Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (5)

 Judecător-Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

Jean Jacque Rousseau (3)

Contractul social, criteriul de legitimitate pentru societate şi stat (continuare)

În studiile anterioare am identificat şi analizat succint primul dintre cele trei principii pe care gânditorul din Geneva le consideră ca fiind esenţiale pentru existenţa socială a omului, şi anume principiul libertăţii. Celelalte două principii fundamentale sunt, pentru Rousseau, egalitatea şi, respectiv, protectia drepturilor şi a persoanelor asociaţilor participanţi la  pactul social. Înţelegerea corectă a sensurilor şi semnificaţiilor celor trei principii şi valori, ale existenţei sociale, implică şi interdependenţa lor.

Încercăm în cele ce urmează să analizăm succint cele mai importante dimensiuni conceptuale ale principiilor mai sus amintite, privite în interdependenţa lor raţională, dar şi existentială în acelaşi timp.

Libertatea omului, ca valoare şi nu numai, ca principiu conceptual, reprezintă elementul comun, nota dominantă, regăsită şi în conţinutul principiului egalităţii şi al garantării drepturilor fundamentale ale omului. Reamintim că, pentru Rousseau, trecerea omului de la existenţa naturală la cea socială are consecinţe nefaste pentru acesta, deoarece pune în pericol libertatea sa naturală şi generează posibile servituţi pentru fiecare om. Remarcăm importanţa deosebită pe care filosoful o acordă omului, ca persoană, şi nu ca simplu individ, libertatea fiind o valoare proprie, definitorie pentru persoana umană, având aceeaşi importanţă ca orice alt element al existenţei sale naturale. De  aceea, pierderea libertăţii echivalează cu desfiinţarea omului ca persoană şi transformarea acestuia într-un simplu individ.

Aceste idei sunt pe deplin actuale şi în prezent, mai ales că în societatea contemporană, caracterizată tot mai mult printr-un mod de viaţă utilitarist, pragmatic şi prin cantităţi, raporturi  între majorităţi şi minorităţi sau globalizarea excesivă, se discută mai mult de „mase” şi nu de om şi umanitate, omul ajungând la stadiul de individ, refuzându-se pentru acesta individualitatea sa, a cărei determinare e libertatea. Aceasta trebuie  recunoscută şi garantată şi de care el însuşi, ca om, trebuie să fie conştient şi să o realizeze permanent.

A fi liber, în sensul natural de care vorbeşte Rousseau, înseamnă a avea o conştiinţă de sine, bazată pe înalte valori spirituale şi în primul rând pe credinţă. În acest sens, părintele Teofil Părăian spunea că „nu cultura te mântuieşte, ci credinţa”, dar cultura este imperios necesară pentru a avea acces la adevărurile de credinţă. Înţelesul pe care noi îl dăm culturii nu este acela îngust cu referire la o înaltă specializare sau cunoştinţe aprofundate, accesibil numai unei elite intelectuale, ci este vorba de conduita firească a omului conştient de umanitatea sa, altfel spus omul, în simplitatea şi puritatea sa spirituală, care trăieşte autentic şi care în această manifestare simplă, dar complexă existenţial, are trăiri profunde şi certitudini specifice adevărurilor de credinţă. Duhovnicul de la Mănăstirea Sâmbăta, părintele Teofil Părăian, spunea că „omul smerit este omul pur şi simplu”. În accepţiunea noastră, acesta este şi omul cultural, ca persoană, dar şi ca personalitate liberă, în dimensiunea naturală a libertăţii sale. Desigur, prin cele arătate mai sus ne depărtăm oarecum de concepţia lui Rousseau, pentru care, aşa cum am văzut, cultura nu înseamnă decât existenţa socială şi în mod logic gânditorul o considera ca o formă inferioară existenţei naturale a omului.

Subliniem faptul că, pentru Rousseau, spre deosebire de mulţi alţi gânditori, societatea este un act juridic, prin urmare, rezultatul manifestării de voinţă a libertăţii naturale a omului, şi nu o consecinţă a forţei sau a unui act discreţionar de putere. Societatea nu este nici rezultatul unei evoluţii juridice, ci numai consecinţa unui act conştient, responsabil şi liber al omului.  Ca urmare, societatea şi statul nu preexistă omului, ci sunt creaţii ale acestuia. La baza lor nu poate sta nici o întâmplare istorică şi nici o necesitate inexorabilă, ci numai voinţa liberă a fiecărui om.

Starea socială implică existenţa unei ordini sociale, care nu este altceva decât ordinea juridică, ea fiind creaţia directă a suveranului, adică a corpului social. Ordinea socială şi, în general, ordinea juridică, este întemeiată pe convenţia socială, cum am spune noi astăzi, contractul social. Este interesant faptul că pentru Rousseau nu există diferenţă între titularul suveranităţii şi cel care exercită suveranitatea. Deţinătorul suveranităţii este corpul social prin fiecare dintre membrii săi şi nu în întregul său, aşa cum astăzi se discută despre suveranitatea naţională. Consecinţa este aceea că Rousseau va respinge orice formă de reprezentare a suveranităţii ca un rău imposibil de acceptat pentru existenţa socială a omului. Dacă s-ar accepta reprezentarea suveranităţii, consecinţa ar fi o confuzie între corpul social, singurul care are legitimitatea deţinerii suveranităţii, iar pe de altă parte, instituţiile statului, care ar avea tendinţa să se constituie ca structuri superioare poporului. Rousseau acordă, în consecinţă, prioritate guvernământului direct, orice reprezentare a suveranului, respectiv a corpului social, fiind considerată ca inacceptabilă, pentru că ar aduce atingere libertăţii, egalităţii sau drepturilor naturale ale omului, considerate valori esenţiale şi principii, în acelaşi timp, pentru existenţa socială.

Aceste idei sunt argumente importante  pentru procedura referendumului  ca modalitate  directă de guvernare a deţinătorului suveranităţii. În multe state  europene şi nu numai, procedura  referendumului  este şi una legislativă. În România, din nefericire, această procedură, ca formă a democraţiei autentice, are valoare legislativă numai pentru adoptarea şi modificarea Constituţiei, în rest  exprimarea voinţei populare prin referendum  este numai consultativă, fără consecinţe practice în actul de guvernare.

O altă contribuţie importantă a gânditorului din Geneva este corelaţia dintre libertate şi voinţă, aspect care va fi reluat mai târziu şi de Kant în operele sale fundamentale: Critica raţiunii practice şi Metafizica moravurilor. Libertatea fiind naturală, implică şi voinţa de a fi liber şi, prin urmare, nici voinţa şi nici libertatea nu pot fi transmise. Doar puterea poate fi delegată, ori puterea statală este un fenomen exterior contractului social, este „guvernământul” sau ceea ce noi astăzi numim puterea executivă, administraţia statului. Voinţa generală nu este o simplă sumă aritmetică a voinţelor libere individuale, ci are o valoare ontologică, fiind voinţa corpului social ca entitate în sine, este un rezultat al contractului social. Dreptul, ca bază a societăţii, este doar rezultatul direct al voinţei generale, şi nu al puterii celui care guvernează, aceasta din urmă, aşa cum am arătat, având un caracter derivat.

Societatea nu trebuie să se întemeieze pe dreptul celui mai puternic sau, cum am spune noi astăzi, pe modul de manifestare a puterii statale: „Să admitem un moment acest pretins drept. Afirm că nu rezultă de aici decât vorbe fără sens; căci de îndată ce admitem că forţa creează dreptul, efectul se schimbă odată cu cauza, astfel încât orice forţă care o învinge pe cea dintâi îi moşteneşte şi dreptul (…) şi cum cel mai puternic are întotdeauna dreptate nu ne mai rămâne decât să facem în aşa fel să fim şi noi puternici”[1]. O societate bazată pe un drept rezultat din forţă, din impunerea puterii guvernanţilor, nu-şi găseşte legitimitatea în contractul social şi, prin urmare, ea trebuie înlocuită. Pentru Rousseau supunerea faţă de ordinea juridică, rezultată din manifestarea arbitrară a puterii de guvernare, a forţei, este un act de necesitate străin ideii de libertate, şi nu o datoriei izvorâtă dintr-o moralitate liber exprimată, pentru că moralitatea se identifică cu libertatea. „Aşadar, forţa nu creează dreptul, iar omul nu este obligat să dea ascultare decât puterilor legitime”[2]. Nu este legitimă decât puterea care asigură realizarea celor trei principii ale existenţei sociale: libertatea, egalitatea între oameni şi garantarea drepturilor fundamentale. „Din moment ce nici un om nu are autoritate naturală asupra semenului său şi de vreme ce forţa nu dă naştere nici unui drept rezultă că baza oricărei autorităţi legitime dintre oameni nu poate fi decât convenţia”[3]. Evident, „convenţia” de care vorbeşte gânditorul este însăşi contractul social al cărui fundament îl reprezintă voinţa fiecărui om, membru al societăţii, în dimensiunea naturală, absolută a libertăţii sale.

Esenţa naturală a omului este, pentru Rousseau, condiţionată de valori fundamentale, în primul rând morale, respectiv libertatea, egalitatea şi drepturile naturale. Trecerea la starea de societate generează problema de a şti cum este posibil să se concilieze esenţa naturală a omului, caracterizată prin cele trei valori mai sus-amintite, cu specificul ordinii sociale şi ordinii de drept. Rousseau încearcă să răspundă la întrebarea care ar fi soluţia optimă pentru ca, trăind în societate, omul să-şi păstreze totuşi intacte libertatea şi egalitatea? Răspunzând la această întrebare, în primul rând, în conţinutul operei sale fundamentale, Contractul social, dar şi în celelalte scrieri, Rousseau ajunge la concluzia că pacea socială, altfel spus armonizarea dimensiunii naturale a omului prin cele trei principii mai sus-arătate, în contextul ordinii sociale, nu poate fi obţinută decât printr-un contract. Oamenii au ajuns într-un stadiu în care nu au mai putut rămâne în starea de natură, deoarece nu mai aveau certitudinea că existenţa unul alături de altul poate să le garanteze libertatea şi egalitatea. Această necesitate, spunem noi juridică şi nu istorică, i-a împins pe indivizii izolaţi, spre unirea forţelor pentru a putea învinge orice posibilă deteriorare a dimensiunilor umane, ca persoane libere.  Rousseau se întreba: „Forţa şi libertatea fiecărui om, fiind cele  dintâi instrumente ale propriei lui conservări, cum le va putea oare angaja fără să-şi dăuneze şi fără să neglijeze grija pe care   şi-o datorează lui însuşi”[4]. La această întrebare Rousseau va da următorul răspuns: „A găsi o formă de asociaţie care să apere, să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte, este scopul convenţiei sociale”[5].

Spre deosebire de concepţiile actuale, de natură juridică şi politică, care în diferite forme şi modalități consideră ca fiind prioritare interesul public sau social, faţă de interesul privat, faţă de existenţa omului, ca persoană liberă, pentru Rousseau nu omul există pentru societate şi stat, ci invers, legitimitatea statului şi a societăţii există numai în măsura în care acestea pot garanta dimensiunea naturală şi existenţială în acelaşi timp a libertăţii, a egalităţii şi a drepturilor naturale. Cele trei valori devin principii ale existenţei sociale ale omului, însă nu transfigurate sau transpuse în formule abstracte, ci realităţi concrete, la care omul nu poate renunţa trecând de la starea de natură la starea socială. Este, ceea ce am putea spune noi, o evoluţie firească a dimensiunii sociale a omului, de la democraţia maselor, bazată în principal pe supremaţia abstractă a legii şi a puterii guvernaţilor, la democraţia libertăţii a cărei finalitate o constituie omul, ca persoană liberă, în manifestările sale culturale şi spirituale autentice. În acest fel, s-ar putea depăşii retorica formală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, gândite însă fără om, şi s-ar putea ajunge la aplicarea concretă a principiului supremaţiei libertăţii şi nu numai a supremaţie legii, acesta din urmă fiind doar o formulă abstractă din care denotă numai existenţa socială într-o dimensiune cantitativă, şi nu prin valori morale specifice unei  existenţe autentice a omului ca persoană liberă şi conştient de libertatea sa .

Pentru Rousseau, a adera la o astfel de asociaţie înseamnă a respecta nu numai o ordine de drept, dar şi una morală, deoarece libertatea şi egalitatea, în înțelesul lor natural, sunt în esenţă morale. În baza aceloraşi principii, dacă contractul social nu este respectat, fiecare dintre asociaţi îl poate denunţa şi va reintra în drepturile sale naturale anterioare. Filosoful acceptă şi o denunţare unilaterală a contractului, pentru că libertatea şi voinţa liberă au ca titular fiecare om, membru al societăţii, şi nu societatea în ansamblu.

Desigur problema enunţată de gânditorul din Geneva este deosebit de complexă, deoarece trecerea de la starea naturală la starea socială, cel puţin la nivelul exercitării drepturilor naturale, implică renunţarea la o parte din libertatea naturală, însă nu la esenţa acesteia ci numai la condiţiile exercitării. Important este să subliniem faptul că în urma contractului social omul îşi păstrează libertatea personală intactă, ceea ce înseamnă o transpunere integrală a libertăţii naturale în formele sociale de libertate, ea fiind caracterizată în continuare ca libertate personală şi naturală. Rousseau afirma că: „Fiecare dintre noi pune în comun persoana sa şi toată puterea sa sub conducerea voinţei generale şi admitem că fiecare membru este o parte indivizibilă a totului”[6].  În acest fel, susţine autorul Contractului social, fiecare asociat se uneşte cu toţi ceilalţi, dar în acelaşi timp nu se uneşte cu nimeni în particular; el nu se supune astfel decât lui însuşi şi rămâne liber ca înainte. Este evident că o astfel de concepţie reprezintă un ideal al societăţii democratice pentru că starea socială a existenţei umane implică în mod necesar limite, condiţii şi chiar restrângeri ale libertăţilor naturale, iar forma cea mai aproape de acest ideal, la care s-a putut ajunge numai întâmplător în istorie şi în spaţii izolate, este ”toleranța”, în sensul nu a unei existenţe indiferente unul alături de altul, ci a faptului conştient că exist prin libertatea mea, numai pentru că şi celălalt există prin libertatea lui. În nici o societate nu s-a putut respecta o asemenea modalitate de existenţă în care practic principiile morale să aibă realitate deplină şi nu numai teoretică şi totodată să se identifice cu principiile juridice ale ordinii sociale. În nici o societate nu s-a ajuns încă la forme de organizare şi de realizare a unei ordini, inclusiv juridice, în care libertatea omului să fie nu numai finalitatea teoretică sau retorică, ci modul de a fi al ordinii sociale şi al ordinii de drept. De aceea, contractul social al lui Rousseau, din această perspectivă, poate fi considerat ca un ţel de atins pentru societatea umană[7]. Totuşi, chiar şi în această  dimensiune existenţială a societăţii  când „toleranţa” ar deveni un principiu existenţial şi nu numai constituţional, cât de departe suntem de împlinirea  în viaţa socială a Poruncii Iubirii pe care  ne-a dat-o Mântuitorul.

Libertatea este susţinută de egalitatea originală, naturală, deoarece contractanţii sunt liberi şi egali, iar scopul lor fiind conservarea în mediul social a libertăţii şi egalităţii, toţi beneficiind de securitatea pe care o asigură societatea.

 În acest fel, pentru a legitima existenţa socială şi a statului, Rousseau face referire şi la principiul egalităţii. Gânditorul demonstrează că egalitatea este naturală şi că ea trebuie menţinută în existenţa socială. În acest sens, va trece în revistă câteva concepţii care justifică inegalitatea între oameni în mediul social cu scopul de a le combate. Grotius şi Hobbes considerau că societatea este diferenţiată: pe de o parte, elita formată din cei care conduc sau guvernează, puţini la număr, iar pe de altă parte, poporul, făcut să asculte. Remarcăm că anterior Aristotel a afirmat acelaşi lucru. ” Stagiritul „considera că oamenii nu sunt liberi de la natură „unii născându-se pentru sclavie, iar alţii pentru a fi stăpâni”[8]. Rousseau consideră că o asemenea gândire contrazice adevărul istoric, dar şi un raţionament la care el se referă: „dacă există sclavi din fire, aceasta este pentru că au existat mai înainte sclavi împotriva firii. Violența a dat naştere celor dintâi sclavi şi laşitatea le-a perpetuat sclavia”[9].

Conform concepţiei autorului Contractului  social, un popor trebuie considerat la fel ca şi persoana umană, adică liber, natural. Un popor nu poate să-şi înstrăineze propria sa libertate printr-o manifestare liberă de voinţă, iar dacă şi-o pierde totuşi în alte condiţii, aceasta se produce în afara oricărei convenţii.

 A justifica servituțile umane contrare libertăţii şi, în acelaşi timp, inegalitatea naturală a omului înseamnă a renunţa la ceea ce caracterizează în mod absolut fiinţa umană. Nici un mijloc de a obţine supunerea omului şi îngrădirea libertăţii sau egalităţii naturale nu poate fi acceptat, pentru că nimic nu este mai de preţ decât egalitatea şi libertatea în dimensiunea lor naturală. Ele sunt daruri naturale ale omului, pe care autoritatea statală nu are dreptul să le lezeze. Pentru Rousseau, a renunţa printr-o manifestare de voinţă liberă la egalitatea şi la libertatea naturală înseamnă a renunţa la calitatea de om, deoarece ambele valori nu sunt numai „proprietăţi” sau predicate, în sens aristotelic al fiinţei umane, ci sunt elemente constitutive ale firii umane. De aceea, a renunţa la libertatea ta şi a accepta inegalitatea ca şi mod de a fi în ordinea socială şi juridică înseamnă a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar şi la îndatoririle care revin omului. Spunea Rousseau în acest sens că „dacă îţi lipseşte voinţa de orice libertate, înseamnă să faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate”[10]. Tot astfel se întâmplă dacă egalitatea este înlocuită cu o existenţă socială, bazată pe inegalitate, pe discriminări şi pe privilegii, deoarece egalitatea nu este altceva decât libertatea materializată. Nu există libertate în dimensiunea sa socială, ca fenomen relaţional, decât pentru cei egali.

Se pune întrebarea la ce fel de egalitate se referea Rousseau. Oarecum paradoxal faţă de concepţia sa filosofică, Rousseau are în vedere o egalitate juridică şi abstractă, nu una materială şi concretă. O astfel de rezolvare este totuşi explicabilă în concepţia autorului, deoarece existenţa socială este un fapt juridic şi, prin urmare, egalitatea părţilor este principiul oricărei convenţii. De aceea, interpretarea pe care gânditorul din Geneva o dă acestui principiu este mai mult una juridică, dar bazată pe dimensiunea morală a acestui principiu. În lipsa egalităţii juridice, contractul social nu poate exista, deoarece inegalitatea afectează şi libertatea dintre părţi. Contractul social are sens numai între egali, în sensul strict juridic amintit mai sus.

În cuprinsul operei sale fundamentale, Rousseau explică diferenţa dintre egalitatea naturală şi  forma sa socială. Fără o egalitate naturală identificabilă cu libertatea naturală, societatea nu ar putea exista. Cu toate acestea, în mediul social, spre deosebire de libertate care rămâne ontologic naturală, egalitatea din stare de natură a omului are o nouă formă, şi anume egalitate civilă. Aceasta din urmă intervine prin instituirea societății. De menţionat că „egalitatea civilă„ nu înlocuieşte şi nu distruge egalitatea naturală, ci numai îi conferă forma adecvată existenţei sociale a omului. Este important de subliniat acest aspect, deoarece egalitatea naturală, în sensul concepţiei just naturaliste rămâne fundamentul egalităţii juridice. „Pactul fundamental  – arată Rousseau – în loc să distrugă egalitatea naturală, dimpotrivă, o înlocuieşte printr-o legalitate morală şi legitimă. Toată inegalitatea fizică dintre oameni, pe care a putut-o lăsa natura, putând fi astfel depăşită prin existenţa socială. Oamenii devin toţi egali prin convenţie şi prin drept”[11].

Prin urmare, Rousseau admite o inegalitate naturală a oamenilor în ceea ce priveşte capacităţile proprii ale fiecăruia. Sensul natural al egalităţii, absolut este deci unul moral şi nu unul legat de dimensiunea concretă, biologică şi raţională a fiecărui om. Este evident că în mediul social egalitatea morală, ca şi formă naturală a existenţei naturale, se păstrează, iar inegalităţile inerente construcţiei biologice şi raţionale a omului sunt depăşite prin egalitatea juridică în drepturi, forma abstractă a egalităţii morale sau naturale.

Rousseau afirma în acest sens: „Ori de unde ai porni, ca să te ridici până la principiu, ajungi mereu la aceeaşi concluzie: Adică, pactul social stabileşte între cetăţeni o astfel de egalitate încât toţi se supun aceloraşi condiţii şi urmează a se bucura de aceleaşi drepturi. Astfel, prin natura faptului, orice act de suveranitate, adică orice act autentic al voinţei generale, obligă sau favorizează în mod egal pe toţi cetăţenii, aşa încât suveranul (corpul social n. n. ), cunoaşte numai naţiunea in corpore, fără să deosebească pe nici unul dintre membrii ce o compun”[12]. Remarcăm că această formulare este foarte apropiată de concepţia constituţionalismului contemporan, care în mod tradiţional consfinţeşte şi garantează, cel puţin juridic, egalitatea în faţa legii şi a autorităţii statale fără discriminări şi fără privilegii.

În concluzie, egalitatea provine în starea de societate din modul cum acesta se constituie, prin cedarea unei părţi din libertatea naturală, în schimbul libertăţii civile. Dacă fiecare cedează către întregul social, doar o parte din libertate, toţi cedează numai aceiaşi parte din existenţa lor naturală conform echivalenţei prestaţilor şi, prin urmare, toţi trebuie să se bucure din partea societăţii, dar şi a guvernământului, de acelaşi tratament, în sensul că fiecărui om, parte în contractul social, îi rămâne aceeaşi sferă de libertate naturală la fel ca oricărui subiect participant la pactul social. Altfel spus, egalitatea juridică şi libertatea asocială, ca şi modalităţi de conservare în mediul social al libertăţii naturale şi a egalităţii naturale, consacră regula potrivit căreia toţi membrii corpului social au aceleaşi drepturi fundamentale şi toţi se bucură de aceeaşi protecţie din partea guvernământului, fără privilegii şi fără discriminări. Este expresia principiului universalităţii drepturilor, consacrat de constituţiile contemporane. Este încă un argument pentru actualitatea şi perenitatea  doctrinei contractului social  aşa cum a gândit-o şi elaborat-o Rousseau

Al treilea principiu al existenţei sociale, în concepţia lui Rousseau, îl reprezintă protecţia drepturilor şi a persoanelor participante la contractul social. Acest principiu este rezultatul firesc al trecerii de la starea naturală la ordinea socială şi juridică specifică stării sociale. Contractul social are ca finalitate protecţia atât a persoanei, cât şi a bunurilor fiecărui asociat. Prin acest contract simpla manifestare naturală a drepturilor omului se transformă în drepturi subiective. Altfel spus în stări existențial sociale care pot fi protejate juridic, deoarece numai dreptul subiectiv poate forma obiectul unei protecţii, nu  simpla  stare naturală. Fără „protecţie” din partea corpului social nu pot exista decât stări de fapt.

Rousseau explică pe larg această concepţie aplicând-o posesiei şi proprietăţii asupra bunurilor. În concepţia filosofului, proprietatea apare doar prin instituirea societăţii, prin contactul social, până atunci existând doar o posesiune care „nu este decât efectul forţei”. Proprietatea nu poate fi întemeiată decât pe un titlu care exprimă un drept subiectiv, altfel spus pe un act juridic, rezulta din voinţa generală a suveranului, adică a corpului social.  În concepţia autorului, protecţia pe care starea de societate o adaugă existenţei omului şi implicit drepturilor sale naturale reprezintă acel plus valoric pe care existenţa socială o are în raport cu existenţa naturală şi care justifică această trecere de la natural la social, deşi aşa cum am arătat, dimensiunea socială a existenţei este privită de autorul contractului social ca o involuţie în istoria umanităţii.   

Se poate afirma că pentru Rousseau, spre deosebire de John Locke, care concepea pactul social ca pe un contract cu răspundere limitată, în concepţia filosofului din Geneva pactul social va fi legitim numai în măsura în care va garanta în totalitate drepturile naturale ale omului, în mod deosebit libertatea şi egalitatea sa naturală. În literatura de specialitate, s-a afirmat că: „ceea ce Rousseau cercetează, nu este, ca la Locke, o conciliere între drepturile individului şi necesitatea puterii, sau o conciliere între om şi guvernământ, în numele solidarităţii umane. Contractul  nu are deci, ca la Locke, caracterul unui dublu act juridic (între membrii societăţii, iar pe e altă parte între om şi stat, n. n. ), el este un contract unic între asociaţi, în profitul comunităţii în ansamblul său”[13].