Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 1890

O, ce veste minunată! (în căutarea sensului colindelor creștine)

Vasile Andru
Tags: colinde;
O, ce veste minunată! (în căutarea sensului colindelor creștine)

Încep căutarea cu o evocare bucovineană.

De Crăciun, umblam cu colinda, în tot satul, de când aveam vreo 12 ani. Pe la 1954... Așteptam Crăciunul ca să merg cu colinda. Însoțit de doi băieți de vârsta mea, vecini, Mircea și Vlad. Ne pregăteam câteva zile, făceam repetiții. Cei ce ne auzeau cântarea spuneau că aveam glasuri frumoase. Știam vreo zece colinde; la casa cu fată de măritat cântam una, la casa de răzeși cântam alta… la casa învățătorului Seredinschi, cântam alta… Dar cel mai des cântam:

       O, ce veste minunată, / De la Betleem s-arată!

       Cerul strălucea, / Îngerul venea / Pe-o rază curată.

Colindam până după miez de noapte. Ne aventuram și pe la case izolate. Era și o căsuță departe de sat, alți colindători nu se osteneau până acolo, dar noi trei exact cu acea casa incepeam colindatul, cu bucuria că aducem și acolo vestea minunată! Și la urmă, după miezul nopții, ne întorceam și colidam la casele noastre, la casa cui ne are.

Ce simbolizează colindătorii?

Sensul prim al colindătorului este Îngerul. Colindătorii amintesc de îngerii care i-au vestit pe păstori despre naşterea Mântuitorului, şi păstorii au pornit spre staul să se închine.

Adaug încă o interpretare: colindătorul este un misionar spontan, un purtător de „veste bună”.

 

Îngerii au vorbit sau au cântat?

Cândva, un Papă avea obiecții, zicea:

„Tradiţia colindelor de Crăciun provine dintr-o gravă eroare, întrucât îngerii nu le-au cântat păstorilor, ci le-au vorbit...  Nu cred că îngerii au cântat!”

Poate începe o dispută: îngerul, vestitorul, vorbește sau cântă? În ce limbă? 

David auzea că îngerul cântă! Şi îl auzea în ebraică. Ioan al Crucii auzea îngerul cântând (în spaniolă). Fericitul Augustin a auzit cum îngerul vorbea (pe latineşte). De ce fiecăruia i-a vorbit/cântat în limba lui? Pentru că, totdeauna, ființele divine vorbesc oamenilor în minte. Prin revelație. Adică nu vorbesc fonic, ci îi auzi lăuntric.

Așadar, colindatul nu-i „o eroare”.

 

Îngerul a cântat și pe românește!

Părintele Ioan povestea legenda mănăstirii Slatina:

Pe vremea lui Lăpușneanu, era un călugăr simplu dar bogat în evlavie. În timp ce trecea printr-o pădure, pe lângă Fălticeni, a auzit că cineva cânta: „Schimbatu-te-ai la Față, în Munte...” Și a văzut că acolo era un înger care, dintr-un arbore, cînta pe românește troparul Schimbării la Față.

Apoi îngerul i-a spus, în românește, să ceară lui Vodă să facă acolo o mănăstire cu hramul Schimbarea la Față. Călugărul,  transfigurat, a alergat la Vodă Lăpușneanuși i-a povestit revelația.

Lăpușneanu l-a crezut nebun pe călugăr, dar s-a dus în locul acela și, acolo, a auzit cum, dintr-un arbore, îngerul a cântat pe românește troparul „Schimbatu-te-ai la Față, în Munte”.

Și Lăpușneanu a pus să se zidească Mănăstire.

 

Acolo am stat și-am colindat

În satul bucovinean Mușenița (acolo am stat și-am colindat) cetele de colindători sunt numai bărbăteşti, de la cei juni până la seniori. La lăsarea nopții, la vreme de iarnă, nu se întâmplă  să-ţi cânte la geam fete, copile, femei. Excepții rare sunt numai între megieși, dar nu noaptea.

Mușenița e o comună de dealuri, cuprinde și satele Baineț, Climăuți, Vășcăuți, Vicșani. Este o comună multietnică: pe lângă românii majoritari, locuiesc aici și polonezi, ruteni, lipoveni. O comună cât o țară, începe la margine de Rădăuți și se ține până la mal de Siret.

Cetele de colindători sunt numai de feciori. În primele ore după înnoptare, colindă băieții, flăcăuașii; mai târziu, la înnoptat, apar cetele adulte.

 

  De la taină la spectacol

         Colindul este la începuturi „vestea bună”, apoi încorporează și alte sensuri, adică trece de la mysterion, la spectatio: ajunge să reflecte momente de viaţă, naştere, moarte, căsătorie, sau ocupaţii vitale: ritualizarea unor activităţi domestice sau obşteşti. Astfel apar: colindul agrar, colindul cinegetic, colindul nupţial, „vânarea” celui ursit…

Colindul mai cuprinde şi ecouri din civilizaţia străveche a dacilor. S-a exagerat spunându-se că în colind se află şi reflexe mitriarhice, şi din religii orientale, ajunse în Dacia. Sunt lucruri de arheologie etnică, dar sunt şi exagerări.

Termenul „colind” provine din latinescul Calendae, care a dat și cuvântul calendar. 

 

„Colindul dificil”:  colindul cu lacăt la gură

Vorbim de sensul pierdut al colindului. Ce să facem pentru regăsirea sensului?

          În urmă cu decenii, când am debutat în literatură, proza mea „de intrare” s-a numit Colindul dificil. Așa intram cu dreptul în literatură. Era în anul 1967, chiar în Decembrie. Etno-scriitorul George Sidorovici mi-a publicat această proză în efemera revistă „Suceava”, pe care el o plăsmuia.

În povestirea Colindul dificil, doi colindători sosesc la o casă troienită, în Bucovina, şi se instalează la geam. Cei din casă lasă toate treburile, se aşează să asculte. Dar trece timpul şi cei doi colindători de la fereastră rămân în muţenie… 15 minute, 30 de minute. Ei stau la geam, încotoșmănați și muți. Cei din casă în tot acest timp ascultă liniştea colindătorilor. Întâi se miră că nu cântă, apoi, intră în rolul de ascultători ai colindelor mute.

Erau anii cenzurii datinei religioase. Anii poprelii spirituale. Proza mea a fost primită bine. Unii au înţeles că acei colindători aveau lacăt la gură. Era un mesaj esopic; dar povesteam cu destul tact, încât n-au fost consecinţe oficiale coercitive pentru junele autor.

 În acea proză mai spuneam că sensul colindului nu era pierdut, ci doar ocultat. În perioada cenzurii spirituale, în România, sensul colindului nu era pierdut; se păstrase, se ştia ce este, dar trebuia să fie acoperit cu voal. Eu când am umblat cu colinda, flăcăuaş fiind, în anii șaizeci, am cântat pe la geamuri de gospodari, n-am stat muți pe la ferestre! În Bucovina, zonă mai pierdută în brumele munților, noi smulgeam oareşice toleranţă, și  cântam colind religios! Dar, în scriere, cenzure era aspră. Funcţionau însă moduri esopice, convenţii sau coduri, mesaje încifrate. Şi exista satisfacția decriptării la cel care asculta sau citea…

 

Când se deschide cerul

Se spune că în noaptea de Crăciun se deschide cerul. Colindele vorbesc despre deschiderea cerului. Deschiderea cerului, în sens metaforic, înseamnă că la sărbători mari omul are prilej de  spiritualizare,  o clipă uită de ego, devine bun: se suspendă trăirea în instincte.

Trăind tot contextul sărbătorii împărăteşti, se creează condiția trecerii de la simţuri la duh. De Crăciun, noi nu mai suntem trăitori exclusiv în simţuri. Chiar dacă mulți încă mai rămân robi instinctelor… că vedeţi, boieri dumneavoastră … de Crăciun se fac excese culinare, excese bahice! În sărbătorile creştine este și un rest de Saturnalii, de vechi sărbători bahice!

Dar şi postul prealabil, și colindele, și reactualizarea „bunei vestiri” pregătesc clipa de trăire spirituală: deschiderea cerului, „coborârea divinului în istorie”, trecerea de la trăitul „în trup” la trăitul „în duh”, măcar cîteva minute, preț de-un colindat.   

Cum mai e deschiderea cerului? Unii o înțeleg la propriu.

În folclorul nostru, se spune că, spre miez de noapte, la deschiderea cerului, să priveşti cerul pe geam şi să îţi pui în cap o dorinţă, şi se va împlini.

Într-o anecdotă, un om zice: - Doamne, dorinţa mea, acum, la deschiderea cerului, este să am un cap mare! Şi spontan i s-a împlinit cererea. Și, când a vrut să închidă fereastra, a văzut că nu reuşea să o închidă: capul crescuse atât de mare, încât nu mai intra în cameră! Și săracul om a trebuit să aştepte până la următoarea deschidere a cerurilor, să ceară revenirea la cap normal. Fiţi atenţi ce cereţi, că vi se va da! 

Unde se află cerul? Hristos ne aduce revelația: „Împărăţia cerului se află înlăuntrul vostru”.  La figurat, deschiderea cerului este o stare de transfigurare. A se deschide cerul înseamnă a trăi o stare de iluminare. Sărbătoare predispune la iluminare. Ziceam, măcar pentru o clipă mistică, ascultând colindătorii. 

 

 „Scoală, gazdă, nu dormi!”

 Unele colinde încep cu o strigare. „Sculaţi, sculaţi boieri mari! ” sau: ”Scoală, gazdă, nu dormi! / Că nu-i vremea de dormit”.

Este ca și cum acest folclor iniţiatic „citează” un îndemn biblic. Hristos foloseşte de câteva ori îndemnul: Treziți-vă! Uneori verbul are sens de schimbare, metanoia, deşteptare, sau înviere. Când îl înviază pe fiul văduvei, Hristos zice: „Tinere, trezeşte-te!” Pe Tabor, le zice celor trei ucenici: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!” Altădată zice: „Treziți-vă din somn!” Așa și colindul: ne mai trezește, la propriu și la figurat. Ne înviază.

 

În Bucureștiul secular, unde mai colindăm?

Crăciun fără colinde nu se poate, chiar în lumea noastră dezvrăjită, desacralizată. Credeam că suntem ultima generație a colindelor, dar, cu fiecare Crăciun, văd, colindul e relansat cu vigoare, pe viu sau... pe sticlă. Mai chemăm aici, în capitală, coindători din zonele încă hieratice...

 Mai sunt și aspecte epigonice, cu pitorescul lor. De la început de decembrie, în București asist la colindatul din tramvai și din metrou. În tramvai, copilaşii rromi și neo-rromi colindă pentru un bănuţ. Ei cerşesc mai frumos când cântă vestitul lor colind: „La un colţ de cotitură, mă întâlnii cu Dumnezeu...” Apoi cer „bănişorul”... Este o epigonie, un spectatio hilar. Eu chiar le dau bănișorul, totdeauna. Alții îi ocolesc sau îi blagoslovesc.

Dar există și aspecte urbane, profesionist regizate: când grupuri folclorice se duc să-l colinde pe Vlădica din dealul Mitropoliei, sau pe Vodă cel nou de la Cotroceni. E fain, e amintirea unei taine regenerative.

Cu adevărat fain este un colindat al grupului „Iza” din Maramureș,  venit pe scena Muzeului Țăranului Român. Sau un colind de Ștefan Hrușcă, ce răsună de aici până-n Canada. Sau un colind horit al lui Grigore Leșe. Sunt corinde reînviate și împrospătate, ascultăm ca altădată, ele ne reinventează copilăria. Și omul se mută în cealaltă vreme a vieții, iar în el se mai  deschide un nepărelnic cer.

 vasileandru @ yahoo.com

06-12-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu