Practici educaţionale de înlăturare a sărbătorii păgâne (halloween) în şcolile creştine

       Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni ni S-a descoperit, S-a revelat încă de la început primilor oameni Adam si Eva, apoi patriarhilor, lui Moise, profetilor, iar la “plinirea vremii”, prin Mântuitoreul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a-I cunoaşte voia şi a ne mântui.

         Descoperirea pe care Dumnezeu ne-a facut-o se gaseşte astazi în Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie, iar îndemnul pe care Dumnezeu ni-l face în acestea este: “Si  aceasta este viata vesnică: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.”(Ioan 17,3)

              Cunoaşterea lui Dumnezeu porneşte din iubirea omului faţa de El ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu faţa de om:”Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru ca Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu către noi ca pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume ca prin El viata să avem. Iar aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”(Ioan 4:8-10) Măreţia omului constă în scopul creaţiei sale iar dragostea lui Dumnezeu l-a chemat să se desăvîrşească în calitatea lui de persoană „după chipul şi asemănarea" Sa.

              Mântuitorul ne spune:”Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Pentru ca Dumnezeu să se descopere, trebuie să vadă  ”cămara” sufletului nostru curăţită de toate gândurile rele, de toate păcatele, dar înmiresmata cu mireasma credinţei si a faptelor bune. O astfel de “cămara” neprihanita sunt sufletele  copiilor, suflete nevinovate în care locuieşte Dumnezeu:” De nu va veti întoarce si nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împaratia cerurilor.”(Matei 18:3) Suntem datori faţă de Dumnezeu să veghem  ca în sufletele copiilor să rămână  neschimbată comoara credinţei ortodoxe primită de la strămoşii noştrii, care au păstrat-o  cu preţ de sânge mucenicesc.                          

              De-a lungul timpului şi încă de la începuturi, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, a luptat să împiedice rodirea Cuvântului lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. În epoca primară, mărturisitorii creştinismului, „fraţi ai Domnului" (adică creştinii) chiar de la începuturi au întîmpinat mari piedici în propovăduirea cuvîntului Evangheliei, mai ales din partea romanilor, dar şi a iudeilor. Creştinii erau gata să sufere şi chiar să moară pentru credinţa în Domnul Iisus Hristos. De la creştini se cerea să dea dovadă de credinţă, bărbăţie şi jertfă pînă la moarte. Creştinii au ales calea cea strâmtă arătată de Hristos: refuzul păgânismului pâna la jertfă. Sfinţii, fecioarele şi mucenicii au biruit lumea prin credinţă şi biruinţa lor a devenit şi a noastră. Săbiile care au izbit în Credinţă s-au tocit şi s-au frînt, dar Credinţa a rămas. Imperiile care au provocat război contra Credinţei au pierit. Cetăţile care au respins Credinţa zac în ruine. Ereticii care au stricat Credinţa au pierit şi cu trupul şi cu sufletul. Martirii sunt exemple statornice în credinţă şi în respectarea învaţaturilor lui Hristos. Dumnezeu a binecuvântat cu mulţi sfinţi mărturisitori ai dreptei credinţe şi pământul nostru românesc

              Avem acest dar nepreţuit dobândit prin jertfă, după anul 1989, prin care copiii pot să primească Cuvântul lui Dumnezeu şi în şcoli printr-o educaţie creştină cu profesori de religie bine pregătiţi, prin care Dumnezeu să vegheze la creşterea lor spirituală. Religia îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa , speranţa, solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi  hărnicia, sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim si ultim al existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi.

Prin educatorul creştin investirea de către Însuşi Învăţătorul suprem cu puterea de a învăţa aduce o responsabilitate care se amplifica pe măsură ce acesta conştientizează că misiunea lui nu este oarecare, ci una în care urmează să pregătească, în lume fiind – “un atlet pentru Hristos.” Mântuitorul Hristos ne-a arătat clar: “Eu sunt Calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Ştiind că altă cale de mântuire nu există decât trebuie să veghem ca să nu rătăcim această cale, urmând cuvintele Domnului:”..intraţi prin poarta cea strâmtă că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află, si strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţin sunt care o află.”(Matei 7:13,14)

              Având o moştenire aşa de preţioasă – o ţară stropită cu sânge de mucenici pentru apărarea credinţei, avem datoria faţă de strămoşi de a  păstra şi transmite dreapta credinţă. Dreapta credinţă este legata direct de păstrarea şi înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, iar puterea de mărturie a acestei credinţe este dependentă de participarea creştinului la viaţa bisericii precum şi de preocuparea lui pentru transpunerea în viaţa proprie a adevărurilor Evangheliei lui Hristos. Păstrarea dreptei credinţe implică apartenenţa reală şi tot mai susţinută a creştinismului la Biserică şi la ceea ce are loc în Biserică pentru ea ca comunitate de credinţă şi sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu şi pentru membrii ei. Practic şi concret, garanţia şi condiţia păstrării dreptei credinţe este vieţuirea morală a creştinului după poruncile lui Dumnezeu făcute cunoscute expres tuturor de către Biserică. După Înălţarea la cer a Domnului Hristos, Dumnezeu trimite Bisericii pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, Duh al adevărului (Ioan 14, 16-17), Care va călăuzi Biserica la tot adevărul (Ioan 16, 13). Aşadar, Adevărul se află în Biserica Domnului Care este Biserica Ortodoxă. Însuşi Apostolul Pavel numeşte Biserica „stâlp şi temelie a adevărului" (Timotei 3, 15). Aceasta e posibil, deoarece Biserica este Trupul lui Hristos, iar Capul Bisericii este Domnul Hristos - El conduce şi însufleţeşte Biserica (vezi Efeseni 5, 23 şi Coloseni 1, 18).

              Din cele expuse rezultă că astăzi pe pământ, în întreg universul, unicul şi fără de greş legislator, învăţător, judecător este Trupul lui Hristos - Biserica, Biserica Ortodoxă, Care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi atunci când Biserica se exprimă ca un tot întreg, atunci ea nu poate greşi. Cine cade din dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe, se rupe de Hristos, de Sfinţi şi nu are mântuire. (Învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

              Suntem creştini de două mii de ani. Totuşi, în ultimul timp, remarcăm o tendinţă a oamenilor spre ocultism, în toate formele lui de manifestare: spiritism, magie, ghicitul în cafea, tâlcuire a viselor, preziceri de tot felul (inclusiv horoscopul). Dacă răsfoim ziarele şi revistele, observăm anunţuri ale magilor, care susţin că posedă puteri supranaturale şi vindecă ori-ce boală, ba mai mult, dezleagă şi cununiile! Iată cursa ideală în care cad fetele fricoase, ca nu cumva să rămână nemăritate!

              Intelectualii sunt captaţi şi ei în plasa ocultismului, dar printr-o momeală adecvată nivelului lor cultural: ştiinţele oculte. Eşti considerat „modern", deştept, cult dacă studiezi extrasensorica, bioenergetica, ufologia, teosofia, învăţătura despre karma, parapsihologia. Cum să explicăm faptul că într-un secol al progresului ştiinţific sunt atât de răspândite şi devin actuale practicile păgâne care îşi au obârşia în ritualurile triburilor primitive?

              Cu adevărat, omul fără Dumnezeu se îndobitoceşte! Despre ce fel de dezvoltare intelectuală poate fi vorba atunci când sursa inspiraţiei devine şamanismul? E foarte trist că nici măcar nu vrem să recunoaştem acest adevăr. Sfinţii Părinţi afirmă că atunci când dispare credinţa, locul ei este preluat de superstiţie.

              Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (şi nu a maimuţei), iată de ce „neliniştit este sufletul său până nu se va odihni în Domnul" (Fericitul Augustin, Confesiuni, I). Iar atunci când Îl pierde pe Dumnezeu, mai bine zis când Îl scoate din inimă, sufletul nu suportă hăul, golul, deoarece rămâne tendinţa firească de a se îndrepta spre cineva. Şi atunci această lipsă este acoperită cu superstiţii şi ocultism.

              “Oricine se depărtează de Biserică devine străin de Testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea şi unitatea în Hristos, lucrează împotriva lui Hristos.”

              Potrivit acestor cuvinte spuse de Sfântul Ciprian al Cartaginei putem spune că există un semnal de alarmă în învăţământul românesc pentru că de câţiva ani încoace majoritatea instituţiilor de învăţământ din România celebrează Halloween-ul, o sărbătoare de sorginte păgână, denumită, pe bună dreptate, a fricii, a întunericului şi a morţii. În apropierea zilei de 31 octombrie, încep pregătirile pentru petreceri, concursuri, carnavaluri sau parade la care iau parte nu doar copiii, ci şi părinţii sau profesorii lor. În cadrul acestor manifestări „educativ-culturale”, preşcolarii, şcolarii mici sau liceenii se întrec, cot la cot cu educatorii, în a-şi etala costumele de vârcolaci, vampiri, mumii, diavoli, monştri, vrăjitori sau fantome.  În ciuda unei aparenţe de joacă, farsă ori distracţie, Halloween-ul este, de fapt, o sărbătoare închinată Zeului Morţii, Samhain, căruia celţii îi aducea jertfe umane, existând mărturii că practica sacrificiului uman e încă folosită şi în zilele noastre. Răspândirea acestei sărbători e de neînţeles într-o ţară creştin-ortodoxă şi într-un spaţiu atât de bogat în sărbători tradiţionale, autentice, aşa cum este Dragobetele, o sărbătoare a iubirii populare româneşti. Cine are interes ca în şcolile din România să se oficializeze celebrarea morţii şi a întunericului? Ce legătură poate exista între procesul de învăţământ – axat pe instruirea şi educarea elevilor – şi o manifestare străină de identitatea poporului român, de valorile, cultura şi credinţa lui?

              Răsună peste veacuri cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ”Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Sau ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios?”(II Corinteni 6,14-15)

              Paleta activităţilor de Halloween este foarte largă şi, într-adevăr, foarte „educativă”. În timp ce la orele de lucru manual copiii de grădiniţă realizează fantome din şerveţele, vrăjitoare, păianjeni cu pânze, fantome după amprenta piciorului sau fantome din spirale, şcolarii îşi confecţionează măşti groteşti, pelerine, îşi vopsesc feţele, purtând tot felul de însemne drăceşti (coarne şi coadă de drac, crucea răsturnată etc.). Dascălii nu rămân nici ei mai prejos, costumându-se în aceeaşi manieră şi organizând concursuri la care posesorii celor mai înspăimântătoare costume sunt recompensaţi cu generozitate:

«… îngeraşii, drăcuşorii, o asistentă medicală, mirele şi mireasa, vrăjitoarele şi… chiar Moartea au prezentat costumele, cele mai frumoase dintre ele fiind premiate: diplome şi prăjiturele. „Am ales această costumaţie pentru că mi s-a părut deosebită. Mi-a plăcut şi am vrut să câştig”, declară Frankenstein (Apostolescu Ştefan, clasa a V-a B). Clasa a III-a sau clasa a VIII-a, toţi au fost foarte inspiraţi în alegerea personajelor în pielea cărora au vrut să intre. Încrezători şi cu zâmbetul pe buze, elevii s-au prezentat în faţa spectatorilor, cu dorinţa de a fi cei mai buni (….) „Sunt costumată în vrăjitoare. Mi se pare că pune în evidenţă ceva care să sperie spiritele rele. În plus, acest personaj mi-a plăcut de când eram mică”, spune Alice Petricică, din clasa a VI-a C.» (din articolul Halloween alungă spiritele rele din şcoli, ziarul Valea Prahovei, noiembrie 2009)

«Vineri, stafiile au bântuit coridoarele şcolii, vrăjitoarele au îngrozit lumea, scheletele şi-au făcut de cap, iar monştrii şi-au intrat în drepturi. Nu este vorba despre un film de groază, ci de petrecerea Halloween, organizată la Şcoala „George Enescu” din Sinaia. Elevii s-au costumat în tot felul de personaje, care mai de care mai înfricoşătoare. Înainte să se dea startul petrecerii, cei mari au vrut să-i sperie pe colegii mai mici şi… au reuşit. „Atât copiii care învaţă la şcoala George Enescu, cât şi cadrele didactice au pregătit o serie de activităţi care au început de la ora 9.00. Ele s-au încheiat cu Halloween party. Elevii au fost foarte fericiţi şi mulţumiţi, deşi această sărbătoare nu este românească, costumele lor, dar şi ceea ce au pregătit ei, denotă faptul că iubesc această sărbătoare”, a precizat prof. Aurora Arieşan, consilier programe educative. Tinerii şi-au etalat costumaţia şi au primit de la profesori prăjituri şi bomboane. Elevii au realizat şi desene înfricoşătoare, desene care au fost expuse pe coridoarele şcolii. Apoi, au dansat şi s-au distrat la petrecerea „groazei”. Elevii şi-au speriat până şi profesorii. La unele clase, tinerii şi-au aşteptat dascălii costumaţi şi cu dovleci pe bănci. „M-am îmbrăcat în vrăjitoare, însă fac vrăji bune. Dacă aş avea puteri, mi-aş dori ca toţi oamenii să fie mai buni”, a spus o elevă. Pentru că au reuşit să creeze atmosfera de Halloween în şcoală, elevii au primit dulciuri, dar şi diplome. De asemenea, profesorii i-au felicitat pentru creativitate.» (articolul Petrecere de groază, ziarul Valea Prahovei, ediţia din 3 noiembrie 2009) Deşi nu este decât o veritabilă invocare a demonilor şi a făpturilor infernale, iată că, treptat, Halloween-ul devine un soi de sărbătoare naţională a românilor, o sărbătoare pe care însuşi „părintele” modern al „bisericii lui Satan”, Anton Szandor LaVey, o considera drept una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de “Noaptea Walpurgică” sau „Sabatul vrăjitoarelor”, de pe 1 mai.

              Halloween-ul  este  şcolarizarea satanismului pentru copiii români.  În preajma acestei sărbătorii, televiziunile difuzează filme horror, în vitrinele magazinelor, în parcuri, în localuri, şcoli şi universităţi, pe uşile caselor, peste tot apar vrăjitoare călare pe mătură, dovleci-felinar, coarne şi alte imagini demonice. Ocultismul pentru copii ia proporţii tot mai mari şi are drept scop pervertirea sufletului sensibil al copilului. Organul principal pentru acest sacrilegiu sunt “jucăriile” pentru copii cu figuri demonice oribile şi programele pentru copii  de la televizor, care numai pentru copii nu sunt.     

              Cum de am ajuns să ne bucure monstruozitatea, să ridicăm la rang de virtute cruzimea, oroarea, sadismul? De ce nu ne întrebăm ce ascunde această sărbătoare, aparent nevinovată, înainte de a ne grăbi să o sărbătorim cu atâta fast?

              În timp ce în şcolile din România se promovează teroarea, cruzimea, violenţa şi moartea, Ministerul Educaţiei din Rusia decide să interzică orice eveniment legat de sărbătoarea Halloween-ului în şcoli. Un reprezentant al ministerului, Alexander Gavrilov, a declarat că această hotărâre se menţine din 2003, iar motivaţia este legată de faptul că această sărbătoare promovează cultul morţii, personificarea morţii şi a forţelor răului, fiind în contradicţie cu natura instituţiilor de învăţământ. Gavrilov a precizat că Halloweenul “tulbură mintea şi afectează sănătatea spirituală şi morală a elevilor”, concluziile sale fiind împărtăşite de o serie de psihiatri consultaţi pe aceasta temă.

              Anii de ateism şi de prigoană împotriva Ortodoxiei nu au trecut fără să lase urme. Aproape două generaţii au crescut fără să ştie de Dumnezeu şi de Sfânta Lui Biserică. Astăzi trăim vremuri foarte grele. Spre marea noastră durere, vidul duhovnicesc al unei părţi (deloc mici) dintre contemporanii noştri se umple cu învăţături mincinoase, cu erezii, cu secte de tot felul, cu practici oculte.

            „În calitate de creştin şi de medic, declar fără ezitare că oamenii atraşi în secte sau deveniţi victime ale acţiunilor oculte suferă deseori crize psihologice, cunosc o stare de disconfort psihic foarte accentuat, iar uneori se şi îmbolnăvesc psihic. Iar faptul că multora dintre ei (mai ales celor botezaţi întru Ortodoxie) încep să li se întâmple lucruri necurate, aceasta poate fi pedeapsă sau învăţătură de minte de la Dumnezeu pentru apostazie.”(Pr. dr. Anatolii Berestov) În cartea sa intitulată „Numărul fiarei", preotul şi profesorul neuropatolog Pr. Anatolii (Berestov) descrie amănunţit sindromurile aşa numitei „boli oculte", în rândul cărora găsim: sindromul fobie, sindromul psihotic, sindromuri psihosomatice, precum şi tulburări imunologice, care fac ca organismul victimei în urma influentelor oculte să fie vulnerabil faţă de multe boli (răceli dese, otite, pneumonii ş.a.). Deosebit de pronunţată este tendinţa spre apariţia şi dezvoltarea maladiilor oncologice. Ocultismul e însoţit adeseori şi de droguri, şi de desfrîu, şi de alte păcate foarte grele.

              De aceea, să strigăm şi noi cu glasul Sfântului Aposatol Pavel: ”Să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă.”(Efeseni 5,11)

              Astfel, Legea Educaţiei Naţionale conţine prevederi foarte clare privind păstrarea identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român, în unităţile de învăţământ fiind strict interzise activităţile care pun în pericol moralitatea şi integritatea fizică şi psihică a copiilor şi cadrelor didactice. Între principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior din România, se numără şi „principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român” (art. 3, pct. h).

De asemenea,  la art. 7. — (1) legea prevede că „în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale sunt interzise activităţile care încalcă normele de moralitate şi orice activităţi care  pot  pune  în  pericol  sănătatea  şi  integritatea  fizică  sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic”.

În ceea ce priveşte comportamentul cadrelor didactice, legea aminteşte, la art. 273 – (3), că „personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spaţiul şcolar şi poate întreprinde acţiuni în nume propriu în afara  acestui  spaţiu,  dacă  acestea  nu  afectează  prestigiul învăţământului şi demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi”. Totodată, „personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din  învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea  cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii.” (Art. 280. — 1)

              În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: "Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?", 80% au răspuns: "Aş vrea să omor pe cineva...". De asemenea, creşterea violenţelor din timpul Halloween-ului a devenit o evidenţă, „distracţia” asociindu-se cu fapte penale, consum de alcool şi droguri sau accidente grave.  Îşi poate asuma vreun profesor responsabilitatea pentru urmările ce ar putea apărea în urma acestui joc nevinovat de-a moartea?    

              Având în vedere cele menţionate mai sus, Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România , Asociaţia Bucovina Profundă Suceava au solicitat Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, precum şi Inspectoratelor Şcolare Judeţene interzicerea urgentă a activităţilor desfăşurate de Halloween, activităţi care afectează pe termen lung sănătatea spirituală şi morală a elevilor din România.

              Toate religiile lumii, deşi au apărut ca rezultat al tendinţei omului de a găsi răspuns la întrebările: care este sensul vieţii umane, cum să-L dobândească pe Creator şi cum să ajungă la El, totuşi nu satisfac răspunsurile aşteptate. Numai creştinismul, fiind religia descoperită de Însuşi Dumnezeu, I-a arătat omenirii Calea spre Adevăr. Din păcate, însă şi creştinismul a suferit schimbări, s-a scindat: creştinismul apusean, fiind înşelat, a pierdut Adevărul. Ca urmare, a avut loc transfigurarea creştinismului apusean într-o religie neopăgână, acceptînd învăţătura şi morala păgână . Sub termenul de practici necreştine care au pătruns şi în spaţiul ortodox, se pot ascunde mişcări şi practici cum ar fi yoga-meditaţie, ocultism, spiritism, magie,şamanism, sufism, tehnicile Noii Epoci (New Age), şi am fi putut ajunge până la practicile neosatanismului sau la acţiunile sistematice lipsite de orice fel de scrupule ale ereziilor totalitariste(şantaje, terorism, violenţă fizică). Toate aceste sisteme, mişcări, practici sunt încercări de automântuire, care au ca dreptar aşa numita evanghelie a Vărsătorului, a Noii Ere,ce se identifică cu evanghelia luciferică. Prin tehnicile păgâne omul intră pe un drum primejdios. Primeşte o iniţiere prin care se leapădă de Hristos şi se uneşte cu satana, lucru care înseamnă lepădarea credinţei ortodoxe şi îndepărtarea de sub acoperământul harului lui Dumnezeu. Ademenit, ca şi protopărinţii noştri Adam şi Eva, de nădejdea falsă că va deveni de unul singur dumnezeu, omul este condus într-un mod tragic la constatarea goliciunii lui duhovniceşti . Concepţia de viaţă şi morală pervertită care rezultă din declaraţia lui AntonLaVey (fondatorul aşa numitei biserici a satanei din California, U.S.A.): „Nu aş putea omorî vreodată un păianjen, însă aş putea omorî un om”, conduce la o societate nu a fiarelor ci a diavolilor. „Scopul nostru este ca prin asceză să omorâm patimile, iar nu să vătămăm trupul. Noi nu ne-am învăţat să fim omorâtori de trupuri, ci de patimi.”spune Avva Pimen în Pateric.  

        Admitem faptul că ereziile noi totalitarisate cu practicile lor sunt o provocare care se adresează atât Bisericii, cât şi statului, precum şi societăţii în general. Cele scrise de  Alice Bailez, „proorociţa” prin excelenţă a mişcării new age,  i-au fost dictate, aşa cum spune ea însăşi, de mentorul tibetan, o fiinţă spirituală, fără trup omenesc(adică un diavol). Aşa  numita Noua Eră nu este deloc nouă, ci ea este repetarea vechiului îndemn, a marii minciuni, pe care a spus-o diavolul lui Adam şi Evei când erau în Rai, adică: ei înşişi cu propriile lor puteri, fără ajutorul lui Dumnezeu, pot să devină dumnezei. Exact aceasta este evanghelia Noii Ere. Este credinţa omului în propriile lui puteri, credinţa potrivit căreia omul este din fire Dumnezeu, că, în consecinţă, nu are trebuinţă de Dumnezeu ca să-l mântuiască, ci el însuşi poate să devină dumnezeu sau mai degrabă poate să descopere că el însuşi este dumnezeu. Evanghelia Vărsătorului este calea autonomiei omului şi a răzvrătirii lui împotriva lui Dumnezeu. Pentru încă o dată se face arătat faptul că omul poate alege unul dintre cele două drumuri care se deschid înaintea lui. Unul este cel al dorinţei sale fireşti şi profunde de îndumnezeire  cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, pe care poate merge dacă împlineşte în libertate şi dragoste ascultare faţă de voia lui Dumnezeu, şi atunci se sfinţeşte şi devine dumnezeu după har. Celălalt e cel al răzvrătirii şi apostaziei, pe care păşeşte dacă primeşte vechea minciună a diavolului despre autoevoluţie, autoizbăvire şi autoîndumnezeire şi atunci pierde ţinta şi menirea sa, se îndrăceşte şi se prăpădeşte. Acest al doilea drum al apostaziei, care duce la înfricoşătoare impasuri, este propus de Noua Eră. Biserica are datoria  să tragă semnalul de alarmă pentru a-i păzi pe oameni de primejdia pierzării. Omul are nevoie de harul lui Dumnezeu aşa cum are nevoie de aer pentru a trăi. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic bun. Iisus Hristos ne-a spus: "Fără Mine nu puteţi face nimic". Aceasta înseamnă că omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să avem o mare veghere, pentru că vrăjmaşul nostru, diavolul, nu doarme; odinioară el ne-a aruncat jos din rai, iar acum nu ne îngăduie să ne ridicăm la ceruri.. Oamenii care nu au credinţa cea adevărată sunt pândiţi de superstiţii, de tot felul de pseudovalori (magie, ocultism ş.a.m.d.). Se găsesc şi „îndrumători spirituali" gata să „vindece"sufletele şi trupurile celor în suferinţă. Reclamele şi anunţurile din presă ale acestora vorbesc despre „efecte" stupefiante. Societatea contemporană cultivă şi propune duhul autonomiei. Idealul ei este omul autonom, care nu ascultă de nimeni şi încearcă să se realizeze împlinindu-şi voia lui sau chiar impunând-o pe aceasta şi celorlalţi. Biserica, dimpotrivă, cultivă şi propune duhul ascultării. Creştinii sunt „fiii ascultării" (I Petru 1, 14). Neascultarea, care şi-a avut obârşia în mândrie, l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu, l-a făcut egocentric şi l-a robit păcatului. Dimpotrivă, ascultarea, îl eliberează pe om de robia păcatului şi îl repune în legătură cu Dumnezeu.

              Ascultarea este legată de credinţă, nădejde şi iubire. Ascultarea poate fi considerată forma absolută a iubirii. Doar din dragoste de Dumnezeu credinciosul are puterea de a alege voia lui Dumnezeu şi nu pe a sa. Ascultarea de Dumnezeu constituie condiţia restaurării spirituale a omului. Prin aceasta i se vindecă voinţa proprie şi i se armonizează cu voia dumnezeiască. Desigur acest fapt este anevoios, mai ales pentru omul societăţii contemporane. Dar, totodată, este cel mai important pentru vindecarea şi restaurarea lui. Calea ascultării este calea smereniei. Prin ascultarea de voia lui Dumnezeu omul se întoarce la ordinea dumnezeiască, pe care o părăsise prin păcat. Prin ea, omul se plăsmuieşte „după chipul lui Dumnezeu" şi devine părtaş al vieţii veşnice. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple norme morale, ci lucrări dumnezeieşti. În fiecare poruncă este ascuns Dumnezeu Însuşi. De aceea şi ţinerea lor este întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. Iisus Hristos identifică libertatea omului cu cunoaşterea adevărului: „Şi veţi cunoaşte adevărul. Iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 32). Libertatea care nu se interesează de adevărul dumnezeiesc, degenerează. De aceea, pentru ca omul să cunoască adevărul şi să trăiască adevărul, trebuie să ţină poruncile dumnezeieşti. Acestea păzesc hotarul libertăţii ce ni s-a dat. Abaterea către păcat este supunere faţă de stricăciune şi moarte.

       Patimile îl robesc şi îl distrug pe om. Lupta împotriva patimilor este lupta pentru libertate. Biserica este spaţiul dezvoltării adevăratei libertăţi. În afara ei nu există libertate reală, aşa cum nu există nici mântuire reală.

              Credinciosul desăvârşit ţine poruncile spre slava lui Dumnezeu. În felul acesta îşi exprimă recunoştinţa faţă de El. Creştinul este chemat să trăiască în lume ca biruitor al stricăciunii şi al morţii, care îl limitează pe om şi îl ţin prizonier al lumii. Eliberarea de lume nu înseamnă părăsire a lumii, ci regăsirea relaţiilor corecte cu ea. Prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu se soluţionează automat nenumărate probleme care chinuiesc lumea.

              În drumul către desăvârşire, fiecare tânăr are nevoie de modele. În familie, în şcoală sau în comunitate, tinerii caută modele de comportament ca repere în formarea personalităţii lor morale. Alegerea modelelor trebuie să aibă drept criteriu valorile creştine şi practicarea învăţăturii creştine în viaţa personală şi relaţia cu semenii.

           Formarea personalităţii religios-morale a tinerilor începe în perioada copilărie în familie, se dezvoltă cu ajutorul şcolii şi al Bisericii şi continuă pe tot parcursul vieţii, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu la slujbele Bisericii, prin citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor duhovniceşti, prin manifestarea atitudinilor şi comportamentelor creştine. În societate, Biserica are rolul de a clădi şi consolida comuniunea şi de a spori armonia dintre semeni.

              În mod evident realizarea idealului educaţional propus de Legea învăţământului este posibilă doar prin formarea personalităţii elevilor în acord cu valorile învăţăturii creştine, care îl conduc pe om spre respectarea conştientă, pe baza unei motivaţii interioare pozitive, a valorilor societăţii concretizate în personalităţi de seamă ale poporului nostru cum sunt: sfinţii martiri din primele secole creştine, Sfinţii Martiri Brâncoveni,, sfinţii cuvioşi ai mânăstirilor româneşti (Sf. Nicodim de la Tismana), sfinţii ierarhi (Sf. Antim Ivireanul),şi  personalităţi marcante contemporane (prof. acad. Dr. Dumitru Stăniloae). Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Nu avem dreptul să trecem peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care s-au crucificat pentru idealurile noastre. Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, pe care nu l-a învins în luptă decât trădarea, şi s-a asemănat jertfei Mântuitorului Care a fost trădat atât de cei care Îi cântau osana cât şi de ucenicii Săi., tot aşa şi Mihai a fost trădat ca la urmă să-i fie încununate suferinţa şi sacrificiul prin mucenicie. Din păcate, modernismul de azi topeşte elanul tineretului nostru prin televizor, calculator şi călătorii prin toată lumea. Unitatea cea mai puternică a unei naţii este credinţa legată de Biserică şi prin ea să luptăm. O soluţie viabilă este conlucrarea reală şi susţinută dintre cei trei factori educativi principali: familia, Şcoala şi Biserica entităţi educative aflate uneori în contradicţie a cărei  rezolvare revine Bisericii prin comuniune permanentă cu Dumnezeu în rugăciune, cu semenii , cu instituţiile superioare, profesorul de religie fiind un liant între cele trei instituţii. Trebuie să conlucreze cu preotul pentru a introduce elevii în atmosfera de a citi, de a căuta adevărul. Mamele ar trebui să facă cateheză cu copii lor, să le pună în braţe de mici copiilor lor cărţi de rugăciuni, povestiri cu sfinţi, cateheze rostirea Crezului creştin,şi mai departe cărţi teologice, învăţăturile sfinţilor, dintre care unele sunt accesibile tuturor, cum e Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă. Mântuitorul Hristos recomandă lectura Scripturilor vechi ca unele ce vorbesc despre El: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sînt care mărturisesc despre Mine" (Ioan 5, 39)

              Comuniunea în comunitate ar rezolva multe probleme şi de educaţie şi de întrajutorare. Dintr-o comunitate astfel dezvoltată se poate naşte şi un Constantin Brâncoveanu, şi un Mihai Viteazul. Întreaga viaţă a omului trebuie să fie un dar adus lui Dumnezeu din iubire, aşa cum se cîntă la slujbele Bisericii: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm. Creştinii înşişi trebuie să se afle într-o stare de jertfă spirituală, să înfăţişeze trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea lor cea duhovnicească, să nu se potrivească cu acest veac, ci să se schimbe prin înnoirea minţii, ca să dobândească care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Roman 12, 1-2).

              Prin cruce ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Prin urmare, acest lemn pe care Hristos S-a adus jertfă trebuie cinstit pentru că s-a sfinţit prin atingerea cu Trupul şi Sângele Lui. Ne închinăm deci semnului cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia, ci semnul, ca simbol al lui Hristos. Prin urmare trebuie să ne închinăm semnului lui Hristos. Acolo unde va fi semnul, acolo va fi şi El. Semn al „Fiului Omului", crucea este, desigur, şi semn al creştinului. Ea, revelând iubirea lui Hristos, trebuie să reveleze şi iubirea noastră ca chemare şi răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu şi noi. Hristos nu se ruşinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa faţă de noi, dar prin aceasta ne-a şi câştigat-o pe a noastră. De aceea în Sfintele Evanghelii se vorbeşte deopotrivă de „Crucea lui Iisus" şi de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul şi locul în care ne întâlnim cu Iisus. Purtând şi numele lui Hristos, creştinul se însemnează cu semnul crucii ca şi cu o pecete a lui Hristos.

              Nu există nici o cale de mijloc între Ortodoxie şi celelalte religii. Însuşi Mântuitorul, ne spune: "Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Matei, 12, 30). Apostolul şi Evanghelistul Ioan spune: „pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup... oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu" (II Ioan 1, 8-9).

              Cu o pregătire spirituală şi intelectuală putem avea prilejul să ne impunem în Europa şi marilor puteri, apărându-ne drepturile noastre, credinţele şi obiceiurile predate nouă de Părinţii noştri, care şi-au dat viaţa pentru Biserică şi pentru acest neam. Astfel putem să stăm împotriva practicilor păgâne care ne sunt impuse.  Tuturor acestor planuri întunecate şi primejdioase de impunere a unei Noi Ordini Mondiale şi a unei globalizări fără Hristos şi împotriva lui Hristos noi creştinii trebuie să le  opunem Lumina şi Adevărul lui Hristos.  Trebuie să le opunem adevărata globalitate, universalitate şi  ecumenicitate: cea a Bisericii. Trebuie să le opunem adevărata globalizare: cea divino-umană (teandrică), ce se realizează în Trupul lui Hristos, în Biserică.        

              Creştinismul nu poate exista fără Jertfa de pe Cruce a Dumnezeului-Om Iisus Hristos. Acum putem înţelege de ce tot focul criticii ateiste a fost îndreptat pentru a şterge, a nimici, a înlătura orice amintire despre Domnul Iisus Hristos şi chiar negarea lui ca persoană istorică reală care a trăit pe pământ! Dacă El nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost Acela, Care a pătimit pentru noi, Care a luat asupra Sa moartea pe Cruce — creştinismul s-ar fi surpat imediat. Ideologii ateişti au înţeles aceasta foarte bine. Aşadar, dacă definim esenţa creştinismului nu doar printr-un singur cuvânt — Hristos - atunci esenţa creştinismului constă în Crucea Domnului Hristos şi Învierea Sa, prin care omenirea a obţinut, în sfîrşit, posibilitatea renaşterii, restabilirii în om a chipului lui Dumnezeu care a fost stricat prin cădere în păcat. Noi nu putem să ne facem părtaşi ai lui Dumnezeu prin esenţa fiinţei noastre, fiindcă nu poate ceea ce este întinat, stricat, să fie părtaş dumnezeirii. Pentru a ne uni cu Dumnezeu pentru înfăptuirea Dumnezeieştii omeniri, e necesar să se restabilească natura umană. Iisus Hristos a restabilit în Sine fiinţa umană dându-i această posibilitate fiecărui om.

              Începutul vieţii de creştin este reprezentat de Botez. Botezul este taina naşterii din nou Cel botezat este îmbrăcat cu Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3,27). Prin declaraţia lepădării de satana, prin declaraţia de unire cu Hristos şi prin mărturisirea credinţei, omul devine, din robul satanei, robul lui Dumnezeu.  

              Deci, să nu fim robi ai satanei de care ne-am lepădat la Botez făcându-ne părtaşi prin aceste practici şi serbări păgâne în spaţiul şcolar şi nu numai. În locul serbărilor păgâne să cultivăm în şcoli manifestările cultural religioase – printre care şi serbările şcolare care antrenează de fiecare dată un număr foarte mare de elevi. Ele conduc la promovarea unui înalt nivel de dezvoltare a personalităţii religios morale. De obicei ele se realizează complementar cu activităţile punându-se accent într-o mai mare măsură pe latura exterioară şi expresivă a acestora, pe dezvoltarea vieții afective şi formarea unor impresii personale față de personaj, de perioada istorică şi geografică a acțiunii pe care o interpretează. Eficienţa și atractivitatea acestor serbări depind de ingeniozitatea fiecărui profesor. Dacă vom ţine cont de particularităţile de vârstă ale elevilor, de aptitudinile şi posibilităţile de interpretare a personajului, dacă vom ști să transmitem cum se cuvine teoria legată de ceea ce vrem să pună elevii în scenă, rezultatele vor fi de durată şi cu eficiență mai mare. Daca vom şti să cultivăm predispoziția religioasă a elevilor pentru a o exterioriza prin sentimentul religios şi să se concretizeze printr-o seamă de acte şi atitudini morale vom reuşi să păstrăm pe mai departe credința prin elevii noștri. Dacă în cadrul orelor de religie vom scoate în evidenţă faptele morale a personajelor, pe care elevii le vor interpreta în serbări, atunci aceștia prin repetiții se vor desprinde și le vor pune în practică în comportamentul lor religios moral. Astfel știm că în fiecare familie în perioada Paștelui și a Crăciunului, conform tradiției se cântă tot felul de colinde și cântări referitoare la viața și activitatea lui Hristos antrenându-i până și pe cei mai mici copii, apoi în gradiniță și școală aceste forme de manifestare religioasă primind o importanţă deosebită prin deprindere, acești copii le vor transmite generațiilor următoare.

              Scopul vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfînt, adică îndumnezeirea omului.  Pentru a se uni cu Dumnezeu, creştinul trebuie să lupte cu răul (patimile şi viciile) şi să dobîndească virtuţile creştine. Omul trebuie să corespundă destinaţiei sale - aceea de a fi Biserică a atotperfecţiunii dumnezeieşti. Mintea omului trebuie să fie asemenea cu cea a lui Dumnezeu, vorbele lui - asemenea Cuvîntului lui Dumnezeu, duhul lui să fie unit cu Duhul lui Dumnezeu, calităţile lui să fie asemenea cu cele ale lui Dumnezeu. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi" (I Corinteni 3, 16-17). „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră…”

              Un creştin adevărat are conştiinţă şi nu acţionează împotriva conştiinţei sale, pentru că este încredinţat că are sufletul nemuritor şi este responsabil pentru eternitate de faptele sale. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.               

              Hristos ne cheamă la lumină:  “….lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau  rele. Că oricine face rele urăşte Lumina pentru ca faptele lui să nu se vădească. ….Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt….Umblaţi cât aveţi lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.”(Ioan 12: 35-36)

              Creştinii adevăraţi sunt prieteni ai lui Dumnezeu şi duşmani ai lumii. Hristos şi sfinţii sunt Lumina lumii. Însă lumea a iubit întunericul şi a urât lumina. De aceea i-a urât pe sfinţi. Sfinţii, ca şi Hristos, descoperă lucrările diavoleşti şi strigă celorlalţi: „Atenţie, aici este o nelegiuire şi o minciună. Luaţi aminte, aici este câmpul minat al diavolului". Iată de ce diavolul şi oamenii răi îi urăsc şi îi prigonesc pe sfinţi cu toate mijloacele, până chiar şi cu moartea, ca şi pe Hristos. Sfinţii au spus „nu" lumii şi „da" lui Dumnezeu. Ei fug de lume şi merg către Dumnezeu.

              “Slavă Ţie, Doamne, Celui ce ne-ai dat Lumina, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ce apare acum, deasupra peşterii sărăcăcioase, ca o steluţă a speranţei neamului românesc. Trebuie să vedem în Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos cea mai înaltă şi sublimă legătură a noastră cu Dumnezeu. Această sărbătoare în care Hristos S-a născut să ne fie prilej de renaştere a noastră ca neam, ca naţie înaintea lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos Dumnezeu să răsară lumina cunoştinţei poporului nostru ortodox în acest veac întunecat şi mult încercat.”