Pelerinul luminii (Călătorie către inima noastră)

De mult, în copilărie, am văzut un grup de ţărani, urcând Dealul Bisericii. Imaginea m-a urmărit de atunci, şi am purtat-o ca o icoană, asociind-o cu o înălţare a primilor Creştini către Raiul de unde fuseseră izgoniţi. Porniseră… într-o călătorie fără sfârşit, care poate închipui la fel de bine şi o coborâre în inimă… amintindu-ne de cuvântul dumnezeiesc ce spune că: “Împărăţia cerurilor se află înlăuntrul vostru”.

Când paşii ne poartă către Sfânta Biserică, simţim o topire a gândurilor. O încetare a împrăştierii vederii. Ca prin minune, mintea rămâne uşoară, ca un fulg de zăpadă şi coboară în inimă unde cerul şi pământul aflat în armonie o primeşte întru liniştea fericirii. Fără de îndoială că această chemare la Casa Domnului este simbolul intrării în libertatea veşniciei.

Un bătrân înţelept a spus: “M-am luptat douăzeci de ani […] pentru a-i vedea pe toţi oamenii ca şi cum n-ar fi decât unul singur”. Satul are o astfel de conştiinţă că toţi oamenii din aşezare sunt unul, că formează o singură fiinţă.

De aceea şi omul acela care s-a dus singur la poarta Raiului, a fost întâmpinat de o voce nevăzută, adresându-i-se: – “Uşa nu se deschide celor care vin singuri”. Nici Slujitorul Bisericii (Preotul ), nu poate săvârşi Sfânta Liturghie, dacă lăcaşul este gol. Cel puţin un om trebuie să vină la Cină. Dar şi Părintele Ilie Cleopa spunea la plecare celor care veneau la Mănăstirea Sihăstria: “Să ne întâlnim la Poarta Raiului!”. De aceea şi simţim o amplificare a luminii pe calea ce o facem când mergem la întâlnirea cu Domnul. Fără să simţim, povara singurătăţii ne este luată şi dusă de Altcineva.

Clopotele ne cheamă la împărtăşania (Comuniunea), cu Împăratul Iubirii. Prin Împărtăşanie, noţiunea de prietenie capătă valoare absolută, anulând toate adversităţile. Cu luptă, cu frică de Dumnezeu şi cu iubire, cuprinşi fiind, când de una, când de alta, după ce ieşim de la Sfânta Liturghie, simţim în drum spre casă, o stare de libertate, o înveşmântare a noastră cu muzica Poemului universal. Cineva (în timpul slujbei), ne-a dat o altă înţelegere a sensului spiritualizării lumii.

Cred cu putere că sfinţenia Liturghiei a anulat acea inspirată observaţie a lui Rimbaud: “lupta interioară, este mai grea decât bătălia dintre oameni”. Adică cele două furtuni care luptă pe oameni, sunt potolite de cereasca slujbă a Liturghiei.

Acum (în timpul Liturghiei), omul este cuprins de dor către Domnul, e un prim pas, o primă ridicare a minţii din cele pământeşti. O primă purificare. Pătrunde o rază divină în suflet. O primă tresărire de bucurie. O primă undă de fericire. Un prim semn de izbândă asupra răului. Îmi revine de multe ori în minte, o fotografie ce are în prim plan un pelerin angajat într-un urcuş pe plaiul unui munte. E înconjurat de linişte şi stăpânit de o pace ce creează credinţa că nu poate fi alungată de nici o forţă. Aş compara plecările şi venirile de la Biserică cu imaginea Peleriniului. Fiindcă surprinde şi mişcarea, dar şi repaosul, din acestea două se naşte firul de adevăr, care arată că omul în drum către Dumnezeu iese din frământările naturale. Se vede ca o neclintire în veşnicie, fără a simţi şi nici măcar bănui mişcarea universală. Aşa, ca un stejar ce uneori e plantat de către un om curajos şi credincios şi, care înfruntă trei, patru cinci sute de ani, toate furtunile vremii, fără a-l smulge din rădăcină nici cel mai cumplit vânt. Aşa este omul care a ieşit de la slujba de Duminică – covârşit de o lumină ce i-a transformat mintea într-o torţă, care la rându-i răspândeşte lumină.

Învierea la care a fost martor a avut menirea să-l răpească din lumea văzută.. şi toate acestea sunt rodul unui “dar” primit în timpul Liturghiei, ceva superior firii noastre, care nu poate fi numit prin nimic din cele sensibile ale noastre, aşa cum spun truditorii şi ostenitorii Rugăciunii.