Frankenstein - tatăl aurolacilor din catacombele Bacăului

„Singură copilăria deţine taina transfigurării cosmice” - Nichifor Crainic

 Dintre toate cele care ni se întâmplă sub soare, nimic nu este întâmplător. Tocmai intrai grăbit prin spatele pieţii şi privirea mi se aşează pe un grup de copii format din patru aurolaci.

Unul muşca dintr-o ruladă cu mere, altul trăgea cu sete dintr-o pungă portocalie, al treilea tocmai îşi alimenta punga albă cu substanţa ce îl va extazia peste puţin; iar pe al patrulea nu am mai apucat să disting ce face. Mă apropiai de ei. Doi sunt mai înalţi iar ceilalţi doi sunt mai chirciţi. Îmi cer repede să le dau un leu.

Le spun să facă un pas în spate fiindcă au venit la mine fără umbră de frică, dar şi cu nevinovăţie şi mult entuziasm. Nu mă ascultă. Fac doar o jumătate de pas şi iar mă atacă frontal -, să le dau bani. Scot un leu şi douăzeci, fiindcă mai mult nu aveam, banii fiind în monede. Două monede de cincizeci de bani şi două de câte zece bani. Nemulţumirea se instalează instantaneu. Îi întind celui mai mare şi mai ameninţător cincizeci de bani. Celui care mai muşcă încă odată din ruladă, i-o întind pe cealaltă. Dar sunt covârşit de aurolaci şi învins, trebuie să le explic că nu am alţi bani la mine, fiindcă m-au trimis să schimb. Unul aruncă cei zece bani cu ciudă pe caldarâm. Dar văzând starea mea, oarecum sinceră dar şi cuprins de zăpăceală, se potolesc.

Cel mai înalt şi cu un ten al pieii mai închis, mă întreabă dacă există Spania. Le spun repede: da, este o Ţară pe la marginea Europei. Atunci mi-l arată pe cel mai slab dintre ei şi îmi spune că micuţul rahitic, are ca mamă:  Spania -, şi tată: pe Frankenstein. Le privesc rapid feţele şi constat că sunt serioşi, dar mai ales, am simţit că aşteaptă de la mine, să mă minunez. Copilul, care se uită la mine şi dă din cap aprobând că părinţii lui sunt Spania şi Frankenstein, pluteşte într-o aură de blândeţe dar şi dezorientare, este anemic, are dinţii maro, dar îmi spune cu voce tare că nu se drogheză şi într-adevăr are în mână rulada din care mănâncă. Fără nici un semn, mă părăsesc. Nu sunt de-al lor. Mă mişc şi eu din loc. Câţiva oameni priveau către noi. Mă simt învins, pus la colţ şi fără replică în faţa acestor copii care bântuie străzile, dar sunt optimist că am văzut în ochii lor, mai multă speranţă şi mai mult curaj decât în sufletul meu.

Cine este Frankenstein?! Iată că aceşti copii lăsaţi de izbelişte de adevăraţii părinţii şi-au făurit propria identitate. Este o condamnare la moarte pentru un copil care a fost părăsit de ambii părinţi, sau, mai mult, nu a apucat să vadă pe nici unul dintre ei. Trebuia să inventeze o mamă şi un tată. După o zi, îmi amintesc că aş fi fost inspirat, dacă le spuneam, că toţi oamenii avem o mamă divină, pe Maica Domnului, care se roagă Fiului lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, cu atât mai mult pentru copiii orfani. Mai profund spus de maica Sepfora: “Maica lui Dumnezeu, care ne este tuturor Mamă, ne iubeşte pe noi toţi şi ne mângâie. De la Ea neamul omenesc primeşte atât de multe!”  Să nu pătrundă oare în canalele oraşului glasul clopotului? Sau suferinţa este aceea care a îmbolnăvit auzul copiilor din subterană!

Mă târăsc încurcat şi necăjit, pe mine însumi, că am pierdut încă un examen, nefiind în stare să le spun bieţilor orfani cine îi acest Frankenstein. Sunt impresionat de altruismul  lor, fiindcă nu i-au condamnat nici măcar ştiinţific pe „părinţii” lor. Aflu că “Frankensteien sau Prometeul modern prezintă povestea unui tânăr student elveţian care descoperă secretul animării materiei neînsufleţite şi care, asamblând părţi ale corpului uman, creează un monstru care, ulterior se răzbună pe creatorul său datorită faptului că a fost respins de societate”.  De câte ori i-am zărit pe aceşti copii, întotdeauna i-am văzut în mişcare. Plecaţi într-o căutare asiduă a părinţilor. Cu toate că i-au părăsit în acest iad pământesc, iată că aurolacii le găsesc circumstanţe atenuante şi nu încriminează pe nimeni. Nu am simţit ură în privirile lor viguroase şi sincere. Ei ştiu că paradisul nu este pe acest pământ, dar la ei, speranţa este vie, ca o lumânare aprinsă la picioarele Domnului Iisus Hristos, de pe catepeteasma oricărei Mănăstiri. Ei sunt convinşi că vor mai găsi “fărâme de candoare” şi -, prin iubire, se poate încă lumina această vale a plângerii din canalele oraşelor României.  După ce m-au părăsit, totuşi, am văzut în privirile copiilor o implorare, însă s-au lămurit într-o clipă că nu sunt vrednic să le ofer nimic. Doreau de la mine un cuvânt care să ofere altă rezolvare a stării lor din lumea aceasta. Această idee cu părinţii lor utopici (Spania şi Frankenstein) este asemănătoare cu hermafroditul, „care e un accident monstruos al biologiei. Hermafroditul  este o defecţiune a naturii în care cele două principii ale naturii (femininul şi masculinul) se anulează unul pe altul şi care pare o fioroasă ispăşire a cine ştie căror păcate”, cum bine ne învaţă sfântul martir Nichifor Crainic.

Încep să înţeleg, câtuşi de puţin, infinita suferinţă care este în inimile acestor tineri din subteranele oraşelor. Ei nu se vor  împăca niciodată cu ideea că sunt o bucată de pământ animată de nu ştiu care alchimist. Mai degrabă şi-ar afla pacea şi liniştea inimii, dacă li s-ar explica faptul că pot să lupte pentru ideea de a deveni un simbol androgin. Pentru că: „Androginul e conceput ca o enigmă sublimă a destinului omenesc, proiectat dincolo de moarte, pe planul veşniciei. El e un arhetip etern din lumea ideilor pure, căruia nimic nu-i corespunde din viaţa terestră. El pluteşte mai presus de orice păcat, în zăpada spirituală a unei feciorii fără sfârşit”, aflăm de la acelaşi Nichifor Crainic, un om care a reuşit să ţină aproape de Dumnezeu, întreaga elită culturală, a intelectualilor şi a scriitorilor, din România, în perioada interbelică. Trebuie să căutăm a face ceva pentru copiii străzilor, pentru că altfel, mai târziu, sigur se vor răzbuna pe noi, fiindcă i-am respins, cu o indiferenţă mai rece ca a gerului, ce îngheţă străzile oraşelor, în ajunul Crăciunului.

Pentru că România, fiind o ţară majoritar creștin ortodoxă, mai poate salva sufletele acestor copii ai nimănui,  în comparaţie cu ţările apusene (Suedia, Olanda etc.), unde părinţii îndeamnă copii de la vârsta de 12 ani să facă sodomie iar în şcoală sunt învăţaţi să facă păcatele împotriva firii ca să nu rămână fetiţele gravide. Şi totuşi, dacă fiinţele acestea din temniţele fără ferestre (canalele oraşelor), ştiu că sunt fericite -, iar eu sunt orb şi nu pot vedea frumuseţea cărora lor le este accesibilă sau mai bine zis dăruită, pentru suferinţa pe care o îndură. Cât de genial remarca Dostoievski că ...”noi nu ştim că suntem fericiţi”. Aşteptăm să ne-o spună alţii. Să ne descuie altul uşa pe unde se intră în tezaurul  Împărăţiei. Dar nu este aşa; noi singuri trebuie să începem urcuşul către înviere. De la noi trebuie să vină imboldul. Noi trebuie să ne destupăm urechile să auzim bătaia lină a Mântuitorului. Dacă o auzim şi vom deschide, lumina şi bucuria ce o vom vedea va alunga toate spaimele şi trufiile noastre. Rămân la ideea, că Însuşi Mântuitorul le-a descoperit în taină copiilor străzii, că suferinţa ce o gustă acum pe pământ este o uvertură scurtă, a fericirii veşnice ce îi aşteaptă. Doamne ajută!

       Bacău                                       Septembrie 2013