Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 632

Cum ajută Psihodrama Persoana şi Relaţia? În Familie, Biserică, Şcoală şi Societate

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: comportament; educaţie; psihologie;
Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc,
pe acela îl săvârşesc (Rom. 7, 19).

A) Parte teoretică

        În atenţia mamelor şi taţilor, preoţilor, profesorilor, psihologilor, medicilor şi asistentelor medicale, asistenţilor sociali şi, în general, în atenţia tuturor celor care lucrează cu oameni şi pentru oameni. În studiul de faţă, vom încerca să prezentăm modul în care putem folosi anumite instrumente pe care părintele psihodramei, Jacob Levi Moreno, le propune ca posibilităţi ale ameliorării şi optimizării relaţiilor pe care le avem în diferite contexte de viaţă.

Ne vom referi la tehnica dublului, a oglinzii şi cea a inversiunii de rol. Informaţia este expusă într-o parte teoretică, mai abstractă dar necesară pentru precizarea anumitor nuanţe conceptuale, şi una practic-aplicativă, în care să se poate identifica uşor “reţeta” relaţiilor substanţial ameliorate.

Sigur că nu e vorba despre un panaceu al tuturor ariilor de interes interpersonal. Nici apa nu e cel mai preţuit şi cel mai dorit aliment, dar apa este, totuşi, condiţia de bază a posibilităţii vieţii.

  Jacob Levi Moreno, născut la Bucureşti în 1889, a avut două intuiţii fundamentale. În primul rând, întemeietorul psihodramei a fost de părere “că Dumnezeu ne-a creat de două ori. Odată pentru ca noi să trăim în această lume şi odată pentru El însuşi”. Apoi a considerat că “matricea identităţii sugerează că unitatea şi integrarea apar înaintea diferenţierii” (MORENO, 2009, p. 228, 230).

Accesarea rezonanţelor semnificative al acestor intuiţii pe care le vom explicita mai jos, sunt cu atât mai necesare cu cât tehnicile dublului, oglinzii şi inversiunii de rol de care ne vom ocupa, au în spate eşafodajul unui concept specific propus de Moreno însuşi.

Funcţia dublului

1. Să le luăm pe rând. Ce poate însemna că Dumnezeu l-a făcut pe om de două ori? Odată pentru El însuşi şi odată pentru lume. O precizare: contextul în care Moreno folosea aceste cuvinte era susţinerea teoretică şi practică a funcţiei dublului în psihodramă.

El adaugă apoi că lucrul acesta este comun marilor religii, lăsând oarecum să se înţeleagă că este vorba despre creaţia lui Adam şi a Evei din Adam. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat dublul. Dincolo de recursul la fundamentarea transcendentă a funcţiei dublului, rămân nişte semne de întrebare care pretind lămuriri.

După psihodramatişti, “vorbim de funcţia dublului atunci când în interacţiunea dintre A şi B, polaritatea A oferă lui B stimuli care solicită în el o dinamică mentală pe care o are discursul interior şi dialogul cu sine însuşi” (PECICAN, 2013 – 2014, p. 15). Ceea ce se poate traduce ca fiind o relaţie polară între Adam şi Eva, relaţie în care polaritatea Eva îl stimulează pe Adam astfel încât trezeşte în el un dialog interior capabil să-i scoată lui Adam la iveală gânduri şi sentimente pe care altfel nu le-ar fi putut descoperi sau le-ar fi descoperit mai greu şi, poate, pe alte căi.

În general văzând lucrurile, discuţia cu celălalt îmi favorizează introspecţia. Mă determină cumva să mă gândesc la mine însumi şi la universul meu interior relevându-mi mie însumi nişte conţinuturi mentale şi sufleteşti din direcţia liniei de stimulare care-mi vine de la celălalt. Adică, celălalt se prelungeşte în mine prin intermediul trăirilor şi gândurilor mele dar pe care mi le provoacă gândurile, sentimentele şi cuvintele lui. Cam asta ar însemna că el este un dublu de-al meu.

Concluzionând, am putea considera că până la urmă acesta poate fi mecanismul psihologic al ispitei. Felul în care tu mi te adresezi şi bineînţeles că şi conţinuturile mentale şi emoţionale pe care mi le transmiţi, pot genera în mine stări interioare pasibile de anumite propensiuni cognitive şi acţionale, care deşi există în mine, nu s-au activate, totuşi, până când nu m-ai influenţat tu.

Lăsându-ne inspiraţi de părintele Stăniloae, am spune că reţeaua relaţională care uneşte persoanele umane între ele în baza naturii umane comune, reprezintă tot atâtea filiere de influenţe manifeste a unor persoane asupra aspectelor latente, deci nemanifeste, ale altor persoane, aceasta întâmplându-se, aşa cum spuneam, în baza naturii comune a oamenilor.

Poate că aşa au stat lucrurile şi în cazul ispitirii lui Adam prin Eva. Şi poate că tocmai pentru aceasta n-a primit nici Dumnezeu scuza lui Adam prin care o acuza pe Eva pentru, practic, propria lui opţiune (Fac. 3, 12). Aşa cum ştim, de fapt, Adam Îl acuza chiar pe Dumnezeu care a făcut-o din coasta lui pe Eva. Adam a procedat aşa cum procedează de regulă un copil de câţiva anişori şi care atunci când se loveşte de un obiect dă vina pe obiectul respectiv.

Poate că acum înţelegem ceva în plus referitor la ceea ce Moreno afirma despre Dumnezeu cum că l-a făcut pe om de două ori: odata pentru El şi odată pentru lume. Însă tot nu este suficient pentru a ne lămuri în totalitate.

Să facem un pas mai departe. Până în acest moment, am vorbit despre modul în care o persoană poate influenţa crearea premizelor introspecţiei pentru semenul său. Am observat, de asemenea, că acest lucru se întâmplă pe baza naturii umane comune tuturor persoanelor şi că tocmai datorită acestei naturi comune celălalt este dublul meu. Adică, celălalt, deşi este diferit, este totuşi ca mine. Funcţia dublului apare acum ca fiind ceva firesc şi se realizează între două persoane sau între două polarităţi care se află în raport de interdependenţă.

Însă, se poate întâlni şi situaţia când “bipolaritatea este conţinută în interiorul persoanei”. În acest caz, o persoană dispusă spre introspecţie are capacitatea să prindă în cuvinte, să exprime şi, deci, să conştientizeze conţinuturi mentale cu o încărcătură emoţională semnificativă (PECICAN, 2013 – 2014, p. 16). Acesta este solilocviul, o formă interiorizată a dublului. Atunci când o persoană experimentează trăiri şi simţăminte profunde şi pe care e posibil să le fi uitat, poate cu ajutorul cuvintelor să le aducă la suprafaţa conştientului atunci când, cum ar spune Moreno, sunt întrunite condiţiile spontaneităţii.

Poate că, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai bine exprimă funcţia dublului interior Sfântul Apostol Pavel: “Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7, 19).

Pentru a nu fi victima mea însămi, e nevoie să-mi controlez impulsurile interioare. Sunt sentimente cu un coeficient de emoţionalitate fierbinte şi care, tocmai pentru acest motiv, sunt transportate în spaţiul subconştient de unde asigură zona de fundal a diferitelor manifestări ale persoanei. E vorba de înclinaţia persoanei spre…, sau spre… altceva.

În general, în baza naturii umane comune, ceea ce unele persoane afişează la nivel manifest, altele deţin la nivel latent aşteptând doar apariţia condiţiilor de posibilitate. O vorbă românească spune că “hoţul neprins este negustor cinstit”. Bineînţeles că aici intervine şi cenzura morală, nivelul de dezvoltare personală şi spirituală a fiecăruia, dar, în esenţă, la nivelul firii umane lucrurile rămân aceleaşi. De aceea, e cu atât mai necesar ca eu ca persoană să mă cunosc pe mine însămi ca să mă pot şi controla. Nu există autocontrol fără condiţia prealabilă a autocunoaşterii. Iar solilocviul sau dialogul interior cu mine însumi, favorizează conştienţa de sine şi autocunoaşterea şi, în cele din urmă, întruneşte condiţia de posibilitate a existenţei controlului de sine.

Construind astfel drumul între subconştient şi conştient, înţelegând mai întâi cum funcţionează predispoziţiile firii umane, omul poate spera la reducerea tensiunii între ceea ce voieşte dar nu-i convine firii şi ceea ce nu voieşte să săvârşească dar firii îi place. Nu putem să nu ne gândim acum şi la circularitatea firească pe care o propune Sfântul Maxim Mărturisitorul referitor la plăcerea şi durerea care intracondiţionează această existenţă firească a omului.

2. Până acum am privit întemeierea funcţiei terapeutice a dublului din perspectivă filogenetică şi teologică. Aceasta a fost, aşa cum am arătat, linia de interpretare pe care a propus-o însuşi Moreno. Vom proceda acum la preluarea problematicii din unghiul de vedere ontogenetic. Transformarea perpetuă a persoanei umane chiar de la naştere începând, sintetizează in nuce parcursul evolutiv la scară largă a umanităţii. Spunând lucrurile pe şleau, aspectul fuzional al existenţei Evei în Adam, deoarece din Adam a fost “extrasă” ea şi nu invers, ca fundament creaţional şi antropologic al dublului pe care Moreno de altfel îl sugerează, se reiterează la nivelul existenţei pruncului în pântecele matern. Primul element al de-fuzionării îl reprezintă naşterea propriu-zisă a copilului. Şi imediat după naştere, pentru o perioadă de timp, copilul se găseşte în ceea ce se poate numi “universul identităţii”, univers în care copilul vede persoanele şi obiectele cu care intră în contact ca fiind prelungiri ale lui însuşi şi, ca atare, ca dubluri ale lui. Aşa ajungem la cea de-a doua intuiţie fundamentală a lui Moreno, conform căreia “matricea identităţii sugerează că unitatea şi integrarea apar înaintea diferenţierii” (MORENO, 2009, p. 230).

Ori, dincolo de orice îndoială, primul dublu al copilului este reprezentat de mama lui. Ea îi cunoaşte nevoile chiar înainte ca pruncul să poată vorbi. Îl simte atunci când îi este foame şi somn mai bine decât oricine altcineva. Îi zâmbeşte ca răspuns la zâmbetul lui, gesticulează congruent cu mişcările lui, rezonează cu el atunci când suferă de ceva, într-un cuvânt este primul dublu din viaţa copilului.

Funcţia oglinzii

Curând însă, ocupată fiind cu diferite activităţi, mama s-ar putea să-i răspundă cu o oarecare întârziere copilului ei şi, am putea spune că, oarecum, îi este refuzată pentru moment satisfacerea nevoii. Odată cu intrarea în “cel de-al doilea univers” (PECICAN, 2013 – 2014, p. 16), copilul începe astfel să înveţe că el este altcineva, că este diferit de lucrurile şi persoanele din viaţa lui. Încet, încet, această mitologie a identităţii începe să se destrame în favoarea percepţiei alterităţii.

Fiecare dintre cei care avem copii, am putut constata fenomenul petrecut atunci când, pentru prima dată, copilul s-a putut vedea pe sine în oglindă. De aici s-a inspirat şi întemeietorul psihodramei când a numit “oglindă” începutul procesului de separare dintre mamă şi copil, care ajunge astfel să-şi perceapă contururile propriei identităţi ca fiind separată de identitatea mamei sau a altor persoane semnificative din viaţa lui.

John Bowlby vorbeşte despre teoria ataşamentului şi, pe lângă faptul că îl defineşte în logica paradoxală a unirii-separării care îl însoţeşte pe om de-a lungul întregii sale vieţii, subliniază, dincolo de orice echivoc, importanţa relaţiei primare pe care copilul o are cu mama lui, ca fiind un model comportamental care îi va amprenta viaţa în diferite etape (BOWLBY, 2016, p. 194).  

Funcţia oglinzii “cere o maturizare a structurilor cognitive, care constă în atribuirea experienţei proprii fie lumii interne, fie celei externe” (PECICAN, 2013 – 2014, p. 16). Lucrul acesta echivalează cu sporirea capacităţii de independenţă a omului, un alt stadiu de dezvoltare şi manifestare a persoanei, care în fapt nu este altceva decât o nouă raportare la obiecte şi persoane, de pe poziţiile nefuzionale ale persoanei cu o identitate separată. În plus, ajungând la un astfel de nivel de diferenţiere, persoana se poate percepe pe sine şi din felul în care este văzută de cilalţi.  

Inversiunea de rol

Acesta este mecanismul empatiei. Punându-mă “în mocasinii celuilalt”, nu numai că îl înţeleg pe el şi nevoile lui mai bine – ca bază a unei interrelaţionări cât mai autentice – dar pot ajunge în acea poziţie de observator şi care-mi permite să-mi observ acele calităţi şi dimensiuni pe care, în mod normal, ca eu actor al propriei mele vieţi, nu le pot observa. Tezaurizarea valenţelor autoeducative ale propriilor atitudini şi acţiuni are loc mai ales atunci când mă pot vedea şi percepe pe mine însumi din poziţia unei alte persoane semnificative din viaţa mea cu care am realizat inversiunea de rol (PECICAN, 2013 – 2014, p. 17).

Fie vorba între noi, dar tot copiii sunt specialişti şi în acest caz. Atât de uşor intră ei în alte roluri şi se joacă de-a Făt-Frumos, de-a Albă-ca-Zăpada… .

În mod paradoxal, pe principiul coincidentia oppositorum, cu cât mă îndepărtez de mine însumi prin afirmarea competenţei de a mă “instala” în pielea altuia, cu atât mai mult mă unesc mai mult cu mine, adică mă cunosc mai bine şi pot, astfel, să intru mai bine şi mai autentic în relaţie cu mine însumi.

       

B) Dimensiunea părţii aplicative

        Concluzia lui Moreno este dincolo de orice îndoială: “Şi astfel putem spune că dublul, oglinda şi inversarea sunt ca cele trei stadii din dezvoltarea copilului care îşi au corespondentul în tehnicile terapeutice pe care le putem utiliza în tratamentul tuturor problemelor relaţiilor umane” (MORENO, 2009, p. 232). Şi la orice vârstă, am adăuga noi.

         În afară de aspectul medical care poate prevala în interpretarea acestei concluzii, justificat de altfel şi de o terminologie medicală specifică, cu adaptările de rigoare, aceste tehnici pot fi generalizate în scopul favorizării dezvoltării relaţiilor umane în toate etapele vieţii şi în toate formele concrete de desfăşurare a ei. Aceste lucruri privesc toate categoriile de vârstă şi toate compartimentele social-profesionale. Tocmai aceste idei vom încerca să le argumentăm schematic, dar şi sugestiv, în ultima parte a studiului nostru.  

         Am specificat mai devreme că problematica pe care o abordăm în studiul de faţă este relaţionată direct cu cea referitoare la “crearea şi ruperea legăturilor afective”. Se pare că aceste legături afective “stăruie ca parte importantă în echipamentul comportamental al persoanei. În cazul adulţilor, ele sunt în mod special evidente în situaţiile în care persoana este tulburată, suferindă sau speriată. Tiparele specifice comportamentului de ataşament manifestate de un individ depind, pe de-o parte, de vârsta actuală a acestuia, de sexul său şi de circumstanţe, iar, pe de altă parte, de experienţele pe care le-a avut cu figurile de ataşament în primii ani de viaţă” (BOWLBY, 2016, p. 194).

        În acest context de interpretare este mai mult decât evident că tehnicile dublului, oglinzii şi inversiunii de rol, utilizate adecvat, pot corecta sau ameliora anumite comportamente relaţional-afective a căror bază s-a pus încă din copilărie. Tehnicile sunt utilizate în grupuri şi cu ajutorul grupului. Membrii grupului devin co-terapeuţi (WHITAKER, apud MORENO, 2009, p. 8). Prin aceste tehnici, energiile vindecătoare ale grupului sunt canalizate spre folosul protagonistului, dar cu efecte şi asupra celorlalţi membrii ai grupului.

        Psihodrama, ca lucru în grup, are două dimensiuni esenţiale: pe de-o parte, rezolvă problemele într-un context grupal, deoarece aceste probleme de interrelaţionare s-au ivit tot într-un grup fie el familia, locul de muncă, grupul de prieteni etc. Înseamnă că putem spune că Psihodrama acoperă “întregul concept de atom social şi de spaţiu social” (MORENO, 2009, p. 8). Pe de altă parte, Psihodrama accentuează importanţa Persoanei şi a Relaţiei. Ameliorarea comportamentului interpersonal se face în grupul înţeles ca spaţiu social care conferă securitate emoţională.  

În continuare, vom încerca să ilustrăm prin câteva exemple concrete cum pot fi folosite aceste tehnici sau instrumente în contexte obişnuite de viaţă. Moreno însuşi se folosea de orice ocazie şi de orice spaţiu social pentru a-l transforma în spaţiu de lucru terapeutic. Spontan. La fel ca viaţa. Asta era şi un fel de reacţie la rigiditatea spaţiului terapeutic şi la aspectul prea teoretic al psihanalizei lui Freud.

Aşadar şi noi, fiecare acolo unde suntem putem aplica aceste tehnici în scopul ameliorării relaţiilor între oameni, dar nicidecum în speţe care presupun cazuri învederat mai complicate cum ar fi, de pildă, psihozele.

 

• În familie

Dacă fiul dumneavoastră, adolescent fiind, întârzie cu vreo trei-patru ore

peste ora la care aţi stabilit de comun acord să vină acasă, bineînţeles că sunteţi foc şi pară. Se prea poate ca după ce îl aşteptaţi o bună bucată de noapte cu sufletul la gură şi cu ochii împăienjeniţi de oboseală, să consideraţi că cea mai justificată reacţie o ceartă bună “din care să înveţe ceva”.

         Tehnica dublului; staţi de vorbă cu dumneavoastră înşivă, într-un dialog interior, şi vedeţi care este motivul real al nemulţumirii. Şi dacă, în calitate de părinte, ştiţi să staţi strâmb, dar şi să judecaţi drept, veţi vedea că teama dumneavoastră are legătură cu dragostea pe care i-o purtaţi copilului şi nicidecum cu dorinţa de răzbunare pentru nesupunerea lui faţă de cuvântul părintesc. Aşa că, în loc de imperativul: “Unde ai fost până la ora asta…?”, un “Mă simt îngrijorat/ă atunci când nu ştiu unde eşti şi ce faci pentru că te iubesc”, este nemăsurat mai preţios.

         Tehnica inversiunii de rol. În calitate de părinte al adolescentului mai puteţi şi să faceţi un exerciţiu de înţelegere a situaţiei lui. Şi dacă psihologia vârstelor nu este punctul dumneavoastră forte ca să înţelegi cum şi de ce îşi încalcă un adolescent promisiunea, atunci puteţi apela la propria dumneavoastră  experienţă de viaţă şi acest lucru vă va ajuta să vă puneţi mai uşor în pielea lui pentru a-i înţelege trăirile. Şi cu siguranţă că vă veţi da seama că fiul dumneavoastră nu are nimic personal cu dumneavoastră în sensul că nu v-ar iubi şi  nu v-ar respecta ca părinte, ci, mai degrabă, este vorba despre felul în care el înţelege să-şi manifeste “separaţia”, i.e. independenţa.

         Alt caz. Eşti acasă şi supărarea nu-ţi dă pace din cauza unor probleme de la serviciu. Se poate spune că ai avut o zi proastă. Între timp, soţia ta ajunge acasă şi, colac peste pupăză, este extrem de fericită pentru o reuşită profesională. Dacă prima ta reacţie este să i-o retezi din scurt, stai de vorbă puţin cu tine însuţi, adică mai gândeşte-te de două ori şi acţionează o dată. Asta înseamnă să aplici regula dublului. În continuare, poţi să mai faci ceva.

         Tehnica oglinzii; poţi să-i spui: “Draga mea, te văd acum foarte fericită şi mulţumită de ceva”. Asta înseamnă s-o oglindeşti. Dar trebuie ca şi oglinda să fie de calitate pentru a nu oferi o imagine distorsionată. Şi ai putea continua: “Acum sunt supărat şi aş vrea să fiu puţin singur. Dacă doreşti, putem vorbi un pic mai târziu”. Şi asta în cel mai rău caz. Ideal ar fi ca să-i poţi spune: “Draga mea, te văd că eşti fericită astăzi şi, dacă doreşti, împărtăşeşte-mi şi mie despre bucuria ta”.

 

         • La serviciu

Tocmai ai finalizat un raport de activitate pe care îl prezinţi şefului. Ai lucrat la el câteva ore bune şi acum şeful, dintr-o singură privire, consideră că raportul nu este bine realizat şi, ca atare, trebuie refăcut urgent. Mâine la prima oră trebuie să fie gata. Concluzia e cât se poate de simplă: tu trebuie să rămâi după program preţ de câteva ore şi să refaci raportul. A, şi era să uiţi ceva: să-ţi suni prietenii şi să le comunici că întâlnirea din după-amiaza aceea se suspendă pentru tine. Cu alte cuvinte, eşti un butoi cu pulbere care stă să explodeze. Soluţii?

Inversiunea de rol. Cred că doar ea mai poate face ceva. Se pare că tehnica oglinzii este neputincioasă în acest caz; doar n-o să-i spui şefului: “Şefule te văd acum foarte implicat în munca pe care o faci şi cred că îţi doreşti cu tot dinadinsul ca întâlnirea pe care o ai mâine cu superiorii tăi să fie una de succes”. Sau poate că nu este atât de neputincioasă. Poate chiar poţi să-i spui asta şefului tău. Dar, în nici un caz nu poţi să o faci fără ca în prealabil să te pui în locul lui şi să iei în calcul motivaţiile profunde care stau la baza comportamentului său.

• La Biserică

Tocmai ai terminat de spovedit ultima persoană şi deja este foarte târziu. Trebuie să ajungi undeva şi, când dai să ieşi din biserică, pe nepusă masă, mai apare o persoană… pentru spovedit. Reacţia ta umană poate fi de negociere a unei întâlniri ulterioare. Şi, totuşi.

Inversiunea de rol. A observa că persoana respectivă este abătută şi că nu face parte dintre persoanele din comunitate care frecventează cu regularitate biserica, este deja începutul punerii în situaţia celuilalt. Poate că este unul dintre cazurile acelea de tipul acum ori niciodată. Şi te întorci, citeşti molitva şi spovedeşti… .

Oglinda. Poate funcţiona şi oglinda. Adresarea: “Vă văd că sunteţi puţin abătut”,  invită la dialog şi poate genera un răspuns din care puteţi afla mai multe lucruri despre disponibilitatea persoanei respective. Şi dacă, totuşi, întâlnirea la care trebuie să ajungi poate suferi o amânare cu pagube minime, cred că ai putea încerca o alternativă de felul acesta.

 

• Cu prietenii

Eşti la un picnic cu nişte prieteni şi tocmai ai primit un telefon din categoria acelora care te indispun. Expresia feţei tale se schimbă instantaneu şi, în acelaşi timp, un prieten “prea prins de situaţie” continuă să facă glume, implicându-te uneori şi pe tine… . Nu are timp  şi, probabil, nici interes să facă o inversiune de rol cu tine şi, ca atare, îşi vede de treabă.

Inversiune de rol. Însă, poate reuşeşti tu să faci o inversiune de rol cu el şi să te gândeşti puţin la “scopul şi durata vizitei”. Poţi astfel concluziona că, în fond şi la urma urmei, prietenul tău este “omul potrivit la locul potrivit” şi, cel puţin pentru moment, nu eşti tu.  Se pare că e unul din acele momente în care e nevoie să îţi exerciţi autocontrolul şi să procedezi la o inversiune de rol multiplă cu celelalte persoane din grup, începând, poate, chiar cu prietenul cu pricina. Ar fi o dovadă de înţelepciune, sau, psihologic spus, de mare inteligenţă emoţională.

Dublu de confruntare (PECICAN, 2013 – 2014, p. 26).

Mai mult decât atât, în loc să-ţi pui la punct prietenul cu vreo vorbă de duh de care să-ţi pară apoi rău toată ziua, ar fi, poate, mai potrivit să-l surprinzi tu cu un dublu de confruntare. În situaţia în care prietenul tău se justifică şi-ţi spune că, de fapt, glumeşte cu tine pentru a te binedispune, ai putea să-i răspunzi cu acest fel de dublu: “Glumele pe care le faci la adresa mea, deşi eu nu sunt în apele mele, îmi arată că, de fapt, tu vrei să mă necăjeşti”.

Şi, bineînţeles că exemplele ar putea continua indefinit. Dar, nu cred că mai este cazul. Odată înţeles principiul de practică a tehnicilor dublului, oglinzii şi inversiunii de rol, nu mai trebuie decât exerciţii şi iar… exerciţii. Viaţa e generoasă şi vă oferă multiple ocazii de a vă exersa tehnicile de interrelaţionare autentică. 

Tehnicile dezbătute în acest studiu nu fac decât să schiţeze un proces mult mai complex, datorat spontaneităţii formelor experienţiale ale vieţii înseşi. Ele ne ajută doar să păstrăm echilibrul între separaţie şi dependenţă. Fericire absolută nu există. Cel puţin pe acest pământ, se pare că doar balansul între cele două extreme asigură o sporire a armoniei Persoanelor în cadrul Relaţiilor. “De fapt, evoluţia dialectică a persoanei constă într-un proces nesfârşit de simbioză şi izolare, de apartenenţă şi de sfidare sau de separare. Fiecare stare conţine anxietate; fiecare face presiuni către a evada în cealaltă parte a dialecticii; nu există rezolvare. Există doar o creştere treptată a confortului în reverberaţiile dintr-o stare în alta, şi iar înapoi” (s. n., WHITAKER, C. A. apud MORENO, 2009, p. 7). Tehnicile despre care am vorbit şi pe care le-am exemplificat astăzi, pot contribui la creşterea noastră personală şi relaţională.   

BIBLIOGRAFIE:

  1. BOWLBY, John, 2016. Crearea şi ruperea legăturilor afective, Bucureşti: Editura Trei.
  2. MORENO, Jacob, Levy, 2009. Scrieri fundamentale – despre psihodramă, metoda de grup şi spontaneitate, Bucureşti: Editura Trei.
  3. PECICAN, Maria, Monica, 2013 – 2014, Instrumentele Psihodramei, Sibiu: Curs universitar.  
31-03-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu