Efectele televiziunii asupra minţii umane (după VIRGILIU GHEORGHE)

          Efectele televiziunii merg până acolo, încât remodelează omul în întregime. În locul omului natural, al omului religios, al omului narativ, al omului oral, al omului ascetic, al omului interiorizat etc., apare un tip uman care şi-a pierdut toate aceste capacităţi, funcţii şi puteri. Mai exact spus, în lumina cercetărilor lui McLuhan, televiziunea i le-a amputat. Omul televizual suferă de un sindrom în care se combină infirmităţi multiple, ceea ce ne arată în tipul acesta nou purtătorul unor terifiante mutaţii, a căror notă dominantă este negativul omului creat de Dumnezeu. În această carte, autorul ne previne prin concluziile şi măsurătorile unor savanţi americani, neuropsihologi în special, televiziunea, întreaga cultură legată de televizual, creează mediul de apariţie a unor anomalii neurologice în ceea ce priveşte emisfera stângă a creierului, a cărei activitate pare a fi masiv inhibată pe toată durata privirii la televizor. Apariţia acestei anomalii neurologice în timpul vizionării TV induce o radicală diminuare a capacităţilor critice, a creativităţii, a răspunsului şi deci a reactivităţii cortexului la stimulii primiţi pe cale televizuală. Televizorul este un atare mod de a-i orbi pe oameni. McLuhan a spus şi el lucrul acesta când s-a referit la ciudăţenia că orice înlesnire excesivă adusă în serviciul unui simţ, al unei funcţii, al unui organ atrage după sine un efect de amputare a acelui simţ, a acelei funcţii, a acelui organ. De fapt ce-i oferă televizorul omului? Hrană pentru suflet? Se pare că tot ceea ce obţine omul din partea televizorului se referă la corpul său exterior, la simţualitate, la satisfacerea privirii „fizice”, nu a celei interioare. Televiziunea remodelează radical lumea. Lumea cea nouă, în care omul nu se mai regăseşte, căci şi-a pierdut centrul, adică pe Dumnezeu, este o lume care se livrează hipnotic idolatriei televiziunii. Biografia insului şi istoria societăţilor moderne L-au pierdut pe Dumnezeu, iar lucrul acesta face din fiinţa individuală şi colectivă victime sigure ale unei lumi dominate de hipnoza televiziunii. Biografia şi istoria fără de Dumnezeu, fără de ritmul factorilor prin care se propagă intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu sunt derulări haotice, haos şi anarhie, rătăcire şi teribilă oboseală, din care decurge cu necesitate ideea că viaţa este fără sens şi istoria este absurdă. Ieşirea din oboseală, evadare din lumea fără sens sunt cele două promisiuni ale televizualului, ne spune autorul acestei minunate, dar tragice cărţi. Omul televizual se comportă asemenea insului hipnotizat. Poate că modelul cel mai potrivit al insului dependent de televizor este cel propus de către G. Tarde asupra imitaţiei sociale, care-l înfăţişează pe omul social după modelul stărilor de somnambulism. Arareori şi doar în situaţiile de inovare socială se trezeşte omul din somnul social, din somnambulismul comportamentului social. Dacă undeva se potriveşte acest model teoretic al lui Tarde, el se potriveşte cu siguranţă la cazul omului televizual, omul modelat de televizor.

            Nu mai puţin grav este efectul dependenţei de televizual asupra celei mai importante componente a fiinţei umane, cea emoţional-morală. Televizorul induce grave efecte represive asupra climatului afectiv al familiei şi mai departe asupra unei bune dezvoltări a copilului. Am putea spune că televizorul suspendă cea mai importantă funcţie a familiei: de suport emoţional şi moral pentru buna dezvoltare a copilului. Dintr-un sondaj curs aflăm că tinerii consideră că valorile sunt însuşite cu precădere în familie şi în şcoală, pe când antivalorile sunt însuşite cu precădere din emisiunile televiziunilor. „Familia, răspund tinerii între 15 şi 18 ani, în proporţie de 79%, are rol decisiv în promovarea unor valori precum adevărul şi respectul(compasiunea, generozitatea). Şcoala, la rândul ei, este socotită de către tineri ca având cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte însuşirea unor valori civice şi socioprofesionale precum: libertatea de expresie, creativitatea, competenţa comportamentul activ, cultura civică, spiritul de competiţie, formarea culturală, succes, eroism,patriotism. Televiziunea este percepută de tineri ca având cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte însuşirea unor anti-valori şi atitudini „mediatice” precum: vedetismul,sexualitatea,lipsa de scrupule, violenţa, plăcerile vieţii, vulgaritatea, minciuna, senzaţionalul, îmbogăţirea. Influenţa televiziunii le apare tinerilor ca fiind orientată spre anti-valori.

          Elevii din mediul urban cu vârste între 15 şi 18 ani consideră că familia are un rol decisiv în promovarea respectului, şcoala în promovarea competiţiei, televiziunea în promovarea minciunii, iar cei din mediul rural acordă un rol ceva mai mare şcolii în învăţarea unor valori, precum eroismul, patriotismul, şi consideră că televiziunea difuzează anti-valori precum sexualismul, lipsa de scrupule, violenţa, plăcerile vieţii.”

             Descoperirile la care ne conduc concluziile cărţii de faţă sunt alarmante: omenirea traversează astăzi una dintre cele mai grave crize dintre cele prin care a trecut vreodată. Riscul rătăcirii este uriaş. Rolul televiziunii în această rătăcire, care va aduce moarte, nimicire şi dezastre, este şi el copleşitor.

        Copiii, oamenii în general, poporul român merită mai mult decât li se oferă astăzi, merită să cunoască adevărul, să fie eliberaţi de întunericul în care-i ţine televiziunea, divertismentul, consumatorismul, în esenţă, o cultură care luptă împotriva omului şi a lui Dumnezeu.. Prin periodicitatea cu care intervine încă din primii ani ai vieţii, privitul la televizor influenţează în mod definitoriu viaţa omului contemporan. Oamenii ajung să gândească, să se comporte, să se îmbrace după cum le sugerează televiziunea. Fără televizor şi publicitate lumea nu ar fi arătat aşa cum o vedem astăzi. În mod cert, nu s-ar fi înaintat atât de mult în direcţia degradării valorilor tradiţionale, a relaţiilor personale şi comunitare, a vieţii de familie, a moralei sociale şi individuale. Renunţarea la televiziune nu este un lucru uşor de realizat, căci imaginea video şi cea publicitară au instalat o adevărată dictatură în spaţiul public şi privat al societăţii moderne, au ajuns să-l împresoare pe omul modern din toate părţile, lăsându-i o libertate tot mai mică în a vedea şi înţelege lumea, neinfluenţat de ele. Evadarea din spaţiul concentraţionar al realităţii mediatice, al conştiinţei globale, va fi imposibilă. Lipsit de cunoştinţe şi de credinţă, omul devine cea mai uşoară victimă. El este învins înainte de a afla că împotriva minţii şi sufletului său se duce un adevărat război sau ajunge să fie prizonier şi să fie înrobit, deşi cultura media îl convinge că este liber. Majoritatea informaţiilor transmise prin televiziune au un impact subliminal, adică nu sunt complet sau deloc conştientizate de telespectator, deşi ele pătrund în mintea acestuia şi sunt depozitate în memorie. Efectul subliminal al televiziunii explică de ce oamenii nu pot înţelege că prin simpla vizionare poate să le fie înrâurită, într-o măsură definitorie existenţa. În concluzie, tehnologia video, ecranul TV, cât şi mesajele transmise prin televiziune defavorizează definitoriu dezvoltarea şi funcţionarea normală a creierului uman. Neuropsihologii concluzionează că acei copii care din primii ani de viaţă au petrecut o parte semnificativă din timpul fiecărei zile în faţa micului ecran riscă să aibă un creier diferit dezvoltat decât cei din generaţiile anteriore, care au trăit fără televizor. Văzându-şi copiii că nu sunt capabili să se concentreze cu atenţie sau că nu pot să-şi controleze comportamentul, părinţii nu-şi dau seama că înseşi reţelele neuronale în care sunt procesate aceste abilităţi nu s-au dezvoltat normal, în urma timpului petrecut de-a lungul anilor în faţa micului ecran. Deficienţele încep să devină vizibile destul de târziu, abia după clasa a III-a, când procesul de învăţare solicită prezenţa unor abilităţi de ordin superior. În cazul în care copiii nu sunt puşi să facă nimic, fiind permanent protejaţi, şi când nu se iau în considerare dificultăţile întâmpinate de aceştia în procesul de învăţământ, în citit, în scriere, în folosirea limbii, atunci incapacităţile lor mentale vor trece neobservate, putându-se conserva şi extinde în mod necontrolat. Astfel că, în timp ce părinţii se arată mulţumiţi de propriii copii, care par foarte avansaţi în mentalitate pentru vârsta lor, educaţia mediatică le periclitează în mod grav mintea, marcându-i pentru toată viaţa.

        Cea mai mare parte a efectelor televiziunii sunt valabile şi în cazul calculatorului. Jocurile pe calculator, spre exemplu, sunt mult mai nocive ca vizionarea TV. Internetul, de asemenea, constituie un important factor de risc pentru dezvoltarea mentală a copiilor, dacă nu este controlat de către părinţi accesul acestora la internet şi zonele de navigaţie. Funcţiile creierului sunt perturbate în urma vizionării şi la adulţi. Diferenţa este dată doar de faptul că la copii modificările sunt chiar de natură structurală şi au un caracter patologic mult mai evident decât la adulţi. Nădăjduim ca măcar copiii, cei care cu atâta nevinovăţie vin pe lume, să fie păziţi de această maşină distrugătoare pentru mintea şi sufletul uman. Măcar pentru ei să facem efortul de a ne trezi din somnul în care ne cufundă noaptea televizionării. Cercetările au dovedit că vizionarea TV amorţeşte emisfera stângă şi lasă emisfera dreaptă a creierului să îndeplinească toate activităţile cognitive. Acest fapt poate avea consecinţe din cele mai grave pentru dezvoltarea şi sănătatea creierului, emisfera stângă fiind regiunea critică pentru organizarea, analiza şi judecata datelor primite. Nu putem trata raţional conţinutul prezentat la televiziune deoarece emisfera stângă a creierului nostru nu este operaţională. Prin urmare nu este surprinzător faptul că oamenii rareori înţeleg ce văd la televizor, după cum s-a descoperit că din 2 700 oameni testaţi, 90% au înţeles greşit ce au privit la televizor cu câteva minute înainte. În cadrul unei conferinţe naţionale desfăşurate în SUA, la care au participat peste 300 de profesori experimentaţi, majoritatea celor prezenţi au afirmat că „durata pe care elevii sunt capabili să-şi concentreze atenţia este notabil mai mică; cititul, scrisul şi capacitatea de comunicare orală se arată a fi în declin - chiar şi în mediile cele mai bune”. Rezultatele la matematică, în conformitate cu cercetările Institutului Naţional de Evaluare a Progresului Educaţional din America, sunt foarte deprimante când studenţilor li se cere să-şi concentreze atenţia la probleme care necesită mai mult de o etapă. De exemplu, doar 44% dintre absolvenţii de liceu pot calcula restul ce ar trebui să le revină de la 3 dolari care au fost plătiţi pentru 2 articole comandate la o masă de prânz. Ceva se întâmplă cu copiii zilelor noastre. Nu numai că metodele vechi nu mai dau rezultate, dar nici cele mai noi inovaţii în domeniul metodologiilor de predare nu asigură rezultatele aşteptate. Nu se poate susţine faptul că majoritatea copiilor nu mai vor să înveţe, deoarece mulţi dintre ei urmează chiar tratamente medicamentoase pentru creşterea succesului şcolar, urmează cursuri speciale pentru recuperarea deficienţelor. Mai curând, ei nu mai pot învăţa şi avea aceleaşi rezultate şcolare ca ale  tinerilor de acum câteva generaţii, pentru că nu-i mai ajută mintea.

          Televiziunea nu poate fi considerată propice pentru edificarea structurilor neuronale caracteristice unui creier normal, ci, dimpotrivă, poate fi văzută ca un mediu ce împiedică sau reprimă o evoluţie firească. Copilul  în faţa televizorului nu are parte de experienţa obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflecţiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în general, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi percepuţi în faţa micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale. Copiii se obişnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înţeleagă ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară. Se mulţumesc doar cu senzaţiile. Copilului îi lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una din condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi, prin urmare,de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive. După vizionarea prelungită, copiii vor avea tendinţa de a rămâne în aceeaşi stare de pasivitate sau de neimplicare în cunoaşterea lumii reale. A-i învăţa pe copii cu televizorul şi a cultiva acest obicei în viaţa noastră înseamnă, de fapt, a modela nişte structuri neuronale care determină cortexul să răspundă la provocările realităţii potrivit tipului de experienţă propus de vizionarea TV; înseamnă să învăţăm creierul cu atitudinea pasivă, să-l facem dependent de „plăcerea facilă a ecranului video”, să „îi slăbim abilităţile mentale” obişnuindu-l să nu reflecteze, să nu gândească realitatea, să nu dialogheze sau să nu se concentreze cu atenţie la problemele pe care le întâmpină. Există deficienţe mai grave, datorate unei expuneri prelungite, care niciodată nu se vor putea recupera complet, dar pentru cazurile mai puţin grave, cu un efort mai mare se poate ajunge la dobândirea abilităţilor mentale ale unui copil normal. Experienţele avute la vârsta copilăriei sunt cele mai importante, deoarece atunci se pun bazele funcţionale şi structurale ale tuturor activităţilor de mai târziu.

          Afecţiunea cea mai gravă dobândită prin televizionare se numeşte learning distabilities LD - incapacităţi de învăţare. Termenul a apărut la începutul anilor 70, la momentul maturizării primei generaţii de tineri crescuţi cu televizorul. Astăzi el se referă la toţi copiii care prezintă deficienţe de ordin intelectual sau emoţional, precum şi la cei care întâmpină probleme semnificative în procesul de învăţare datorită unor cauze necunoscute. Doctorul Wang susţine că până la 80% din copiii de şcoală pot fi diagnosticaţi ca având simptomatologia LD, folosind una sau mai multe din metodele întrebuinţate în şcolile americane. Problema este că, de cele mai multe ori, copiii diagnosticaţi cu LD nu prezintă în viaţa obişnuită simptome ale afecţiunii amintite. Chiar la un test neurologic ei pot apărea normali; deficienţele se vor evidenţia însă în momentul în care li se va cere să înveţe ceva în mod organizat, să susţină printr-un efort conştient acest proces, aplicând logica şi analiza. Televiziunea constituie principala cauză în incapacitatea de a asculta cu atenţie deoarece ea cultivă mai mult vizualul decât auditivul. În momentul în care li se vorbeşte, ei tind să piardă legătura (să se gândească la altceva).  

           Există oare o legătură între vizionarea TV şi declinul abilităţii de a citi? Maria Winn răspunde la această întrebare arătând că într-un studiu făcut pe 500 de copii între 9 şi 10 ani, toţi au declarat că preferă să se uite la televizor decât să citească. Aceasta este, de fapt, situaţia generală la nivelul tuturor societăţilor occidentale, unde s-a generalizat ritualul zilnic al vizionării TV. Chiar şi în România este uşor de constatat că nici copiii şi nici tinerii crescuţi cu TV nu mai citesc cărţi. De altfel, obişnuinţa de a citi a fost substituită cu vizionarea TV şi pentru cei mai mulţi dintre adulţi. Diferenţa dintre copii şi adulţi, în toate aceste ţări, este însă semnificativă. Cu toate că mulţi dintre adulţi se uită astăzi la televizor mai mult decât citesc cărţi, faţă de tinerii crescuţi în faţa micului ecran au avantajul că, atunci când citesc o carte, înţeleg din conţinutul ei cu mult mai mult decât pricep tinerii generaţiei TV, parcurgând aceeaşi carte. Deci nu este vorba de o lipsă de maturizare ideatică, ci de incapacitatea de a înţelege sau a lega sensul cuvintelor din frază.

            Principalele mecanisme prin care televiziunea subminează lectura sunt:

 - televiziunea anulează satisfacţia pe care o produce lectura, înlocuind-o cu plăcerea facilă a micului ecran, şi astfel inhibă dezvoltarea abilităţilor necesare citirii;

 - vizionarea solicită un efort mental inferior celui cerut de lectură, ceea ce-l face pe copil să găsească cititul ca fiind prea dificil;

 - dependenţa de televizor micşorează timpul pe care copiii sunt dispuşi să-l petreacă spre a găsi răspunsul la problemele pe care trebuie să le rezolve şi, ca atare, îngreunează sau descurajează desfăşurarea unei activităţi precum cititul. Această activitate necesită răgaz pentru reflecţie, răbdare tenacitate în decodarea semnificaţiilor.

              Aşadar, incapacitatea de a citi a copiilor de astăzi nu se datorează atât indispoziţiei pe care ei ar arăta-o faţă de o activitate care cere un efort mai mare decât vizionarea TV, cât mai cu seamă unei nedezvoltări normale a creierului, fenomen care îngreunează înţelegerea şi însuşirea semnificaţiei lucrurilor citite. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării creşte, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe. În ascultarea unei povestiri, a explicaţiilor profesorului în clasă sau în timpul lecturii, copilul obişnuit cu televizorul aşteaptă permanent imaginile, pozele explicate. Când acestea nu apar, el se plictiseşte şi „schimbă canalul”, îşi pierde atenţia.

Problema lor cea mai mare este de a face conexiuni, de a organiza cunoştinţele pe care le posedă şi de a trage concluzii. Ce se întâmplă de fapt? Una dintre explicaţiile pe care ni le dau cercetătorii este următoarea: atunci când copiii văd ceva la televizor, caută în mod instinctiv să înţeleagă, dar viteza de desfăşurare a acţiunii, bombardamentul de imagini şi informaţii fac imposibilă înţelegerea şi adâncirea sensului celor văzute. Mintea copilului, repetând în mod frecvent această experienţă, de a nu fi lăsată să înţeleagă conţinutul mesajului transmis, se învaţă cu această atitudine pasivă în care se subînţelege faptul că nu i se cere sau nu se aşteaptă de la ea să prindă înţelesul a ceea ce se întâmplă pe micul ecran. Această deprindere, transferându-se mai târziu în experienţa cotidiană, şcolară sau extraşcolară, îl va face pe copil să se mulţumească doar cu percepţia vizuală, emoţională sau senzorială a lucrurilor, fără a mai face efortul înţelegerii lor. Înţelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante şi plictisitoare, mai simplu fiind să te mulţumeşti cu imaginile şi cu senzaţiile pe care acestea le provoacă sau cu distracţia pe care o presupune vizionarea. Cercetătorii găsesc că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării creşte, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe.

             Prin televizor informaţia ajunge la noi, dar noi nu interacţionăm. Intră direct în memorie şi probabil că reacţionăm la ea mai târziu, dar fără să ştim la ce reacţionăm de fapt. Când ne uităm la televizor,ne antrenăm să nu reacţionăm, şi aşa, mai târziu, facem lucruri fără să ştim de ce le facem şi de unde ne-au venit în minte. Indiferent că le vorbesc părinţii, prietenii sau profesorii, ei tind rapid să piardă şirul, mintea fiindu-le furată da altceva sau, pur şi simplu, pentru câteva secunde,încetează să se mai gândească la ceva anume, privind în gol. În afară de incapacitatea urmăririi cu atenţie a unei activităţi, întâlnim la aceşti copii şi dificultatea de a-şi aminti ceea ce au auzit. ADHD = Deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate –este boala de care suferă o treime dintre copiii americani, conform unei statistici. Aceste statistici indică o creştere a acestei boli şi la copii din Anglia, Franţa, Finlanda,etc. Simptomele acestei boli sunt: permanentă agitaţie mentală, incapacitatea de a stărui în rezolvarea problemelor, de a citi cărţi mai dificile sau de a face o muncă oarecare, percepută ca plictisitoare, a acţiona înainte de a gândi, incapacitatea de a asculta şi a urmării. Primul efect al televiziunii este crearea unei atitudini mentale pasive. O boală foarte gravă datorată privitului la televizor este epilepsia TV. Această boală s-a ridicat în ultimii ani la 8 bolnavi la o mie de locuitori în ţările dezvoltate. La data de 16 decembrie 1998, ora 10, în timpul unui cunoscut desen animat, Pochemon, 700 de copii au fost transportaţi de urgenţă la spital din cauza declanşării crizelor de epilepsie. O singură scenă din acest desen animat a declanşat la atâţia copii boli de epilepsie. Poate că bolile nu se vor manifesta curând, însă nu se poate şti când efectele cumulate vor ajunge să înfrângă rezistenţa organismului, provocând cine ştie ce disfuncţie sau boală psihică sau neurologică. Fiecare clipă petrecută de copil în faţa televizorului este una pierdută pentru comunicare şi, prin urmare, pentru dezvoltarea minţii. Cercetătorii arată în mod clar că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Televiziunea, în loc să-i provoace, să-i obişnuiască să persevereze să lupte pentru a dobândi ceva, îi învaţă să aştepte ca înţelesurile şi lumea să li se descopere singure, să se desfăşoare în faţa ochilor lor sub formă de imagini. Oricât de mult ar avansa tehnica, imaginile video – care clipesc cu rapiditate – nu vor putea fi procesate de creierul uman la fel ca imaginile unor lucruri care există şi sunt văzute în reflecţia luminii exterioare. Mintea omului este făcută pentru a vedea lucrurile, lumea, aşa cum sunt ele în realitate, şi nu imaginea contrafăcută, simulată, iluzorie a ei. S-a constatat că privitul la televizor dă dependenţă, după un studiu făcut pe persoanele care au fost stimulate să renunţe la televizor. În peste jumătate din familiile investigate, membrii familiei au întâmpinat dificultăţi din pricina timpului avut la dispoziţie şi pe care nu ştiau cum să-l umple; au apărut manifestări de nervozitate, nelinişte şi chiar de agresivitate. Stările prin care trec în primele zile sau chiar săptămâni sunt asemănătoare cu cele pe care le întâmpină o persoană dependentă de o substanţă (băutură, drog, ţigară) sau un comportament anume, când vrea să renunţe la ele. Televiziunea, ca şi drogul, devine parte constitutivă din viaţa a milioane de oameni. Aşa cum narcomanii nu mai pot trăi fără prezenţa drogului în organism, fără efectele psihologice ale acestuia – relaxare, euforie, uitare de sine, sentimentul puterii -, tot aşa, multor telespectatori le vine din ce în ce mai greu, aproape imposibil să-şi petreacă timpul acasă, fără a se conecta într-o adevărată simbioză mentală la lumea micului ecran. În condiţiile unei culturi bolnave care creează nemulţumiri, frustrări, stres şi griji, care epuizează şi goleşte sufletul. Lipsindu-l pe om de împlinirea prin credinţă, prin familie, prin prietenie sau prin muncă, televiziunea devine soluţia tuturor problemelor psihice şi existenţiale.

           Cercetătorii arată că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât creşte timpul dedicat vizionării, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe. Televiziunea, în loc să-i provoace, să-i obişnuiască pe copii să gândească, să persevereze, să lupte pentru a dobândi ceva, îi învaţă să aştepte ca înţelesurile şi lumea să li se descopere singure, să se desfăşoare în faţa ochilor lor sub formă de imagini. Învăţarea, departe de a fi facilitată de televizor, este chiar defavorizată de acesta. Copiilor sau tinerilor crescuţi cu televizorul le vine foarte greu, chiar imposibil celor mai grav afectaţi, să se concentreze cu atenţie un timp mai îndelungat asupra unei anumite activităţi. Ei nu pot asculta sau urmării explicaţiile, nu pot duce la bun sfârşit lucrurile începute, alternând rapid o activitate cu alta; întâmpină dificultăţi în a-şi organiza şi planifica acţiunile. Acţionează înainte de a gândi, nu au răbdare, sunt hiperactivi şi extrem de irascibili. Permanent agitaţi, copiii hiperactivi întâmpină mari probleme în procesul de învăţare, deoarece ei nu pot sta liniştiţi, pentru a se concentra asupra studiului sau pentru a-l putea asculta pe profesor în clasă. La şcoală, au tendinţa de a se ridica, a ieşi din bancă şi a umbla prin clasă, a-i deranja pe colegi. Copiii crescuţi în faţa televizorului nu se pot motiva cu uşurinţă pentru desfăşurarea unei lucrări anume dacă nu sunt răsplătiţi imediat şi în mod semnificativ. Munca, efortul, activitatea în general devin pentru aceşti tineri împovărătoare, stresante sau respingătoare. Copilul sau tânărul tinde permanent să se refugieze în distracţie sau visare, renunţând cu uşurinţă la orice activitate care necesită concentrare şi efort motivat. Nici un ţel sau obiectiv nu poate mobiliza sistemul lor motivaţional. Nu mai găsesc sens în nimic şi parcă nu ştiu ce să facă cu timpul. Principala lor ocupaţie devine cheltuirea timpului în distracţie sau visare. Nu vor nimic de la viaţă, exceptând, evident, banii şi cheltuirea lor pe lucruri sau divertisment. Aceşti copii reuşesc cu greu să-şi controleze comportamentele şi emoţiile, astfel că impulsurile interioare sau influenţele mediului îi fac nu numai să se deconcentreze uşor, ci chiar îi pot antrena în acţiuni sau stări emoţionale străine de interesele lor personale. Marea parte a proceselor mentale superioare sunt afectate.

           Atmosfera mediului în care intră copilul sau tânărul îl influenţează ca atare. Forţa de persuasiune a atmosferei dintr-o discotecă este atât de puternică, încât este extrem de greu ca să se manifeste cineva altfel decât îi dictează acest climat general. Alte stări de spirit, gânduri şi sentimente presupun medii precum stadionul şi discoteca, şi altele – biserica şi şcoala. Primele conduc, în general, la excitarea simţurilor, a emoţiilor şi la o diminuare a reflexiei raţionale, în timp ce biserica şi şcoala organizează procesul gândirii şi puterile sufleteşti, favorizând controlul emoţiilor şi al sentimentelor.

           Într-o biserică, de exemplu, independent de slujba la care participăm, de mesajul care se face pricină acelei comunicări – liturghie, botez, înmormântare – există un climat specific ce defineşte această experienţă. Totul se petrece ca şi cum s-ar intui sau s-ar presupune faptul că alături de noi este prezent Dumnezeu împreună cu îngerii şi sfinţii Lui. Acesta este mesajul pe care ni-l transmite, în principal, mediul bisericii şi din care se împărtăşesc mai mult sau mai puţin conştient toţi credincioşii. Alte mesaje sau stări de spirit care ni se induc sunt: pacea, liniştea, aşezarea sufletească, interiorizarea, reflexia,rugăciunea, însăşi rânduiala în care se petrec lucrurile, ierarhia, ascultarea etc. Este o atmosferă caracterizată de taină. Gândurile pe care le cultivă această realitate nu sunt cele de propăşire, de obţinere a plăcerii, ci, dimpotrivă, cele de generozitate, de smerenie, de dragoste altruistă. Aproape oricine vine la biserică, pleacă de acolo mai pacificat, mai liniştit, mai reflexiv, în timp ce stadionul le cultivă pe cele contrare. Prin urmare, fiecare mediu constituie o şcoală care te învaţă să trăieşti conform cu valorile care-l definesc  şi care-l exprimă. De aici rezultă că rolul cel mai important în educaţia şi formarea oamenilor îl au mediile în care aceştia trăiesc sau cele cu care vin în contact. Având în vedere aceasta părinţii care vor să fie încununată de succes educaţia pe care o acordă copiilor trebuie să facă tot posibilul să le controleze mediile cu care vin în contact şi încă din primii ani de viaţă  să încerce să le dirijeze preferinţele sau mediile de activitate către direcţii care nu sunt nocive.

         Televizorul ne influenţează prin atmosfera vicioasă pe care ne-o prezintă, modul de a gândi. Astfel, se va observa în timp cristalizarea unor sisteme de valori, a unor principii de viaţă, cultivarea valorilor ce definesc acest mediu. Mass-media ne sugerează criteriile de valorizare a realităţii, de orientare în lume. Un copil învaţă atitudini noi sau comportamente din programele TV prin observarea diferitelor modele simbolice prin observarea modului în care alţi oameni acţionează.*

          Pe micul ecran totul se învârte în jurul banilor, al dobândirii plăcerii şi al exercitării puterii. Acestea sunt principiile de bază ale lecţiei pe care tv o dă lumii întregi. Atingerea acestor 3 obiective pe micul ecran estompează toate celelalte idealuri sau valori ale umanităţii sau toate sunt corelate cu sau puse să slujească satisfacerii celor 3 comandamente – banii, plăcerea şi puterea.

       1. BANII. Sunt garanţia confortului. Prima lecţie învăţată este cum să cheltuim banii, ce să cumpărăm, cum să ne distrăm mai bine cu ajutorul lor. Pe micul ecran munca nu este văzută ca o virtute ci ca o corvoadă atunci când poţi pur şi simplu doar să te distrezi. Distracţie cât mai multă şi cât mai puţină muncă. Este cultivat dispreţul faţă de munca simplă pe care, chiar dacă oamenii sunt nevoiţi să o practice în lumea reală, o vor face numai pentru bani, constrânşi de împrejurări, şi nu pentru satisfacţia de a face o treabă bună, de a se vedea împliniţi prin meşteşugul respectiv sau de a ajuta pe cineva. Banii devin sensul oricărei activităţi, singura măsură a satisfacţiei şi a demnităţii. Soluţia cea mai uşoară pentru câştigarea lor, cel mai des întâlnită în filme, este hoţia, numită mai nou – afacere. Contrar principiilor creştine unde munca este un mod de a-ţi înmulţii darurile lui Dumnezeu , de a fi milostiv faţă de aproapele ajutându-l şi respectându-l prin cinste, televizorul este educatorul inversării valorilor. Pune preţ pe lumea materială şi nu pe suflet care, valorează mai mult decât toată bogăţia acestei lumi:”Ce-i foloseşte omului să câştige toată lumea dacă-şi pierde sufletul său”, sau,”… ce va da omul în schimb pentru sufletul său.” Ne spune Evanghelia.

       2. CĂUTAREA PLĂCERII. Tot preţ pe lumea materială este şi acest scop al tv. Plăcerea de a mânca, de a bea şi plăcerea erotică duce la subjugarea sufletului. Contrar poruncii evanghelice: Să nu fii desfrânat! Tv-ul propagă o preocupare totală pentru aspectul fizic pentru trup pentru plăcerile sexuale care spurcă sufletul căci  Sfântul Apostol Pavel ne spune în scrierile sale :” Trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt…Trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos. Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum. Căci cine se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea iar cine se alipeşte de Domnul este un duh cu El.” Pe când în lumea Tv-ului relaţiile sexuale înaintea căsătoriei dar şi în afara acesteia, divorţul, copiii nelegitimi sunt văzute drept comportamente normale şi, ca atare acestea devin astfel repere sau modele de comportament pentru noile generaţii.

       3. PUTEREA. Modalitatea comună pentru satisfacerea puterii pe care o sugerează tv-ul, prin publicitate, este consumul. Eşti cineva dacă-ţi poţi satisface dorinţele cumpărând şi consumând, este lozinca nescrisă pe care opune în circulaţie televizualul. Altă modalitate de exercitare a puterii este manifestarea mâniei, violenţei a dominaţiei manifestată prin forţă de agresivitate. Toate aceste modalităţi nu fac decât să-l amăgească pe omul societăţii contemporane

         Violenţa. Un studiu a investigat dorinţa copiilor de a-l deranja pe un alt copil după ce au urmărit programe TV cu conţinut violent. Băieţii şi fetele erau în două grupe de vârstă: 5-6 ani şi 8-9 ani. După vizionare, copiii au fost duşi într-un loc în care fiecare putea facilita sau deranja jocul unui copil aflat într-o cameră alăturată. Concluzia a fost că aceia care au urmărit programul TV cu conţinut violent au manifestat o tendinţă mai accentuată de a-l deranja pe celălalt copil. Se pune întrebarea dacă acelaşi efect au şi desenele animate. Răspunsul este pozitiv. Câteva studii au demonstrat că o expunere la un desen animat agresiv duce la o sporire a comportamentului agresiv. Aşadar, preferinţa timpurie pentru programele de televiziune şi alte mijloace violente e un factor generator al comportamentului agresiv şi antisocial când copilul devine matur. O altă echipă de cercetători a continuat acest studiu pentru a determina efectele violenţei TV pe o perioadă mult mai lungă -22 de ani. Concluzia a fost că există o legătură semnificativă între vizionarea scenelor de violenţă la vârsta de 8 ani şi comportamentul interpersonal criminal la vârsta de 30 de ani. Legătura dintre criminalitate şi violenţa de pe micul ecran a fost dovedită şi prin alte studii. În urma unei cercetări întreprinse asupra a 208 de deţinuţi, a constatat că 90% dintre ei învăţau trucuri criminale să-şi îmbunătăţească tehnicile privind la televizor, iar 40% dintre ei au declarat că au copiat exact crimele pe care le văzuseră mai înainte pe micul ecran.

            Un posibil portret al copilului tv-ului. Egoist şi individualist, ghidat numai pe propriile interese şi plăceri, tânărul crescut în faţa micului ecran este incapabil să se descurce singur în viaţă. Tiranic cu proprii părinţi, îndrăzneţ până la obrăznicie cu cei mai mari decât el, ca şi cum i s-ar cuveni totul, îşi arogă toate drepturile şi libertăţile, fără a considera că are vreo datorie sau responsabilitate. Acest tânăr care lasă impresia că ştie totul, că are răspuns la toate, maschează de fapt în spatele pseudoculturii afişate cu suficienţă o incultură crasă. Cu toate că face pe durul, arătându-se sigur pe sine, precum i-a văzut pe cei de la televizor, acest copil, datorită nedezvoltării normale a psihicului este foarte impulsiv, labil emoţional, incapabil să-şi controleze comportamentul şi să-şi înfrâneze dorinţele. Învăţat să facă numai ce vrea, să nu asculte de nimeni, mai cu seamă de părinţi sau profesori, tânărul plămădit de televiziune în duhul culturii anarhice, fără Dumnezeu se supune însă cu docilitate comandamentelor impuse de modă, este deschis superstiţiilor, reclamelor publicitare şi urmează cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.  Pasiv delăsător şi neglijent, îi este greu să se obişnuiască cu munca şi să facă un lucru de care să fie mulţumit şi el şi ceilalţi. Deşi caută permanent colectivitatea, vorbeşte despre prieteni şi prietenie, tânărul obişnuit cu comportamentul pasiv şi comod al telespectatorului, egoist şi individualist, îi este greu să dezvolte o profundă comunicare interpersonală, o prietenie de durată care să presupună fidelitate şi seriozitate. În privinţa relaţiei de dragoste, lucrurile stau mult mai rău. Cu toate că-şi cheltuieşte o mare parte a tinereţii cu această problemă, nu ştie nimic despre ce înseamnă cu adevărat dragostea. Nu ştie practic să iubească pentru că nu a învăţat să rabde, să ierte, să se jertfească, să-l compătimească pe celălalt, să-i asume neputinţele şi să-l sprijine. Crezând că dragostea se reduce la povestea sentimentală încheiată cu o relaţie sexuală, la distracţie şi plăcere, acest tânăr este permanent deziluzionat de persoana celuilalt şi de propria persoană. De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tânărului culturii mediatice: diferenţa uriaşă dintre pretenţiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învăţat să şi le revendice şi capacităţile mentale, disponibilităţile emoţionale, afective şi abilităţile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat. Este, aşadar un om bolnav, neputincios, care, mai mult sau mai puţin conştient, poate să facă rău celorlalţi, el însuşi suferind pentru infirmităţile pe care le are, pentru faptul că nu se poate realiza în mod desăvârşit ca om.

           Cum să ne lăsăm de televizor şi ce înseamnă acest lucru:

Există trei principii sau mijloace prin care putem face acest lucru:

1. întărirea legăturilor interpersonale; 2. coeziunea grupurilor; 3. Credinţa

1. Relaţia personală îmbogăţeşte viaţa oamenilor. Tv-ul este în opoziţie cu relaţia personală, astfel încât, cu cât oameni întreţin relaţii personale mai puternice, cu atât se simt mai puţin dependenţi de tv.

2. Familia şi grupul.  Cei care aparţin unui grup puternic pot ignora lumea TV, deoarece acesta reprezintă reperul valorilor şi opiniilor după către sunt judecaţi şi apreciaţi, după care se împlinesc sau se pierd.

3. Credinţa. Simbolul sau Crezul mărturisit de comunitatea căreia îi aparţin indivizii joacă, de asemenea, un rol esenţial oamenilor în afara sferei de influenţă a mass-mediei.

          Învăţătura creştină se fundamentează pe lucrarea Cuvântului, pe folosirea cuvântului şi a limbii. De la cuvântul Evangheliei, al rugăciunii până la cuvântul rostit către aproapele, totul se mişcă în jurul Cuvântului. De asemenea, cunoaşterea, contemplarea, pătrunderea raţiunilor ascunse din lucruri şi din creaţie este una dintre poruncile creştinismului. Aceste lucruri se văd în aceea că dezvoltarea fără precedent a culturii cărţii, a învăţăturii şi cunoaşterii s-a produs în spaţiul lumii creştine. În mânăstiri se copiau manuscrisele şi tot acolo s-au înfiinţat primele tipografii. În cele mai multe din ţările unde s-a răspândit creştinismul, mânăstirile au constituit centrele de răspândire a învăţăturii şi culturii, şcolile şi universităţile timpului. Ierarhii, preoţii şi călugării au fost preocupaţi şi implicaţi în cea mai mare măsură în iluminarea poporului prin cuvânt şi învăţătură, iar acest lucru deosebeşte creştinismul de toate celelalte culturi. Totodată ca religie a persoanei şi a iubirii, creştinismul a întărit mult relaţiile personale dintre oameni, viaţa de familie şi cea comunitară în general. În privinţa dezvoltării cortexului prefrontal, se poate constata că mijloacele cele mai potrivite edificării acestuia, aşa cum au fost ele determinate în studiile neuropsihologice, pot fi regăsite în modul de viaţă creştin, în etica şi chiar în viaţa ascetică a creştinismului. De exemplu, la configurarea sistemului motivaţional un rol important îl are credinţa, convingerea că totul are un sens, că omul are o chemare, că există o susţinere din partea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem evident în bine. La aceasta se adaugă educarea răbdării, a stăruinţei , a nădejdii, a capacităţii de a lucra pe termen lung, fără a aştepta o răsplată materială şi imediată. Toate aceste virtuţi reprezintă practic stîlpii pe care se poate edifica sistemul motivaţional al unui om volitiv, capabil să-şi asume cu uşurinţă responsabilitate şi să lupte cu tenacitate până la atingerea rezultatului dorit, fără să fie dependent de vreo răsplată ca mijloc de activare a motivaţiei.

              Un rol important în configurarea ariilor corticale ce mediază controlul comportamentului şi al emoţiilor îl joacă, în societatea creştină, recunoaşterea autorităţii şi ascultarea, înfrânarea şi postul. Ascultarea îi dezvoltă omului capacitatea de a-şi organiza comportamentul în cadrele descrise de alţii, de normele şi mediul în care trăieşte. Înfrânarea şi postul ce pun frâu manifestării mâniei, dorinţelor necontrolate sunt practic cei mai buni educatori ai controlului intern asupra comportamentului şi emoţiilor. În ceea ce priveşte concentrarea şi atenţia, aproape întreaga viaţă creştină menţine sau cultivă aceste facultăţi. Biserica cere atenţie şi trezvie în tot cea ce face creştinul, iar practica rugăciunii necesită în mod deosebit dezvoltarea atenţiei şi concentrării. Faptul că rugăciunea necesită o bună dezvoltare a acestor abilităţi, mai mult decât oricare altă activitate, este constatat de oricare creştin care se roagă. Este lesne de observat că lucrul cel mai greu pentru om este să-şi ţină mintea adunată la rugăciune. Astfel că, pentru cei care de mici au învăţat să se roage sau care s-au deprins cu această practică mai târziu, vor avea întotdeauna un ascendent sau o uşurinţă în concentrarea cu atenţie a minţii în realizarea  oricărei lucrări. Rugăciunea cu vorbire în şoaptă este un cadru ideal al dezvoltării limbajului intern, al dobândirii celui mai important instrument pentru dezvoltarea cortexului prefrontal.

                    Viaţa creştină este antidotul cel mai puternic pentru neutralizarea efectului televiziunii asupra minţii umane.