Valori existenţiale umane şi noile coduri penale

I.Scurte consideraţii privind principiul supremaţiei Constituţiei

            Supremaţia constituţiei exprimă poziţia supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic al fiecărei ţări. În sens restrâns, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei rezultă din forma şi conţinutul acesteia. Supremaţia formală este exprimată de forţa juridică superioară, de procedurile derogatorii faţă de dreptul comun privind adoptare şi modificarea normelor constituţionale, iar supremaţia materială rezultă din specificul reglementărilor, din conţinutul acestora, în special din faptul că, prin constituţie, sunt stabilite premise şi reguli de organizare, funcţionare şi atribuţii ale autorităţilor publice.

În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremaţiei legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Şi nici nu ar fi posibil altfel: Constituţia legitimează puterea, convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat; ea conferă autoritate guvernanţilor, îndreptăţindu-le deciziile şi garantându-le aplicare; ea determină funcţiile şi atribuţiilor ce revin autorităţilor publice, consacrând drepturile şi datoriile fundamentale, diriguieşte raporturile dintre cetăţeni, dintre ei şi autorităţile publice; ea indică sensul sau scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic; constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanţiale care converg spre una şi aceeaşi concluzie: supremaţia materială a Constituţiei. Dar constituţia este supremă şi în sens formal. Procedura de adoptare a constituţiei exteriorizează o forţă particulară, specifică şi inaccesibilă, care se ataşează dispoziţiilor ei, aşa încât nicio altă lege în afara unei a constituţionale nu poate abroga sau modifica dispoziţiile aşezământului fundamental, dispoziţii care se sprijină pe ele însele, postulându-şi supremaţia”[1].

            Conceptul de supremaţie a constituţiei nu poate fi însă redus la o semnificaţie formală şi materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări”^[2]. Deci, supremaţia constituţiei reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal şi exprimă poziţia supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic.

Temeiul juridic al supremaţiei Constituţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Supremaţia Constituţiei nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituţională. Dimensiunea normativă a supremaţiei constituţiei implică obligaţii juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancţiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituţional, consacrat normativ, supremaţia Legii fundamentale este şi o obligaţie constituţională cu multiple semnificaţii juridice, politice, dar şi valorice, pentru toate componentele sistemului social şi statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligaţia (de a respecta supremaţia legii fundamentale n.n.) se adresează cetăţenilor români. În realitate, respectarea Constituţiei, inclusiv a supremaţiei sale, precum şi a legilor, era o obligaţie cu totul şi cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice (naţionale şi internaţionale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român”[3].

Semnificaţia generală a acestei obligaţii constituţionale se referă la conformitatea întregului drept cu normele constituţiei. Prin „drept” înţelegem nu numai componenta sistemului normativ, dar şi activitatea complexă, instituţională, de interpretare şi aplicare a normelor juridice, începând cu cele ale legii fundamentale. „A fost intenţia Parlamentului Constituant derivat din 2003 de a marca importanţa decisivă a principiului supremaţiei Constituţiei faţă de orice alt act normativ. S-a dat un semnal, în deosebi, instituţional public cu rol de guvernare de a respecta cu stricteţe Constituţia. Respectarea Constituţiei este inclusă în conceptul general de legalitate, iar termenul de respectare a supremaţiei Constituţiei impune o ierarhizare piramidală a actelor normative în vârful cărora se află Legea fundamentală”[4].

Respectarea acestei obligaţii constituţionale şi realizarea ei nu numai în sfera strictă a sistemului normativ, dar în întreaga dialectică a mişcării şi evoluţiei ordinii sociale şi de drept, este temeiul pentru ceea ce se poate numi constituţionalizarea dreptului, dar şi a întregului sistem social organizat statal. Pentru a susţine această afirmaţie, avem în vedere că, în mod constant, în literatura de specialitate, principiul supremaţiei Constituţiei nu este redus numai la semnificaţia sa normativă, iar Legea fundamentală este considerată şi din perspectivă valorică, cu implicaţii majore pentru întregul sistem social. În acest sens, Constituţia este definită în doctrină ca fiind „un aşezământ politic şi social fundamental al statului şi societăţii”[5].

            În mod obişnuit, nerespectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale se manifestă prin adoptarea de acte normative contrare principiilor şi normelor constituţionale. Sfera dreptului nu se reduce însă la actele juridice cu caracter normativ. Prin urmare, Constituţia şi supremaţia acesteia pot fi încălcate prin orice acte juridice ale unei autorităţi publice. Astfel, actele juridice emise cu exces de putere sau cele emise cu nerespectarea competenţei materiale reglementate constituţional reprezintă unele din modalităţile prin care autorităţile publice pot încălca obligaţia stabilită de art.1 alin. (5) din Constituţie. Sancţiunea aplicabilă actelor juridice indiferent de caracterul acestora contrare Constituţiei şi supremaţiei acesteia nu poate fi decât nulitatea.

            Există un sistem de garanţii al respectării supremaţiei Constituţiei care, în opinia noastră, are două componente. O garanţie specifică şi cea mai importantă este controlul de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională. În acest sens, dispoziţiile art.142 alin.1 prevăd în acest sens: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei constituţiei”.

            Cealaltă componentă a sistemului de garanţii îl reprezintă controlul general al aplicării Constituţiei realizat de autorităţile statului în baza şi în limitele competenţelor materiale stabilite de lege. Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremaţiei legii fundamentale, deoarece prin natura atribuţiilor pe care le au instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică legea, ceea ce implică şi obligaţia de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituţiei.

II.Constituţionalitatea şi constituţionalizarea unor reglementări din Codurile penale

Raportul dintre Constituţie şi lege, înţelegând prin „lege” sfera actelor normative inferioare ca forţă juridică Legii fundamentale, analizat în conformitate cu cerinţele şi consecinţele principiului supremaţiei Constituţiei, relevă două dimensiuni:

Prima are în vedere constituţionalitatea actelor normative inferioare ca forţă juridică Legii fundamentale, iar în sens general constituţionalitatea întregului drept. În esenţă, această cerinţă corespunde uneia dintre consecinţele supremaţiei Legii fundamentale, şi anume conformitatea întregului drept cu normele constituţionale. Realizarea acestei obligaţii constituţionale, consecinţă nemijlocită a principiului supremaţiei Legii fundamentale, este în principal un atribut al legiuitorului infra-constituţional în opera de elaborare şi adoptare a actelor normative. Îndeplinirea cerinţei de constituţionalitate a unui act normativ presupune în primul rând adecvarea formală şi materială a legii la normele, principiile, valorile şi raţiunile Constituţiei. Latura formală a acestui raport exprimă obligaţia legiuitorului de a respecta normele de competenţă materială şi procedurile legislative, rezultate în mod explicit din normele Constituţiei sau din alte acte normative considerate a fi izvoare formale ale dreptului constituţional. Conformitatea formală a actelor normative cu Legea fundamentală presupune o adecvare strictă a primelor la normele şi principiile Constituţiei, neexistând o marjă de apreciere sau interpretare din partea legiuitorului.

Dimensiunea materială a acestui raport este mai complexă şi se referă la conformitatea conţinutului normativ al unei legi cu principiile, valorile, normele, dar şi cu raţiunile Constituţiei. Şi această latură a conformităţii legii cu normele constituţionale este o obligaţie constituţională generată de principiul supremaţiei Legii fundamentale. Realizarea acestei obligaţii este un atribut în principal al legiuitorului infra-constituţional, care în opera de legiferare este chemat să realizeze nu numai o simplă funcţie legislativă, de adoptare a unui act normativ conform cu Legea fundamentală, dar şi o operă juridică, politică, şi, am spune noi, valorică şi ştiinţifică, de elaborare şi adoptare a legii în conformitate cu raţiunile,  conţinutul normativ şi principiile Constituţiei. În acest fel, pentru a da eficienţă principiului supremaţiei Legii fundamentale, în opera de legiferare legiuitorul trebuie să realizeze o activitate complexă, de interpretare a Constituţiei, interpretare care nu trebuie să ducă la eludarea sensurilor, semnificaţiilor şi mai ales a conţinutului concret al normelor constituţionale. Acest proces complex, de adecvare a conţinutului normativ a unei legi la normele constituţionale, nu mai este unul strict formal şi procedural, deoarece implică o marjă de apreciere specifică operei de interpretare realizată de legiuitor şi, totodată, corespunde libertăţii de legiferare, care, în cazul Parlamentului, se regăseşte în însăşi natura juridică a acestui for instituţional definită în art. 61 alin. 1 din Legea fundamentală: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Aceasta este expresia a ceea ce în literatura de specialitate se defineşte ca fiind principiul autonomiei parlamentare.

Un al doilea aspect al realizării cerinţei de constituţionalitate a legii, foarte important în opinia noastră, se referă la obligaţia legiuitorului infra-constituţional de a transpune şi dezvolta în actele normative elaborate şi adoptate, în funcţie de specificul acestora, conţinutul normativ, principiile şi valorile constituţionale. Putem afirma că în activitatea de elaborare a actelor normative, înţeleasă ca atribuţie principală a Parlamentului şi Guvernului, după aderarea României la Uniunea Europeană, în opera de legiferare este foarte puţin prezentă preocuparea de a concretiza principii şi valori constituţionale, aspect ce ar da individualitate elaborărilor normative, mai ales pentru domeniile importante ale activităţii statale şi ale vieţii sociale şi politice. Aşa cum demonstrează practica legislativă şi aşa cum, din nefericire, s-a întâmplat şi în cazul Codului penal şi al Codului de  procedură penală, recent adoptate, de cele mai multe ori se caută „modele” în legislaţia altor state sau în sistemul normativ al dreptului Uniunii Europene. Refuzând să dea eficienţă tradiţiilor juridice româneşti, dar şi principiilor şi valorilor înscrise în Legea fundamentală, şi nu în ultimul rând realităţilor social politice concrete ale statului şi societăţii, de foarte multe ori legiuitorul, prin adoptarea unui act normativ complex pentru domenii importante de activitate, realizează o activitate eclectică, formală, cu consecinţe negative importante asupra activităţii de interpretare şi aplicare a unui asemenea act normativ, cu deosebire în activitatea judiciară.

Subliniem faptul că respectarea principiului supremaţiei Constituţiei nu poate fi rezumat numai la conformitate formală şi materială a unei legi cu normele constituţionale, reţinând faptul că supremaţia are un caracter calitativ, complex, fapt ce implică un sistem valoric regăsit în normele Legii fundamentale. Respectarea principiului supremaţiei Legii fundamentale în opera de legiferare înseamnă în primul rând originalitatea actului normativ printr-o judicioasă adecvare a acestuia la realităţile sociale şi statale pe care le reglementează, prin preluarea ideilor şi tradiţiilor valoroase ale doctrinei şi jurisprudenţei, toate acestea realizate pin transpunerea valorilor şi normelor constituţionale în actul normativ elaborat. În acest fel, şi eficienţa unui asemenea act normativ este mult mai ridicată, iar cerinţa de constituţionalitate devine o calitate mult mai pregnantă a legii, deoarece, în opinia noastră, depăşind criteriul formal şi material al conformităţii dreptului cu normele Legii fundamentale, constituţionalitatea unui act normativ înseamnă şi eficienţa acestuia în raport cu obiectul de reglementare.

Aşa cum vom încerca să exemplificăm în cele ce urmează, în noile Coduri penale există destul de multe omisiuni în ceea ce priveşte receptarea şi transpunerea principiilor şi normelor Constituţiei României şi mai ales inadecvări ale conţinutului unor norme juridice cu reglementările Legii fundamentale, acest din urmă aspect fiind din plin sesizat şi cenzurat de Curtea Constituţională. Incontestabil, verificarea constituţionalităţii legii sub aspectul îndeplinirii cerinţelor privind adecvarea formală şi materială la normele Constituţiei este un atribut exclusiv al Curţii Constituţionale, dacă obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie legile Parlamentului şi ordonanţele Guvernului. Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea fundamentală, „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”. Totuşi, această instituţie fundamentală a statului de drept nu este singura chemată să contribuie la garantarea supremaţiei Legii fundamentale. Pentru celelalte categorii de acte normative, trebuie recunoscută competenţa instanţelor judecătoreşti de a efectua un astfel de control de constituţionalitate în conformitate cu normele de competenţă şi atribuţiile stabilite de lege[6].

Constituţionalizarea sistemului normativ, şi în general a dreptului, este o altă realitate a aplicării şi respectării principiului supremaţiei Legii fundamentale şi care, în sens restrâns, poate fi înţeleasă ca fiind activitatea complexă, realizată în principal de Curtea Constituţională, dar şi de instanţele judecătoreşti, în limitele conferite de lege de a interpreta actul normativ în vigoare, în tot sau în parte, cu referire la normele, principiile, valorile şi raţiunile Constituţiei. În sens procedural, constituţionalizarea legii şi a dreptului este operaţia prin care se infirmă sau se confirmă constituţionalitatea unei norme juridice inferioară normelor constituţionale şi are ca efect aşezarea sau, mai corect spus, reaşezarea legii în cadrul valoric şi normativ al Constituţiei.  Constituţionalizarea dreptului este rezultatul controlului de constituţionalitate al legilor în vigoare, efectuat de către Curtea Constituţională a României pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, procedură reglementată de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi de dispoziţiile subsecvente din Legea nr. 47/1992, republicată, de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale[7].

În sens larg, constituţionalizarea dreptului are o semnificaţie complexă, care nu se rezumă numai la controlul de constituţionalitate, în fapt este o activitate permanentă ce exprimă dinamica dreptului în raport cu dinamica sistemului statal şi a sistemului social. Este o operă permanentă de adecvare a legilor la realitatea evolutivă, socială şi statală, printr-o judicioasă interpretare şi valorificare a raţiunilor constituţionale în limitele conferite de conţinutul normativ al Legii fundamentale. Fără a dezvolta acest aspect, subliniem totuşi rolul important al instanţelor judecătoreşti în opera complexă de constituţionalizare a dreptului prin atributul specific acestora, de a interpreta şi aplica legea, dar şi normele constituţionale, cu obligaţia de a respecta conţinutul normativ, valorile şi raţiunile Constituţiei. În literatura de specialitate se susţine că, prin rolul pe care îl are în procesul de constituţionalizare al dreptului, materializat în atribuţiile procedurale specifice actului de judecată, judecătorul de la instanţele de drept comun devine, în fapt, un judecător constituţional.

Constituţionalizarea  legii şi a dreptului este un proces evolutiv determinat nu numai de raţiuni juridice, dar şi de factori sociali, politici şi economici, exteriori dreptului. Acest proces dialectic privit în concret, cu referire la un anumit act normativ, durează atâta timp cât legea respectivă este în vigoare. În unele cazuri, activitatea de constituţionalizare a unui act normativ poate să continue şi după ce acesta este abrogat în ipoteza în care ultra-activează.

Constituţionalizarea legii şi a dreptului este, în primul rând, opera Curţii Constituţionale şi a instanţelor judecătoreşti, dar, într-o accepţiune mai largă, tot sistemul instituţional statal în conformitate cu normele de competenţă contribuie, prin interpretarea şi aplicarea normelor constituţionale, la acest proces complex de apropiere continuă a conţinutului normativ al legilor şi a altor categorii de acte normative, de principiile, valorile şi raţiunile normelor constituţionale. Este evident că legiuitorul infra-constituţional are un rol foarte important în constituţionalizarea legii şi a dreptului, în mod deosebit prin preluarea în actele normative elaborate şi adoptate a ceea ce noi am numi raţiunile şi valorile regăsite în conţinutul normativ al Legii fundamentale.

Aplicând aceste considerente la realitatea normativă a noilor Coduri penale, remarcăm faptul că, într-un interval de timp relativ scurt care a trecut de la adoptarea acestora, Curtea Constituţională a admis numeroase excepţii de neconstituţionalitate, constatând neconstituţionalitatea a unui număr important de norme din Codul penal şi Codul de procedură penală, aspect ce ridică, în opinia noastră, trei probleme: Prima are în vedere constituţionalitatea activităţii de legiferare a Parlamentului, care a avut ca rezultat adoptarea Codurilor penale. Se pune întrebarea cât de mult a respectat legiuitorul principiul supremaţiei Legii fundamentale şi gradul de preocupare a acesteia pentru a asigura conformitatea materială a normelor din Codurile penale cu normele Constituţiei. Dat fiind numărul mare al excepţiilor de neconstituţionalitate admise, apreciem că preocuparea legiuitorului de a respecta principiul supremaţiei Legii fundamentale în forma sa cea mai simplă, respectiv conformitatea normelor din Codul penal şi Codul de procedură penală cu Legea fundamentală a ţării nu a fost o prioritate a procesului de legiferare în această materie; a doua problemă are în vedere procesul concret de constituţionalizare a legislaţiei penale prin deciziile pronunţate de instanţa noastră constituţională. Avem în vedere atât deciziile Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţii de neconstituţionalitate privind normele din codurile penale şi care, prin argumentarea adusă, contribuie la procesul de constituţionalizare a dreptului, dar mai ales deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii normative. În ultima situaţie, se ridică şi problema efectelor juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale celor două Coduri penale. Pentru instanţele de judecată care sunt chemate să aplice normele din Codurile penale, dar şi deciziile Curţii Constituţionale, aspectul invocat este foarte important, mai ales în situaţia destul de frecventă în care Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu a intervenit, conform Legii fundamentale, pentru a pune de acord dispoziţiile normative, constatate ca fiind neconstituţionale, cu deciziile Curţii Constituţionale; O a treia problemă se referă la receptarea de către legiuitorul infra-constituţional, în elaborarea celor două Coduri penale, a unor dispoziţii normative constituţionale, a principiilor şi raţiunilor Legii fundamentale, importante pentru întreaga operă de codificare în materie penală.

În prezentul studiu insistăm asupra acestui din urmă aspect, mai puţin abordat în literatura de specialitate şi care nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate al instanţei noastre constituţionale, deoarece aceasta funcţionează ca „un legiuitor negativ” şi, în consecinţă,  nu poate sancţiona eventualele omisiuni ale legiuitorului infra-constituţional de a prelua în legea elaborată şi adoptată aspecte din conţinutul normativ al Constituţiei. Avem în vedere în mod deosebit principiile constituţionale în baza cărora se structurează întreg sistemul normativ al Codurilor penale.

Legiuitorul nu a manifestat un interes deosebit pentru a consacra în Codul penal şi Codul de procedură penală principii generale ale dreptului, în special cele a căror origine o formează normele constituţionale, prin care să se confere o coeziune sistemică şi explicativă a întregului conţinut normativ a codurilor şi la care să se poată raporta cel care aplică şi interpretează legea penală.

Considerăm că exprimarea normativă în cele două Coduri penale a unor principii generale ale dreptului, care, prin natura lor, sunt şi principii constituţionale, ar fi avut ca rezultat un nivel de constituţionalitate ridicat pentru cele două acte normative printr-o mai bună armonizare a conţinutului normativ al acestora cu normele Legii fundamentale. Acest nivel ridicat de constituţionalitate ar fi avut drept consecinţă stabilitatea funcţională a codurilor prin aceea că se evita constatarea neconstituţionalităţii, a unor importante norme juridice, aşa cum s-a întâmplat până în prezent.

Importanţa principiilor dreptului pentru coeziunea şi armonia întregului sistem normativ a fost analizată şi subliniată în literatura de specialitate[8]. Principiile dreptului conferă legitimitate valorică şi coerenţă normelor cuprinse în conţinutului unei legi. În acest sens, Mircea Djuvara remarca: „Toată ştiinţa dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acest întreaga legislaţie devine de o mare claritate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi”[9]. La fel de semnificative sunt şi cuvintele marelui filosof Immanuel Kant: „E veche dorinţa care, cine ştie când?, se va împlini odată: să se descopere, în locul infinitei varietăţi a legilor civile, principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislaţia”[10].

Sub aspect normativ, sursa principiilor oricărei ramuri juridice şi, mai ales a unui cod, trebuie să fie în primul rând normele constituţionale care, prin natura lor, cuprind reguli de maximă generalitate, ce se constituie ca temei, dar şi sursă de legitimitate pentru toate celelalte norme juridice.

Codul penal nu are un titlu destinat principiilor generale aplicabile în acest domeniu, iar în Codul de procedură penală Titlul I reglementează împreună atât aspecte privind principiile, cât şi limitele aplicării legii procesual penale. Apreciem că această tehnică legislativă este deficitară, deoarece nu individualizează în mod clar şi distinct regulile generale ale procedurii penale, considerate a fi şi principii cu valoare normativă. Soluţia normativă a legiuitorului, regăsită în Codul penal, este şi mai deficitară în raport cu aceea aplicată în Codul de procedură penală. În conţinutul normativ al Capitolul I, cu denumirea marginală „Principii generale” din Titlul I, cu denumirea marginală „Legea penală şi limitele ei de aplicare”, în fapt se reglementează normativ un singur principiu, şi anume „Legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal”.  Capitolul al II-lea din Titlul I al Codului penal este dedicat reglementării aplicării legii penale în timp. Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că ar fi fost util, în mod deosebit pentru o coerentă sistematizare a dispoziţiilor normative şi legitimitatea constituţională a Codului penal, inclusiv pentru corecta interpretare şi aplicare a normelor penale, exprimarea normativă explicită a principiului constituţional al activităţii legii,  consacrat în dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţie, însoţit de reglementarea aspectelor particulare specifice dreptului penal în Titlul I al Capitolului I din Codul penal.

 Există şi alte principii înscrise în Constituţie, care, în opinia noastră, ar fi trebuit să-şi găsească expresia normativă concretă în Codul penal şi în Codul de procedură penală. Scopul final al întregii legislaţii penale, dar şi al procesului penal, îl constituie garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, considerate a fi o componentă de bază a ordinii sociale şi de drept şi o cerinţă importantă a statului de drept. Aşa cum se subliniază în mod constant în literatura de specialitate, principiul respectării demnităţii omului este esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi, în acelaşi timp, scopul garantării acestora prin lege, dar şi prin mijloace şi mecanisme instituţional-procedurale.

 Demnitatea omului este un principiu constituţional consacrat explicit în dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţie, fiind considerat definitoriu pentru statul de drept. Recunoaşterea ca principiu şi valoare constituţională a demnităţii omului are drept consecinţă juridică obligaţia autorităţilor statului, inclusiv cele judiciare, de a respecta demnitatea umană, de a se abţine de la orice acţiuni sau măsuri de natură a leza personalitatea omului, atât în dimensiunea sa biologică, cât şi spirituală, raţională sau morală şi, totodată, obligaţia pozitivă de a aplica măsurile necesare pentru respectarea acestei importante dimensiuni valorile a existenţei umane. Acest aspect este foarte important în cazul procesului penal şi, în general, pentru întreaga legislaţie penală, care reglementează şi implică aplicarea unor măsuri restrictive şi coercitive specifice instrucţiei penale prin care se poate restrânge, limita sau condiţiona în principal valori precum libertatea individuală, posesia şi dreptul de proprietate. Conform principiului respectării demnităţii umane, orice măsură restrictivă sau coercitivă de natură penală nu poate să aducă atingere elementelor existenţiale ale persoanei umane prin care însăşi calitatea de om este definită. Avem în vedere atât dimensiunea biologică, cât şi dimensiunea spirituală, raţională şi morală a omului.

Esenţa acestei obligaţii, care poate fi transpusă în norme şi formule juridice, de a garanta şi de a nu leza în nicio împrejurare demnitatea omului, acest concept în semnificaţia sa ontologică fiind echivalent cu noţiunea de persoană umană, este în acelaşi timp o maximă a raţiunii practice la care se referea Immanuel Kant: „Omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc”[11]. Fără a încerca a dezvolta mai mult în acest studiu aspectele teoretice privind conceptul demnităţii umane, subliniem ideea că respectarea acestei valori esenţiale ar trebui să fie una dintre cele mai importante cerinţe, care să fie regăsită printr-o consacrare normativă explicită în legea penală. În acest sens, cu titlu de exemplu menţionăm că individualizarea judiciară a pedepselor trebuie să aibă ca raţiune ultimă respectarea demnităţii umane, în sensul ei general, prin tot ceea ce înseamnă dimensiunea complexă, biologică, raţională şi morală a omului, considerat ca persoană, şi nu ca un simplu element (individ) în sistemul relaţional-social.

Legiuitorul nu a consacrat demnitatea umană ca principiu în Codul penal şi nici nu a instituit normativ obligaţia respectării acestei valori. Apreciem că această omisiune legislativă este şi un minus de constituţionalitate al Codului penal, deoarece nu s-a dat eficienţa cuvenită supremaţiei Legii fundamentale, care, printre altele, impune obligaţia pentru legiuitor de a concretiza principiul demnităţii umane ca valoare fundamentală a dreptului penal material. Necesitatea unei astfel de consacrări normative rezultă din însăşi natura răspunderii penale, axată în mod deosebit pe elemente de constrângere juridică: stabilirea şi aplicarea pedepselor penale, reglementarea regimului sancţionator şi de executare a pedepselor. Toate aceste instituţii nu pot aduce atingere în nicio împrejurare valorilor care formează dimensiunile specifice ale demnităţii umane.

Spre deosebire de Codul penal, în conţinutul normativ al Codului de procedură penală acest principiu este consacrat în art. 11 cu denumirea marginală „Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private”. Remarcăm şi în acest caz că, pentru o corectă sistematizare a normelor din Codul procedură penală, acest principiu ar fi trebuit consacrat într-un titlu special dedicat principiilor generale ale procesului penal.  Principiul respectării demnităţii umane, chiar şi în situaţia consacrării normative, aşa cum este cazul Codului de procedură penală, are o valoare aproape exclusiv teoretică şi formală, deoarece nu sunt reglementate sancţiuni procedurale în cazul încălcării acesteia pe parcursul procesului penal.

Dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţie, referitoare la caracterele statului român, enumeră, printre altele, ca şi componentă esenţială a statului de drept, a statului democratic şi social, consacrarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ca valori supreme, înţelese prin raportare la tradiţiile democratice ale poporului român şi a idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989. Potrivit aceleaşi norme constituţionale, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ca valori supreme ale statului de drept, sunt garantate.

Faţă de aceste dispoziţii constituţionale, apreciem că principiul garantării şi respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în situaţia în care exerciţiul acestora ar putea fi supus unor condiţii, limite sau restrângeri, este esenţial pentru legislaţia penală materială, dar şi pentru procesul penal. Pentru raţiunile mai sus expuse, considerăm că ar fi fost util dacă, într-un capitol dedicat în mod expres şi exclusiv principiilor generale ale dreptului penal şi ale dreptului procesual penal din noile Coduri penale, legiuitorul ar fi reglementat în mod expres principiul potrivit căruia respectarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor constituie o obligaţie a autorităţilor judiciare în aplicarea legii penale. Util ar fi fost, de asemenea, în ipoteza unei astfel de reglementări, să se prevadă şi sancţiuni în cazul nerespectării de către autorităţile judiciare a drepturilor şi libertăţilor subiective şi, în primul rând, a drepturilor fundamentale constituţionale. Nerespectarea în cadrul procedurilor judiciare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ar putea constitui un exces de putere din partea autorităţilor statului, iar sancţiunea aplicabilă în acest caz nu poate fi decât nulitatea absolută a oricărui act procesual sau procedural care ar aduce atingere în mod nejustificat acestor drepturi.

Principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi principiul non-discriminării, consacrate de dispoziţiile art. 16 alin. 1 şi respectiv art. 4 alin. 2 din Constituţie, nu au fost preluate şi în consecinţă consacrate normativ ca principii specifice pentru dreptul penal şi dreptul procesual penal în cele două Coduri penale. Nu trebuie să mai subliniem importanţa celor două principii  constituţionale, în mod deosebit pentru procesul penal şi necesitatea consacrării normative a acestora atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală, prin valorificarea a doctrinei şi jurisprudenţei în materie. Cu titlu de exemplu, avem în vedere un aspect particular al principiului egalităţii, respectiv ceea ce în doctrină şi jurisprudenţă se numeşte „egalitatea armelor”, element esenţial pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Principiul proporţionalităţii este consacrat explicit sau implicit de normele constituţionale. În forma sa explicită, dispoziţiile art. 53 din Constituţia României îl consacră ca şi condiţie în situaţia restrângerii exerciţiului unor drepturi. Remarcăm, totodată, că proporţionalitatea este un principiu  general al dreptului intern, dar şi un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene. Dimensiunea procedurală cea mai importantă a acestui principiu se referă la ideea de corespondenţă, justă adecvare a unei decizii statale la situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit. Respectarea acestui principiu conferă nu numai legalitate măsurilor autorităţilor statale, dar şi legitimitate, materializând în acest fel şi dimensiunea valorică a acţiunii statale prin referire concretă la valori esenţiale, cum ar fi: dreptatea, justa măsură, echitatea, dar şi respectarea diversităţii situaţiei de fapt în cadrul generalităţii normei juridice, altfel spus proporţionalitatea este principiul prin care reglementarea normativă generală şi impersonală se concretizează[12].

Spaţiul dedicat acestui studiu nu ne permite a intra în amănunte, totuşi considerăm ca exemplificativă afirmaţia profesorului Ion Deleanu, referitor la acest principiu: „Astfel zis şi pe scut, punerea în operă a proporţionalităţii – contextualizată şi circumstanţială – implică trecerea de la regulă la meta-regulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în faţa normei juridice la descoperirea şi valorizarea sensului şi a scopului ei. Criterii de referinţă într-un astfel de raţionament îl constituie , mai presus de toate, idealurile şi valorile unei societăţi democratice, luate în consideraţie prin convenţie (Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale n.n.) şi, de altfel, singurul care este compatibil cu ea. [13]

Scopul aplicării acestui principiu în procesul penal este evitarea şi, am spune noi, sancționarea excesului de putere din partea autorităţilor judiciare. Instituţiile penale în care principiul proporţionalităţii trebuie să aibă o aplicare frecventă sunt individualizarea sancțiunilor penale şi aplicarea măsurilor preventive. Acest principiu nu este consacrat ca principiu general nici în Codul penal şi nici în Codul de procedură penală, aşa cum ar fi fost firesc, în opinia noastră, având în vedere şi dimensiunea constituţională a proporţionalităţii. Există însă reglementări care în mod implicit sau explicit evocă proporţionalitatea. De exemplu, dispoziţiile art. 202 alin. 3 Cod procedură penală se referă la proporţionalitate ca şi condiţie generală de alegere şi aplicare a măsurilor preventive. În schimb, dispoziţiile art. 74 din  Codul penal, care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepselor, nu se referă în mod explicit la cerinţa proporţionalităţii. Cu toate acestea, respectarea unei astfel de cerinţe ar putea rezulta din interpretarea sistematică a criteriilor generale de individualizare la care se referă acest text de lege.

 Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că este necesară, în baza principiului supremaţie Constituţiei, consacrarea explicită, normativă a principiului proporţionalităţii ca principiu general atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală. În acest fel, s-ar fi realizat o concretizare sistematică a aspectelor procedurale a principiului în raport cu cele două instituţii penale la care am făcut referire mai sus.

Dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, având denumirea marginală „Restrângerea exerciţiului unor drepturi”, instituie o garanţie importantă în cazul aplicării unor măsuri ce se constituie ca limite, condiţii sau restrângeri şi care vizează drepturile subiective şi în mod deosebit drepturile fundamentale constituţionale. Norma constituţională instituie garanția fundamentală, potrivit căreia orice măsură restrictivă care vizează un drept subiectiv se poate aplica numai exercitării acestuia şi nu poate aduce atingere însăşi substanţei dreptului. În opinia noastră, această cerinţă constituţională transpusă în dreptul penal este o garanţie importantă a respectării drepturilor subiective şi în special a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales în situaţia în care, prin măsuri coercitive, exercitarea lor ar putea fi restrânsă, condiţionată sau limitată.

Nici unul dintre cele două Coduri penale nu preia normativ această cerinţă constituţională. Apreciem că ar fi fost util, având în vedere raţiunile mai sus expuse, ca într-un capitol social, dedicat principiilor generale ale procedurii penale, să se prevadă în mod expres că „orice măsură de prevenţie nu trebuie să aducă atingere substanţei dreptului subiectiv, acesta putând viza numai exercitarea dreptului.” Sub aspect practic, se constituie o garanţie importantă a drepturilor şi libertăţilor subiective, în situaţia în care, prin măsuri de prevenţie, exercitarea acestora este restrânsă sau limitată. În concret, se creează şi un criteriu esenţial pentru a se aprecia asupra rezonabilităţii duratei măsurilor de prevenţie.

În câteva succinte consideraţii dorim să ne referim şi la un alt aspect privind constituţionalitatea noilor Coduri penale, şi anume la posibile inadvertenţe între normele Constituţiei şi dispoziţii ale Codurilor penale, aspecte ce nu au fost până în prezent obiectul analizei Curţii Constituţionale şi nici în doctrina de specialitate.

Dispoziţiile art. 23 din Legea fundamentală consacră dreptul la libertate individuală şi enumeră măsurile preventive prin care se poate aduce restrângere exerciţiului acestui drept. Conform dispoziţiilor art. 23 alin. 3 şi 4, aceste măsuri de prevenţie sunt reţinerea şi arestarea preventivă.

Codul de procedură penală, în Titlul al V-lea, Capitolul I, reglementează şi alte trei măsuri preventive care nu sunt menţionate de textul constituţional. Este vorba de arestul la domiciliu, controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune. Se pune problema dacă există consecinţe juridice a acestei diferenţe de reglementare între Constituţie şi legea specială, având în vedere că, prin conţinutul său, art. 23 din Legea fundamentală, este unul analitic, descriptiv, scopul legiuitorului constituţional fiind acela de a garanta prin însăşi forţa juridică a Constituţiei dreptul fundamental la libertatea individuală. În opinia noastră, nu există un aspect de neconstituţionalitate prin faptul că cele trei măsuri preventive reglementate de Codul de procedură penală nu sunt menţionate şi în textul constituţional. Considerăm că enumerarea realizată în art. 23 din Constituţie, privind măsurile de prevenţie, are un caracter enumerativ, şi nu exhaustiv. Prin urmare, legea specială poate să reglementeze şi alte măsuri preventive, condiţia fiind aceea de a se respecta raţiunile constituţionale, aşa cum rezultă din reglementările mai sus-amintite, privind garantarea libertăţii individuale.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie vine să confirme o astfel de interpretare doctrinară. Prin Decizia nr. 740/3.11.2015[14] s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art.222 alin. 10 din Codul de procedură penală, potrivit cărora „durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale”, sunt neconstituţionale. Pentru analiza noastră interesează şi considerentele pentru care instanţa constituţională s-a pronunţat în acest sens: „Curtea constată că art. 23 alin. 5 din Constituţie face referire doar la durata maximă a arestării preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată prin dispoziţiile Legii nr.135/2010 la o dată ulterioară revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă. Curtea reţine, însă, că norma constituţională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând pe parcursul urmăririi penale la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliul (…). În concluzie, Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. 5 din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. 3 al aceluiaşi articol, 23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depăşească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigenţele normei constituţionale prevăzute de art. 23 alin. 5”.

Unele aspecte de neconstituţionalitate ar putea să vizeze şi reglementarea actuală privind măsurile de siguranţă a confiscării speciale.  Dispoziţiile art. 112 şi, respectiv, art. 112/1 din Codul penal reglementează confiscarea specială şi confiscarea extinsă. Apreciem că aceste norme juridice ar putea aduce atingere dispoziţiilor art. 44 alin. 8 din Constituţie, care consacră prezumţia caracterului ilicit al dobândirii bunurilor şi averii, deoarece permit confiscarea bunurilor aparţinând unor persoane care nu sunt părţi în procesul penal şi nu participă la raporturi juridice de drept penal. Reglementările mai sus-arătate, în opinia noastă, sunt neconstituţionale şi pentru modul de redactare a normelor juridice, în sensul că nu au claritatea şi precizia cuvenită pentru o corectă interpretare şi aplicare a lor.

BIBLIOGRAFIE

• Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul roman şi în dreptul comparat –, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006
• Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Ed. Universul  juridic , Bucureşti, 2008
• Ioan Muraru - Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009,
• Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013,
• Cristian Ionescu – Constituţia României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
• Jean Dabin, Theorie generale du Droit, Bruxelles, 1953
• Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
• Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Universul enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008
• Marius Andreescu, Principii şi valori constituţionale, Ed. Universul Juridic, 2016
• Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007