Borzeştiul - Betleemul lui Ştefan cel Mare!

       Rămân învăluite în lumina tainei, data şi locul, unde s-a născut Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Sunt glasuri ale cercetătorilor în istorie care grăiesc, despre Sfântul  Domnitor al Moldovei, că ar fi văzut lumina zilei la Borzeşti, în ţinutul mioritic de la poalele munţilor Bacăului. Nicolae Iorga este însă mai sceptic cu aceste afirmaţii, dar sunt voci de Ierarhi învăţaţi ai Romanului (Melchisedec Ştefănescu) care susţin, pe bază de legende şi mărturii vechi, că Ştefan cel Mare şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei la Borzeşti. Mai mult, se avansează ideea justă dealtfel,  că îşi are originea din aceste locuri.

Dar, ca orice om providenţial şi ca uns al Domnului, despre Sfântul  Ştefan cel Mare se poate spune că este identitatea aceea, sau temelia pe care o doreşte şi o caută oricare aşezare de pe cuprinsul blândei noastre Românii.

Poposind la ctitoria lui Ştefan de la Borzeşti, am rămas fără cuvinte lumeşti, când am aflat de mărimea de suflet a Domnitorului, de a înălţa Sfântul Altar al Bisericii Voievodale chiar ” ...pe rădăcinile legendarului stejar în care ar fi murit, străpuns de săgeţile năvălitorilor tătari, Mitruţ, prietenul din copilărie al Voievodului”.

După orice confruntare cu duşmanii Ţării, Sfântul Ştefan rânduia un post de patru zile în care se mânca doar puţină pâine cu apă! Aici este de fapt înţelepciunea marelui Ştefan, anume  că ”omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi”. O recunoaşte deschis sub formă de profundă confesare, după  dezastrul de la Războieni: “Pentru păcatele mele, Domnul m-a pedepsit dar Ţara n-a pierit”. Aceia dintre români care-i contestă sfinţenia şi-i pun la îndoială canonizarea, primită de la Sfânta noastră Biserică şi de la Popor, îi rugăm să mediteze la aceste cuvinte, ce nu le putea rosti decât un om care cultiva cu toată fiinţa sfinţenia şi smerenia.

Apoi, trebuie să ne apropiem cu mare delicateţe de aura eroului Ştefan cel Mare, fiindcă toată mobilizarea extraordinară pe care a făcut-o nu trebuie să o atribuim forţei. Nu, pentru numele Domnului, să nu cădem în acest fel de greşeală! Pentru că puterea politică şi militară a Moldovei ştim că era minusculă în comparaţie cu cea  a Imperiului Otoman. Apoi, Ştefan ştia de la sfântul Daniil Sihastru că “Nu este virtute aceea care se face prin forţă”. Să înţelegem foarte bine că Ştefan cel Mare se distinge prin puternica smerenie şi credinţă în Hristos.

Ştim că toate faptele sale şi ale poporului Moldovei le-a pus în seama Domnului. O spune cu o iubire fierbinte pentru divinitate în scurtul său Testament care seamănă cu o rugăciune ce pare a fi alcătuită de un monah şi nu de un voievod: “Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile înşelătoare, nici focul vârstei tinereţii n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt.”

De aceea suntem uimiţi cât de frumos şi de inspirat a numit Eminescu Putna drept Ierusalimul Românesc, iar părintele episcop, Ioachim Băcăoanul, a numit Borzeştiul drept Betleemul lui Ştefan cel Mare. Acestea sunt coordonatele pe care se înscriu reperele Ortodoxiei României.

Imaginea Bisericii de la Borzeşti am văzut-o ca un chivot ce mărturiseşte vrednicia unui om care a lăsat celor care vor veni, mesajul clar că pentru a dăinui pe aceste locuri e musai să “urcăm pe cruce”. Nu avem altă cale de a intra în comuniune cu Dumnezeu şi cu strămoşii, decât cea a jertfei.

Cât despre noi, cei de astăzi, eu spun că ar trebui să repetăm la nesfârşit rugăciunea clericului şi patriotului ardelean, Dionisie Romano: “Doamne nu pedepsi România după păcatele fiilor ei”.