi s-au nevoit cu trăirea unei vieţi de înaltă spiritualitate. Saturarea făgăduită trebuie înţeleasa ca o împlinire a năzuinţelor prin cucerirea desăvârşirii, prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului, Care zice: “Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19, 29).

“A fi flămând şi însetat de dreptate” mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri. Iar când, din pricina smereniei, săraciei, neîndemănarii noastre sau a puterii pârâşului, suntem nedreptăţiţi în această viaţă, să nu ne descurajăm, ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu chiar în viaţa aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului nedrept (Lc 18, 2-7), desigur în viaţa viitoare. Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept cuvânt este asemănat cu nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi. În Vechiul Testament, au fost flămânzi şi însetaţi de dreptate dreptul Iov, regii David şi Solomon şi, îndeosebi, proorocii. Astfel, David se plânge, în psalmul 73, ca pe pământ cei răi nu sunt pedepsiţi, iar drepţii nu primesc încununarea virtuţii. Iar proorocul Ieremia se revoltă împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). Împotriva asupritorilor şi a judecătorilor nedrepţi, Isaia strigă: “… Nu mai faceţi rău înaintea ochilor mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, ajutaţi pe văduvă” (1, 16-17). Creştinii nedreptăţiţi au privilegiul de a aştepta, după făgăduinta Domnului, “ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). Având această nădejde, ei îndură mai uşor suferinţele legate de foamea şi setea lor după dreptate, care, în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăţia cerească". - Extras din Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj 2001, p. 458-459

"Care este învăţătura care se desprinde din această Fericire?

Suntem îndemnaţi prin această Fericire să descoperim şi să împlinim voia lui Dumnezeu. De aceea, a căuta dreptatea poate fi un simplu ideal, dar a modela voinţa noastră după voinţa lui Dumnezeu se constituie într-o cerinţă pe care încercăm să o împlinim. Iar aceasta o putem împlini prin rostirea hotărâtă a unei cereri din rugăciunea Tatăl nostru: "Facă-se voia Ta". Nu doar un moment, ci toată viaţa trebuie să o orientăm după voinţa divină. Să ne modelăm după voia lui Dumnezeu, şi atunci găsim şi dreptatea. Nu a mea, nici a altuia, ci a Celui care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6)". – interviu cu Pr. lect. dr. Ilie-Melniciuc-Puică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi

Dreptatea, caracteristică a oamenilor evlavioși și buni

Prin termenul de dreptate s-a ajuns a se identifica acel etalon, prin care Dumnezeu apreciază conduita morală a omului. „Calea celui drept este dreaptă; tu netezeşti cărarea pe care umblă cel fără prihană” – zice proorocul Isaia (26, 7).  În umblarea lor cu Dumnezeu, şi oamenii trebuie să facă dreptate. „Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce îndeplinesc legea sunt socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu” (Rom. 2, 13). Cerându-le Iisus ascultătorilor săi adevărata împlinire a legii, le-a grăit lor zicând: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Mat. 5, 48). Dreptatea este un atribut pe care ne aşteptăm să-l întâlnim numai în inimile celor ce se tem de Dumnezeu, adică ale celor evlavioși. Dreptatea a ajuns să însemneze şi bunătate. „Iosif din Arimateia era sfetnic (în sinedriu), om bun şi drept, care nu se învoise cu hotărârea şi cu fapta lor (a celor fărădelege), aşteptând împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 23, 50 – 51). Iată deci consideraţia de care se bucura un om drept şi plin de dragoste. Profetul Ieremia (23, 5–6), a prezentat făgăduinţa adevăratului păstor din neamul lui David, care va judeca drept şi va face dreptate în tară; numele lui va fi „Domnul – dreptatea noastră”. Sf. ap. Pavel, care L-a propovăduit pe Hristos cel înviat din morţi, arată că “Hristos Iisus, pentru noi s-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (I Cor. 1, 30) (Dicţionar biblic, Edit. Cartea creştină, Oradea, 1995, p. 347–349).

Cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate dovedesc virtute creştină, ca „arhetip al desăvârşirii”

Privitor la neîmplinirea îndatoririlor cu dreptate, le-a grăit Iisus ascultătorilor Săi: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor” (Mat. 5, 20). Vorbind despre flămânzirea şi însetoşarea de dreptate, în a patra sentinţă a fericirilor, Iisus nu s-a referit la dreptatea oamenilor şi n-a cerut să se dea ascultare legilor scrise, omeneşti. S-a referit Iisus la dreptatea de care au vorbit psalmiştii şi proorocii, prin care era socotit a fi drept cel ce trăieşte în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Flămânzirea şi însetoşarea de dreptate, virtute creştină, este „arhetip al desăvârşirii” după Legea legilor lui Hristos. Ea este o cale sau izvor al fericirii, oferit de Mântuitorul celor ce cred într-Însul. Împlinirea dreptăţii este o dorinţă adâncă a sufletului omenesc. Pentru că pe pământ nu stăpâneşte deplina dreptate, Iisus făgăduieşte această dreptate în Împărăţia Sa, pe care El a întemeiat-o şi El a anunţat-o, prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat. 4, 17). Pe cei nesatisfăcuţi în această dorinţă, Iisus îi îndeamnă să nu desnădăjduiască, pentru că ei se vor sătura, răsplătiţi fiind cu îndestulare, de către atotputernicul Dumnezeu. Iată cum este descrisă împărăţia dreptăţii de către proorocul Iezechil (11, 19–20): „Atunci le voi dărui un singur gând şi duh nou voi pune înlăuntrul lor, ca să-i insufle,… să umble în poruncile Mele şi orânduielile Mele să le păstreze şi să le împlinească; şi ei să-Mi fie poporul meu, iar Eu: Dumnezeul lor!” Transformarea lumii, dintr-una decăzută, într-o lume dreaptă, nu poate fi doar un dar venit dinafară. Spre a transforma lumea este imperios necesară transformarea lăuntrică a omului însuşi. Cei ce vor să se înstăpânească dreptatea în lume, să fie ei înşişi stăpâniţi de dreptate şi nu numai, ci şi de curăţia sufletului, care este o aleasă şi rară formă a dreptăţii. Si astfel – zice profetul Ozeea (2, 21): „Te voi logodi cu Mine pe vecie… întru dreptate şi după pravilă, întru îndurare şi întru dragoste”. Acest articol a fost publicat in revista Telegraful Român.

Fericirile tâlcuite de Sfântul Nicolae Velimirovici - Nivelul patru: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”

Aici însă nu este vorba de foamea şi setea trupească, care se potolesc cu pâine şi apă. Este vorba despre marea foame şi măreaţa sete  pe care sufletul celui blând le poartă în sine şi pe care nu le poate potoli cu toate bunătăţile şi băuturile lumii acesteia. Omul blând, omul-miel zice dintotdeauna că este sătul şi mulţumit, pentru că rabdă. În realitate, însă, o mare sete de adevăr se ascunde, asemeni unui vulcan, în adâncul sufletului său.

Este uşor să-l saturi pe cel mândru, adică pe cel care toate zilele vieţii sale pe pământ le iroseşte pentru distrugerea sufletului său. El se hrăneşte cu orice necurăţie pământească; este necesar doar să-l împingi înainte, să-l pui în fruntea caravanei omeneşti şi el va fi sătul şi mulţumit. Pe cel, însă, care şi-a ridicat în sufletul său, primele trei nivele ale piramidei Raiului, nimic din cele pământeşti, trecătoare şi stricăcioase, nu-l mai pot sătura. Un astfel de om priveşte lumea cu ochii Lui Dumnezeu, cugetă cu mintea Lui Dumnezeu şi caută adevărul Lui Dumnezeu. Drept adevăr el  înţelege dreptatea şi rânduiala lucrurilor aşa cum au fost descoperite şi lăsate de către Domnul: adevărul despre Creator, adevărul despre lume, adevărul despre om, adevărul despre scop, adevărul despre cale. Adevărul este rânduiala dinlăuntru şi rânduiala din afară, rânduiala în suflet, rânduiala în trup, în societate, în toată lumea, rânduiala  Lui Dumnezeu în toate – acesta este adevărul. Mai bine zis, dreptatea este alcătuită din două părţi: cunoaşterea adevărului şi făptuirea  lui. Tot ce este necesar omului  să cunoască şi să făptuiască ca să se apropie de Dumnezeu, ca  să-I placă Lui Dumnezeu este numit cu un singur cuvânt – dreptate. Fariseii nu erau însetaţi de dreptate, pentru că insistau că au dreptate. Şi Pilat nu era însetat de dreptate, cu toate ca-L întreba pe Iisus: „Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38).

Flămânzi şi însetaţi de dreptate erau cei care de la bun început au mers după Hristos şi nu L-au părăsit pe El până la moarte. Şi astăzi cei însetaţi de dreptate sunt cei care însetează după Hristos, pentru că Iisus Hristos este plinătatea dreptăţii, întreg Adevărul şi întreaga ordine, aşa cum a zis El Însuşi despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6). Celor care flămânzesc şi însetează de Hristos, ca desăvârşire a dreptăţii, le este făgăduit că se vor sătura. Încrezându-se în această făgăduinţă, mulţi creştini au urât foamea trupească şi setea lumească şi au mers să caute potolirea setei duhovniceşti. Mulţi dintre ei lăsau tot ce-i lumesc şi plecau sihaştri în pustiu, se zăvorau în peşteri, se făceau schimnici, se ridicau pe stâlpi, ca să crească în sine setea duhovnicească, ca apoi această sete muncită să fie îndestulată cu dreptate cerească, adică cu Domnul Iisus Hristos. Ei însetau de ceruri, iar lumea înseta de ei. Cu adevărat, este o artă să alegi setea. Robii Lui Dumnezeu au ales setea cerească şi cu aceasta au creat cel de-al patrulea nivel al piramidei Raiului, trainic şi minunat, asemeni pietrei de smarald. Gândiţi-vă că foamea şi setea lor va fi potolită. Iar setea înşelătoare de plăceri lumeşti niciodată nu va fi posibil de a o potoli. Nici aici şi nici în cealaltă lume. Aduceţi-vă aminte ce a spus Ziditorul prin gura Prorocului: „Iată servii Mei vor mânca, dar voi veţi flămânzi, iată servii Mei vor bea, dar voi veţi  înseta, iată servii Mei se vor veseli, dar  voi veţi fi ruşinaţi!” (Isaia 65, 13).  -Lumeacredintei

Ce înseamnă “a flămânzi şi a însetoşa de dreptate”? Sfântul Grigorie de Nyssa

 “Socotesc că prin cuvîntul despre virtute şi dreptate, Domnul Se făgăduieşte pe Sine însuşi dorinţei celor ce aud. Căci : «El S-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare» (I Cor., 1, 30), dar şi «pîine ce se pogoară din cer» (In, 6, 50) şi apă vie, de care mărturiseşte David într-un psalm că însetează, aducînd lui Dumnezeu această fericită pătimire, cînd zice: «însetat-a sufletul meu către Dumnezeu cel tare, cel viu. Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Ps. 16, 15). Acesta mi se pare că a grăit aceste cuvinte măreţe ale Domnului şi a vestit de mai înainte această saturare a sa, învăţat de puterea Duhului. Căci zice: «întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi cînd mi se va arăta slava Ta».”

“Fericiţi cel ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.” Cei pricepuţi în meşteşugul doftoricesc spun că cei cu dureri şi cu greaţă la stomac, de pe urma unor prisosuri de sucuri ce se adună în partea de sus a lui, se simt mereu plini şi sătui şi resping hrana ca străină şi nefolositoare. Căci pofta lor naturală slăbeşte de pe urma unei mincinoase saturări. Dar dacă vreo îngrijire doftoricească scoate afară prin vre-un leac mîncările îngrămădite în pungile stomacului, se întîmplă că, nemaistingherindu-li-se firea de ceva străin de ea, le vine din nou pofta de hrană folositoare. Căci acesta este semnul sănătăţii, că nu se mai apropie de mîncare cu silă, ci cu toată pornirea poftei. Dar ce voiesc să spun prin acest cuvînt pus înainte? Deoarece cuvîntul ce ne călăuzeşte, înaintînd după rînduială spre treptele mai înalte ale scării «Fericirilor», după ce a pus, potrivit spusei proorocului, în inima noastră, bunele suişuri (Ps. 83, 6), ne arată, după urcuşurile săvîrşite mai înainte, acest al patrulea suiş, zicînd : «Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura», socotesc că e bine ca, curăţindu-ne sufletul, pe cît se poate, de ceea ce l-a săturat şi l-a ghiftuit, să ne cîştigăm pofta fericită de o altfel de mîncare şi băutură. Căci nu e cu putinţă să fie omul tare fără hrana îndestulătoare care să-i susţină puterea, nici să primească hrana îndestulătoare, fără să se hrănească, nici să se hrănească fără poftă. Fiindcă deci puterea e ceva bun în viaţă, iar aceasta se susţine prin saturare, iar  saturarea se produce prin mîncare, iar pentru mîncare e nevoie de poftă, pofta e socotită, de cei ce vieţuiesc, un lucru fericit şi ca începutul şi pricina puterii aflătoare în noi.

Precum se întâmplă cu hrana trupului, că nu toţi doresc aceleaşi mîncări, ci pofta celor ce se împărtăşesc de ele e împărţită adeseori in privinţa felurilor de mîncări, şi unul se bucură de cele dulci, altul se mişcă spre cele acre şi fierbinţi, altul iarăşi se îndulceşte de cele sărate şi altul, de cele pişcătoare, ba se întîmplă adeseori că în unii se iveşte pornirea spre o mîncare ce nu le este de folos (căci avînd unul aplecare spre vre-o patimă, îşi hrăneşte boala prin mâncări ce o sporesc, iar de are pornirea spre cele de folos, va fi, fără îndoială, sănătos, hrana susţinându-i starea cea bună), — la fel se întâmplă şi cu hrana sufletului, că nu poftele tuturor înclină spre aceeaşi mîncare. Căci unii doresc slavă, alţii bogăţie, sau vreo strălucire lumească, pofta altora se mişcă în jurul mesei, alţii se hrănesc lacom cu pizma, pe care o înghit ca pe un venin. Dar sunt şi unii care poftesc ceea ce e bun prin fire. Iar bun prin fire este totdeauna şi tuturor ceea ce nu e ales pentru altceva, ci e dorit pentru el însuşi, fiind totdeauna la fel şi niciodată tocindu-se prin saturare.  Sursa: Ce înseamnă “a flămânzi şi a însetoşa de dreptate”? Sfântul Grigorie de Nyssa | Apărătorul Ortodox

 

foto: Ziarul Lumina