Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 1528

Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (6)

Dr. Marius Andreescu
Tags: contractul social; Constituţia; libertate; democrație; guvernare;
Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (6)

 Judecător-Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

Jean Jacque Rousseau (4)
SUVERANITATE. GUVERNĂMÂNT. DEMOCRAŢIE

 

  1. SUVERANITATEA  ŞI  GUVERNĂMÂNTUL

Contractul social are ca principal efect crearea corpului social, diferit esenţial de starea naturală preexistentă vieţii sociale a omului. Până la această manifestare convergentă a voinţelor umane, care generează corpul social, nu existau, în concepţia lui Rousseau, decât indivizi separaţi, suficienţi pentru ei înşişi. Corpul social este definit ca fiind „un corp moral şi colectiv”, alcătuit din toţi membrii societăţii care îşi pot manifesta voinţa, inclusiv voinţa politică. Prin această manifestare de voinţă, care este esenţa contractului social, corpul social este o unitate, un „eu colectiv”, are o viaţă şi o voinţă a sa distinctă faţă de existenţa membrilor săi[1].

Remarcăm că, în concepţia filosofului din Geneva, existenţa corpului social este exclusiv morală şi - am spune noi - juridică, adică de drept, şi nu de fapt, nici un eveniment istoric nu poate fi cauza formării unui popor, a unei societăţi, ci numai convergenţa voinţelor indivizilor care consimt la existenţa lor socială şi care astfel, prin însăşi actul juridic şi moral de constituire a societăţii, corpul social primeşte o structură a relaţiilor interindividuale, concepută nu sociologic sau schematic, formal, ci juridic, adică ideal şi normativ.

Corpul social, ca rezultat al contractului social, este poporul, acesta fiind înţeles mai mult prin structura sa normativă, ca stare juridică  şi numai în plan secund  ca realitate culturală, etnică, socială şi istorică. De aceea, Rousseau va numi „popor” colectivitatea care participă la autoritatea suverană şi care creează deci dreptul[2].  Din această perspectivă, corpul social este considerat de Rousseau ca fiind o „acţiune normativă”, în ipoteza în care este activ şi se manifestă ca suveran, iar în situaţia în care este pasiv, încetează să mai fie „popor” şi devine stat.

Într-o astfel de viziune, recurgând la distincţia pe care Kant o face între „ceea ce este” şi, pe de altă parte, „ceea ce trebuie să fie”, pentru Rousseau, statul ţine de existenţa istorică a poporului, determinată şi condiţionată natural şi social, şi nu înţeles printr-o acţiune juridică şi morală, perpetuă, aşa cum este poporul. Prin urmare, poporul este un concept predominant juridic, şi nu istoric, a cărei esenţă este însăşi voinţa prin care contractul social a luat naştere şi care a generat corpul social. Această acţiune normativă corespunde conceptului de „trebuie să fie”, pentru că imperativul categoric exprimă, în acest caz, dimensiunea morală şi juridică prin care Rousseau înţelege poporul şi îl diferenţiază astfel de stat, acesta din urmă fiind o existenţă pasivă, istorică şi naturală.

Conform acestei concepţii, poporul nu poate să se oblige să rămână fără putinţa de a se auto-organiza, deci de a norma propria sa existenţă pasivă dintr-un moment al existenţei sale istorice. Fiind rezultatul unei manifestări de voinţă, expresia unui imperativ moral şi juridic, poporul, în concepţia lui Rousseau, trebuie să rămână activ prin atitudine morală şi normativă. Consecinţa este aceea că nu poate fi identificată o situaţie existenţială stabilă, juridică şi normativă pentru existenţa corpului social, altfel spus acesta nu poate fi conceput ca imuabil pentru că societatea înseamnă mişcarea legilor. Acesta este înţelesul afirmaţiei făcute de Rousseau, potrivit căreia nu poate să existe nici un fel de lege fundamentală, obligatorie pentru întreg corpul social, nici măcar contractul social[3].

Concepţia filosofului din Geneva despre corpul social se deosebeşte de concepţia revoluţionarilor francezi deoarece, pentru Rousseau, această existenţă colectivă, în esenţă o existenţă juridică, nu este independentă cum ar fi naţiunea, faţă de indivizii care îl compun. „Eul colectiv” care rezultă din contractul social nu există decât prin indivizi.  Această ideea este esenţială pentru particularitatea întregii doctrine a contractului social, în concepţia lui Rousseau şi, în acelaşi timp, distinctivă faţă de formele contemporane ale constituţionalismului privind raportul dintre naţiune şi indivizi. Astfel, în mod constant  constituţionalismul contemporan, inclusiv Constituţia României, în art. 2, consideră naţiunea ca independentă faţă de membrii ei şi atribuie puterea statală şi suveranitatea naţiunii şi nu indivizilor. Concepţia lui Rousseau va avea o altă viziune asupra suveranităţii, implicit asupra posibilităţii reprezentării titularului suveranităţii, în comparaţie cu teoria contemporană constituţională.

Rousseau pune un mare accent pe unitatea indivizibilă a membrilor societăţii, realizată prin supunerea necondiţionată faţă de întregul social. Totuşi, acest raport între membrii corpului social şi eul colectiv este înţeles nu ca un act de dominaţie a omului asupra altui om, ci mai mult ca o supunere faţă de valorile juridice şi morale specifice corpului social. Nici un membru al corpului social, spune Rousseau, nu se supune altui membru, ci fiecare se dăruieşte tuturor, astfel încât în felul acesta nici un om nu depinde de un altul.  Această expresie reprezintă supunerea conştientă faţă de voinţa generală, dar fără a se ignora existenţa omului ca persoană. Este meritul incontestabil al gânditorului din Geneva că în raporturile complexe dintre om şi social, sesizează valoarea eternă a omului, exprimată în special prin demnitatea şi libertatea sa. Mai mult decât atât, valorile eterne ale umanităţii nu sunt alterate, chiar dacă ordinea juridică, înţeleasă ca imperativ, se impune fiecărui membru al societăţii. Omul rămâne liber chiar în situaţia în care se supune ordinii juridice, dar şi valorice a corpului social, şi prin acesta - credem noi - Rousseau se distanţează faţă de Kant, Hegel şi Marx, deoarece nu concepe libertatea omului prin raportare la „ necesitate înţeleasă”, ci prin demnitatea şi libertatea intrinsecă a persoanei umane, a cărei valorizare şi manifestare se poate realiza în ordinea morală şi juridică a corpului social (n.red. aşa cum un creştin atunci când se lasă în voia lui Dumnezeu, nu o face din necesitate, ci pentru că voia Lui a devenit voia sa, el rămânând astfel în continuare liber şi demn).

 Unitatea indivizibilă a membrilor societăţii, rezultat al contractului social şi al voinţei fiecărui membru al societăţii, este suveranitatea. Suveranitatea este înţeleasă ca voinţă, pentru că însăşi contractul social este rezultatul manifestării de voinţă, prin această concepţie Rousseau se aproprie de teoriile voluntariste, totuşi se distanţează de acestea prin faptul că legitimitatea voinţei o constituie persoana umană în deplinătatea libertăţii acesteia şi nu numai simpla expresie abstractă a unui act de voinţă care să fie în acelaşi timp şi un act de putere juridică.  Suveranitatea, ca voinţă, este generală: „pentru că este generală, nu are în vedere decât binele comun, fiind diferită de voinţa despotului, care nu caută decât interesul său personal, ea este tot timpul dreaptă şi tinde tot timpul spre utilitate publică[4] ”.

 Ca şi voinţă generală, suveranitatea este absolută, pactul social dând corpului politic o putere absolută[5]. Această realitate nu înseamnă însă o manifestare arbitrară, discreţionară a suveranităţii, iar supunerea faţă de voinţa generală nu înseamnă înstrăinarea sau renunţarea la drepturile fundamentale specifice demnităţii omului, ci un schimb contractual juridic, avantajos între cei ce guvernează şi cei guvernaţi: „în locul unui mod de viaţă nesigur şi precar, un altul mai bun şi mai sigur; în locul independenţei naturale, libertatea; în locul puterii de a dăuna altora, propria siguranţă; în locul faptei proprii pe care alţii ar putea-o înfrânge, un drept pe care uniunea socială îl face de neînfrânt. Însăşi viaţa pe care şi-au încredinţat-o statului este necontenit ocrotiră de acesta, iar atunci când ei îşi primejduiesc viaţa pentru apărarea statului, oare nu-i înapoiază ceea ce au primit de la el?”[6]

În concepţia lui Rousseau, fără exercitarea de către popor a dreptului său suveran, nu există putere legitimă şi nici legitimitate. Acesta este sensul profund al contractului social. Gândită astfel, suveranitatea populară nu poate fi reprezentată pentru că nu există demarcaţie rigidă între om, ca membru al corpului social, iar pe de altă parte corpul social, ca voinţă comună, exprimată normativ: suveranitatea nu poate fi reprezentată din aceeaşi raţiune pentru care ea nu poate fi înstrăinată. Ea consistă esenţial în voinţa generală şi voinţa generală  nu se poate reprezenta. Toate legile pe care poporul în persoană nu le-a ratificat, nu sunt legi[7].  

Această concepţie se diferenţiază în mod radical faţă de teoria contemporană a reprezentării, potrivit căreia, în esenţă, puterea suverană a statului are ca titular poporul, dar titularul suveranităţii o exercită indirect prin reprezentare. Desigur teoria contemporană asupra puterii statale şi reprezentării ei corespunde unor principii utilitariste privind posibilitatea exercitării puterii statale în condiţiile societăţii contemporane. Cu toate acestea, cel puţin în plan ideal, trebuie să subliniem că teoria reprezentării puterii statale, chiar dacă în prezent fundamentează mecanismele statale de legiferare şi, în general, de guvernare, nu este atât de convingătoare ca şi doctrina  contractului social al lui Rousseau pentru a legitima puterea şi legile. Legitimitatea este mai mult decât un simplu act juridic sau o normă juridică. Există o contradicţie  unilaterală  cum ar spune Constantin Noica  în sensul că legitimitatea, ca şi concept valoric şi nu numai juridic poate contrazice legea, dar legea nu ar trebui să contrazică legitimitatea. Ea reprezintă ideea de unitate indivizibilă, aşa cum o concepea Rousseau, a membrilor societăţii, care formează corpul social şi care exclude orice distincţie ontologică, fie ea chiar pragmatică, , între membrii corpului social şi corpul social, ca atare.

Aceasta este „teoria suveranităţii populare” afirmată  şi argumentată de Rousseau, scopul fiind acela de a impune limite puterii discreţionare a guvernământului. Filosoful din Geneva  este acela care a dat o formă sistematică acestei concepţii, a suveranităţii populare, în sensul că voinţa populară, prin definiţie, rezidă în fiecare membru al colectivităţii, dar şi colectivitatea în ansamblul ei are propria sa voinţă: interesul general. Dat fiind acest raport intim şi unitar, spunem noi, între fiecare membru al corpului social şi „eul colectiv”, suveranitatea, ca voinţă populară, se va exercita tot timpul pentru binele public. O astfel de teorie presupune egalitatea absolută în sens juridic, şi nu naturală, între toţi membrii corpului social, care au fiecare, inerent propriei persoane, o porţiune din suveranitate. Remarcăm dimensiunea ontologică a suveranităţii şi numai sensul  juridic  de voinţă abstractă, deoarece realitatea ei o constituie însăşi persoana fiecărui membru al corpului social. Astfel, se explică divizibilitatea suveranităţii între fiecare membru al corpului social. Spre deosebite de concepţiile moderne privind suveranitatea, în teoria clasică a contractului social, aşa cum a fost elaborată de Rousseau, suveranitatea populară aparţine corpului social, dar nu ca o entitate juridică distinctă de membri care o compun, ci ca o rezultantă a voinţelor individuale, ceea ce în mecanismele de exercitare a suveranităţii impune principiul majorităţii, mai puţin în cazul contractului social, ce fundamentează însăşi existenţa socială a omului şi care cere în mod logic unanimitate.  Corpul acesta „moral şi colectiv”, care, potrivit lui Rousseau, este numit republică, poate fi, după caz, pasiv sau activ. În prima situaţie, este definit ca şi corp politic, pentru că el exprimă existenţa a ceea ce este şi nu a ceea ce trebuie să fie, iar în cea de-a doua, este suveran, pentru că exercită nemijlocit puterea.

 Un alt aspect important este modul în care Rousseau înţelege raportul dintre interesul personal şi interesul general. În cadrul corpului social, fiecare membru, ca om, are o voinţă particulară ce poate fi diferiră de aceea pe care trebuie să o exprime, ca cetăţean, în cadrul interesului general prin intermediul voinţei generale a suveranului. Rousseau afirmă că interesul general este totuşi în opoziţie  faţă de toate interesele particulare, ceea ce însemnă că fiecare tinde să scape de ordinea specifică voinţei generale, deşi fiecare membru al corpului social cunoaşte interesul general şi este de acord cu acesta, dar prin natura sa individualistă şi egoistă fiecare membru al corpului social: „caută să se bucure de drepturile de cetăţean, fără să vrea să-şi îndeplinească obligaţiile de supus faţă de eul colectiv”[8]. Într-o astfel de situaţie, omul, ca membru al corpului social, trebuie să fie constrâns pentru ca să fie liber, adică trebuie ca interesele lui să fie pliate interesului general. Constrângerea de care vorbeşte Rousseau nu are semnificaţia juridică contemporană, de condiţie, limită sau restrângere a libertăţii, ci aceea existenţială, de a aduce pe om, ca persoană, la ordinea socială specifică interesului general prin care se defineşte corpul social, pentru că numai în cadrul acestuia el poate fi liber. Din nou remarcăm distincţia conceptuală faţă de Kant şi Hegel, privind constrângerea omului prin imperativ moral, cum este la Kant, sau prin ordinea spiritului raţional, independent de om, aşa cum este la Hegel.

Pentru ca acest raport dintre om, în dimensiunea sa naturală şi oarecum egoistă, iar pe de altă parte, omul ca cetăţean, membru al corpului social, să fie posibil, trebuie ca suveranitatea să îndeplinească anumite cerinţe.

Primul său caracter este acela de a fi inalienabilă, adică sub nici o formă suveranitatea nu poate fi delegată. Libertatea nu poate fi cedată către un altul, acesta fiind chiar şi corpul social, decât cu riscul de a o pierde definitiv, şi deci de a nega însăşi pactul social, ceea ce exclude de principiu guvernământul reprezentativ, considerat de susţinătorii principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, dar şi teoria modernă a statului ca fiind indispensabil.

Remarcăm că teoria contemporană privind guvernământul reprezentativ creează în cele din urmă un mod neautentic de existenţă al omului în cadrul societăţii. Omul nu mai trăieşte prin el însuşi, nu îşi mai trăieşte libertatea şi demnitatea sa, ca dar divin, ci se obişnuieşte să trăiască prin delegaţie, să lase în seama altuia, indiferent cine este acest „altul” sensul existenţei sale, rosturile libertăţii sale şi existenţa sa în toate formele ei, inclusiv în mediul social. Neautenticul existenţial uman se încadrează în două aspecte peiorative: egoismul şi indiferenţa, care - credem noi - îşi au oarecum sursa şi în această teorie a reprezentării, pe care Rousseau nu o admitea. Reprezentarea în sens existenţial echivalează cu faptul de  a exista nu prin sine, ci prin altul, dar fără ca acest altul să fie „aproapele meu”, în sensul doctrinei creştine.

 În acest sens, Constantin Noica remarca că pretenţia autorităţilor, cum că ele ştiu mai bine ce este în interesul celor guvernaţi decât aceştia, este iluzorie. De asemenea, filosoful spunea că la fel de iluzorie este şi credinţa oamenilor că intereselor lor ar fi mai bine servite de către autorităţi pentru că ei nu sunt capabili să le recunoască.

Pornind de la caracterul inalienabil al suveranităţi, Rousseau va considera că separaţia puterilor, ca şi principiu de guvernare, este o absurditate. Pentru Rousseau această teorie nu face decât să dezmembreze corpul social, pentru ca apoi să-l refacă după un principiu neclar. Totuşi, el separă suveranul de guvernământ, însă doar funcţional, stabilind o dependenţă de principiu a executivului faţă de legiuitor (guvernământul depinde de suveran).

În concepţia lui Rousseau, suveranitatea este infailibilă, ceea ce consideră unii analişti, situează teoria filosofului într-o zonă a idealului. Totuşi, o astfel de concepţie nu este utopică, chiar dacă este ideală, deoarece Rousseau consideră voinţa suveranului, a corpului social, ca infailibilă doar când are în vedere interesul comun, când este formulată ca voinţă generală, nu şi atunci când ea corespunde amalgamului voinţelor particulare, egoiste, care ţin seama numai de interesul propriu, fără să aibă reprezentarea interesului general.  Suveranitatea este infailibilă numai atunci când priveşte interesul comun şi se deosebeşte de orice altă manifestare de putere care are ca fundament interesul privat, în acest caz nefiind decât o sumă aritmetică a voinţelor particulare. Această concepţie explică ostilitatea filosofului din Geneva faţă de partide şi faţă de orice fracţiuni sau forme intermediare între membrii corpului social şi ”eul colectiv”, între conştiinţa individuală care trebuie să tindă spre binele comun, iar pe de altă parte voinţa generală.

Aşa cum rezultă din cele arătate mai sus, suveranitatea nu aparţine, potrivit lui Rousseau, statului care este existenţa pasivă, istorică a socialului, definită ca fiind corpul politic, ci „suveranului”, adică poporului ca stare existenţială juridică  deoarece cauza  existenţei sale şi a legitimităţii voinţei sale normative este contractul social. Statul are, în filosofia lui Rousseau, un înţeles cu totul aparte: el este pasiv, deci nu poate exercita suveranitatea, ci doar o suportă.

 Rousseau foloseşte şi conceptul de „guvernământ”. Acesta trebuie să fie direct, adică puterea legislativă trebuie să fie exercitată de către cetăţenii înşişi, poporul poate transmite doar puterea, nu voinţa. Prin urmare, guvernul, dacă există, nu are decât funcţii executive şi nu beneficiază de o delegare a voinţei generale, pentru că aceasta este inalienabilă. Guvernul nu este decât un instrument al voinţei generale, care nu poate face decât acte particulare, niciodată acte generale. Rousseau scria: „puterea legislativă, care este suveranul, are deci nevoie de puterea executivă a cărei misiune este de a reduce legea la actele particulare. Această a doua putere trebuie stabilită de o asemenea manieră pentru că ea trebuie să execute întotdeauna legile şi doar legile. Aici intervine instituţia guvernământului. Ce este guvernământul? Este un corp intermediar între supuşi şi suveran, pentru a sigura corespondenţa lor mutuală, abilitat cu executarea legilor şi cu menţinerea libertăţii civile şi politice”[9].

Guvernământul, în concepţia lui Rousseau, realizează joncţiunea între universal şi particular, între lege, ca expresie a voinţei generale a suveranului prin natura ei universală, iar pe de altă parte particularitatea actelor de guvernare, care se referă şi la interesele particulare pe care indivizii le au. Rousseau nu face nici cea mai mică confuzie între suveran şi guvernământ. În viziunea lui Rousseau, guvernământul este termenul mediu între suveran şi stat, aflate într-un raport matematic de „proporţie continuă”. La o primă vedere apare paradoxal pentru întreaga concepţie a lui Rousseau că acesta vrea să distingă suveranul de guvernământ, deoarece o astfel de distincţie implică imposibilitatea guvernământului direct. Totuşi, paradoxul este numai aparent, deoarece Rousseau susţine că suveranul, adică ansamblul cetăţenilor activi, poate coincide cu statul (ansamblul subiecţilor pasivi). Acest raport de identitate ar conduce la o democraţie directă, inclusiv sub aspectul executării legilor, în care, în mod logic, guvernământul ar fi inutil. Deşi consideră ideală o asemenea democraţie, Rousseau este conştient de imposibilitatea ei. De aceea, el admite că, pentru o republică a oamenilor, şi nu a zeilor, este nevoile de un guvernământ, care stabileşte o mediere între generalitatea legilor suveranului şi particularitatea comportamentelor supuşilor. Astfel, devine important să se distingă între legi, ca acte ale suveranului, şi orice decrete ale magistraţilor (ale guvernământului). Primele se raportează la exigenţele universale ale naţiunii, celelalte particularizează, oferind astfel efectivitate deciziilor legislative ale suveranului.

Astfel suveranitatea, deşi ontologică, prin natură, în manifestarea ei este doar o funcţie care nu se defineşte în raport de titular, ci de activitatea corpului social.

 

  1. DEMOCRAŢIA

În concepţia lui Rousseau, democraţia este axată pe principiul proporţionalităţii, ca raport între suveran, guvernământ şi membrii corpului social.

 Dacă suveranul ar vrea să guverneze, el ar fi prea puternic în raport cu guvernământul; dacă guvernământul ar dori să legifereze  puterea sa abuzivă, l-ar face prea puternic în raport cu suveranul. În ambele cazuri, s-ar instala despotismul. Dacă supuşii (statul) nu se mai spun legilor, suveranul şi guvernământul ar fi atât de slabe, încât s-ar instala anarhia. Pentru a evita aceste două tendinţe extreme, supunerea subiecţilor faţă de lege trebuie să fie compensată de autoritatea cetăţenilor asupra guvernământului. Cu cât statul se măreşte, cu atât guvernământul trebuie să se concentreze, astfel că raportul magistraţilor faţă de guvernământ trebuie să fie inversul raporturilor supuşilor faţă de suveran; „numărul şefilor trebuie să se diminueze din cauza măririi poporului”.

Rousseau acordă o preferinţă de principiu democraţiei pe care o consideră guvernământul perfect. Dar tocmai această perfecţiune o face inaplicabilă. „Dacă luăm termenul în accepţiunea sa, – scrie el – democraţia nu a existat şi nu va exista niciodată. „Este contrar ordinii naturale ca cei mulţi să guverneze şi cei puţini să fie guvernaţi. Este de neimaginat ca poporul să rămână neîntrerupt, reunit, pentru a veghea la afacerile publice”[10]. De aceea, Rousseau va acorda prioritate din punct de vedere practic aristocraţiei, „căci este în firea lucrurilor ca cel mai înţelept să dirijeze mulţimea”. Aristocraţia este înţeleasă într-un sens calitativ şi nu ereditar. 

Actualitatea concepţiei lui Rousseau este incontestabilă în opinia noastră, mai ales dacă avem în vedere gândirea filosofică umanistă contemporană.

Se discută în prezent despre „democraţia maselor”, despre dictatura în democraţie, care înseamnă funcţionarea oricărui sistem democratic pe baza principiului „minoritatea se exprimă, iar majoritatea decide”. Se discută, de asemenea, despre afirmarea dreptului omului, dar fără om ca persoană demnă şi liberă. Nici unul dintre sistemele democratice contemporane nu poate rezolva, numai prin supremaţia legii şi a constituţiei, adică prin supremaţia unui sistem normativ, prin starea juridică specifică existenţei sociale a omului, contradicţia care de multe ori devine antagonică, dintre inefabilul omului a cărei existenţă autentică este mai mult decât supunerea faţă de un regim normativ fie el chiar şi democratic, iar pe de altă parte imperativele puterii statale. La o analiză mai atentă se constată că nici unul dintre sistemele democratice contemporane nu răspunde idealului kantian, în sensul ca :„omul să fie considerat întotdeauna ca scop, şi niciodată ca mijloc”.

Se pare că există totuşi o soluţie pentru a rămâne în autenticitatea omului, ca persoană demnă şi liberă şi, în acelaşi timp, de a găsi un sens uman democraţiei, care în acest fel să poată fi transpusă chiar şi în formule normative şi juridice. În esenţă, pentru a ieşi din formele juridice prin care democraţia devine inevitabil un aspect pur cantitativ al dominaţiei majorităţii asupra minorităţii, este necesar ca însăşi sistemul social democratic să îmbrace forma umanului, altfel spus nu numai supremaţia legii să reprezinte maxima unui astfel de sistem, ci mai ales supremaţia libertăţii şi a demnităţii umane.

Filosoful Constantin Noica remarca foarte bine posibilitatea unei democraţii gândită în alţi termeni decât cei specifici dominaţiei rezultate din puterea statală a cărui instrument principal este norma juridică:

„Dacă există un progres politic în istorie, nu e în măsura în care guvernarea celor puţini a fost înlocuită cu a celor mulţi, ci doar în măsura în are cei puţini nu mai pot face acum (în democraţie) castă închisă. Tot ce s-a cucerit a fost deschiderea. Sensul democraţiei e de deschidere, de circulaţie liberă, de ascensiune liberă; sensul ei e de posibilitate dată oricui, dar nu de maturitate atinsă de oricine. Forma elementară luată până acum de democraţie, ca domnie a numărului, e deci prin însăşi ideea de democraţie sortită să fie depăşită. De ce să numim democratică doar forma de guvernare ce se califică prin numărul de oameni ce aderă la ea, nu şi prin gradul de umanitate? Extensivul democratic – care a fost atât de util istoriceşte spre a corecta tendinţa de privilegiere a câtorva – face, poate, loc intensivului democratic… De ce spaima democraţiei de-a pieri ca democraţie de turmă? Cine este cu adevărat democrat, ar trebui să se teamă dimpotrivă: că nici prin asemenea încercări nu se va putea acoperi cu totul glasul turmei.[11]

Soluţia pentru a ajunge la autentic este creaţia ce constituie deschiderea spre universal, spre omenesc, a personalităţii dinăuntrul ordinii în care şi sub care stă. Ea este „buna întâlnire dintre individual, universal şi determinaţii”, adică ceea ce filosoful de la Păltiniş consideră a fi „devenirea întru fiinţă”. Această concepţie este la fel ca şi la  gânditorului din Geneva, una elitară, pe care Noica o opune tuturor sistemelor sociale şi politice existente prin formele lor normative şi în general juridice.

 Se realizează astfel o justificată distincţie între: raţiunea instrumentală, care cultivă o cunoaştere şi existenţă orientată spre dominaţie, spre democraţia maselor, înţeleasă ca o amplificare monotonă a puterii, a confortului, a consumului şi a plăcerilor, adică „devenire întru devenire”, iar pe de altă parte raţiunea înţelegătoare – raţiunea care oferă sensuri şi orientări prin creaţie şi cultură şi care reprezintă întruchiparea umanismului a libertăţii şi a demnităţii umane. În acest fel se  realizează  unitatea valorică, şi nu numerică dintre individual şi universal.

 


[1] J.J.Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, București, 1957, p. 102.

[2] Ibidem, p.102.

[3] Ibidem, p.103.

[4] Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa,  Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia Dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.184-185

[5] J.J.Rousseau, Op.cit., p.123.

[6] Ibidem, p.123.

[7] Ibidem, p129.

[8] Nicolae Popa, ş.a., Op. cit, p187.

[9] J.J. Rousseau, Op.cit, p.132

[10] Ibidem, p. 145.

[11] Constantin Noica, Manuscrisele de la Câmpulung, Ed. Humanitas, 1997, Bucureşti, pp.166-167

07-05-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu