Isihastul anonim: o carte care a stat tăinuită 128 de ani

Pe Muntele Athos, am aflat despre o carte care a stat tăinuită 128 de ani: „Isihastul anonim. Cartea contemplației neptice”.

Această carte ascunsă s-a editat abia în anii noștri, într-un tiraj restrâns. Dacă ar fi fost cunoscut la timp, Isihastul anonim (pe care eu l-am numit „Pelerinul grec”) ar fi avut o circulație la fel de mare ca „Pelerinul rus”.

Manuscrisul Isihastul anonim a fost găsit la mănăstirea Xenofont. Autorul este probabil părintele Hariton, care a viețuit la mănăstirea athonită Xenofont, și a scris lucrarea sa în anul 1851. Cartea s-a editat abia în 1979, la Salonic, ediția a fost îngrijită de Teoclit Dionisiatul.

Manuscrisul datează cam din aceeași perioadă cu Pelerinul rus și poate fi pus în simetrie cu el. Mărturisirea unui pelerin [rus] despre lucrarea plină de har a Rugăciunii lui Iisus, a fost editată în 1870, dar a fost scrisă cu un deceniu înainte. Editorul ediției a doua zice că a copiat textul de la un călugăr rus care viețuia la Muntele Athos, la mănăstirea Russikon. S-a dedus că pelerinul rus s-a retras, la urmă, pe Muntele Athos. (De altfel, în partea a doua a expunerii sale, pelerinul rus descrie cu minuțiozitate metode athonite, neptice.)

Așadar, pelerinul grec a fost contemporan cu pelerinul rus. E posibil că ei doi să se fi întâlnit. Sau zic: e imposibil să nu se fi întâlnit! Unul viețuia la mănăstirea Xenofontes, altul la mănăstirea Russikon. Cele două mănăstiri sunt chiar vecine.

Specificul neptic

Cartea „Isihastul anonim. Cartea contemplației neptice” relansează un termen filocalic uitat: isihasmul neptic, adică iluminativ. (Termenul provine din nepsis, care înseamnă trezie, sau mai bine zis: trezie în duh, trezvie. Este o stare de conștiință extinsă, iar cei care au dobândit-o sunt numiți de Sf. Pavel: „s-au făcut partași Duhului Sfânt”.)

Aceasta ar fi o diferență între pelerinul grec și pelerinul rus: unul este neptic, altul este pietist... totuși ambii au ajuns în același punct: desăvârșirea.

De altfel, nu există pietist pur și nici neptic pur, pentru că acestea sunt doar dominante sau debuturi... În destinul mistic, începi ca slăvitor și sfârșești în theosis, în pleroma.

Manuscrisul de la Xenofont, Isihastul anonim, nu a avut o circulație mare pentru că se adresa căutătorilor neptici (iluminativi), așadar nu avea o miză populară. Contemplația neptică nu este pentru obște, nu este pentru cei mulți care pot practica doar „rugăciunea de toată vremea”; ci este pentru isihaști.

Firește, în „faza purificativă”, pelerinul grec merge și el pe o cale doxologică, slăvitoare. El repetă un stih mai special: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Cuvîntului lui Dumnezeu cel Viu, miluiește-mă. În final, zice: „În mine lumea e crucificată și eu sunt crucificat lumii.”

Paranteză de elucidare

Isihasmul adevărat este neptic, adică iluminativ.

Am folosit cândva, pentru diferențiere, și termenul de isihasm „folcloric” numind un fel veleitar de a înţelege, la noi, „democratizarea” acestei taine. Se folosește prea mult termenul isihasm, care s-a folclorizat. Este ca şi cum ai spune: „Românul s-a născut isihast!” Mulţi dintre cei care vorbesc de practica aceasta se află într-adevăr la stadiul unui isihasm folcloric. Unii cred că simpla repetare a „Rugăciunii inimii” este chiar „isihasm”. Asta duce la folclorizarea termenului. Isihasm nu e totuna cu Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea de toată vremea pentru paza minții este doar cale spre isihasm, este abia faza întâi a urcușului isihast.

Crypte ergasia

Isihasmul neptic sau iluminativ e numit, între inițiați, crypte ergasia (lucrarea ascunsă).

Aspectul acesta (faza iluminativă) este secret, nu se destăinuie decât celui care e hotărât să lase totul şi să se consacre acestei căi.

Părintele Benedict Ghiuş de la Cernica a dezvăluit cu extremă zgârcenie taina fazei iluminative (pe care el o primise de la Ivan Kulâghin, în 1946. Era unul din cei 12 monahi români căruia Ivan Kulâghin le-a dezvăluit taina).

Prin anii 90, Pr. Ghelasie de la Frăsinei mi-a povestit că s-a dus la arhim. Benedict Ghiuş şi i-a cerut taina. Acesta nu i-a dat-o, zicând: „Cei cărora le-am dat-o, n-au ţinut-o. Aşa că m-am hotărât să n-o mai dau.”

Părintele Calinic Cărăvan din Lainici (și dânsul primise taina, în cadrul ritual, de la Ivan Kulâghin, în 1946), era mai îngăduitor, în aparență, cu împărtășirea tainei către ucenic, chiar și către ucenicul mirean. Adică el nu-ţi cerea un legământ expres; dar te punea la încercări din care afla dacă e cazul să-ți destăinuie etapa neptică.

Tradiția secretă

Despre „tradiția secretă” (cum o numește André Scrima), găsim atenționări ferme în multe scrieri filocalice, de la Dialoguri duhovnicești de Ioan Casian (sec.IV), până la Patriarhul Calist I (sec. XIV).

Patriarhul Calist I, în Tratat despre rugăciune, cap. 8, este ferm și prohibitiv:

„Nimeni din cei profani (sau „neintroduși”, traduce Dumitru Stăniloae), și nimeni din cei care au nevoie să se hrănească cu lapte (adică sunt imaturi și lumești, I Cor. 3:2) să nu se atingă de astfel de lucruri, interzise până n-a venit timpul.” (Traducere diortosită de V.A.)

Direcția neptică – duce la iluminare.

Direcția pietistă, bisericoasă - duce la sfințenie.

Practicianul mirean, din câte am văzut în 25 de ani de când coordonez „Centrul de practică isihastă” din București, nu vrea „sfințenie” (păcat!), ci vrea să accedă la faza iluminativă.

Pe mireanul școlit, categorie extinsă astăzi, nu-l obsedează planul soteriologic; pe el îl interesează mai ales extinderea puterilor minții, dobândirea unor stări superioare de conștiință... La această categorie, e necesară o echilibrare între noos (mintea) și kardia (inima) , adică între neptic și pietism. De aceea ne-am ținut aproape de părintele Teofil Părăian, care are această dublă ipostază: și de cărturar-înțelept, și de slăvitor. La fel, cu părintele Petroniu Prodromitul, un înțelept cu pecete de pietism.

Râvnitorul mirean ezitant la calea pietistă, și visând la stări iluminative, se lovește de un obstacol categoric: Calea neptică îi cere să lase lumescul. Este ca și cum ai lăsa lumea... rămânând în ea!

Isihasmul neptic este o cale pentru extrem de puțini. Cere o angajare fermă și o practică de durată, cere un fel de reciclare existențială. Câțiva cred că au puterea s-o facă.

Scriam cândva despre ieșirea din civilizația culpei și intrarea în civilizația revelației, care, deocamdată este un sâmburel sau o utopie.

Civilizația culpei, a bătrânilor frumoși și „păcătoși” (cum își spun ei), este pe terminate. Deși încă-i departe o primăvară a revelației.

Râvnitorii mireni, din realism sau din lene de măntuire, sau în pas cu sensul ultim al istoriei, ocolesc direcția pietistă și ar prefera-o numai pe cea noetică, cu vizibile avantaje psihice. Dar calea pur neptică, despuiată de cea pietistă, ar face ca isihasmul să-și piardă specificul tradițional, să devină altceva, altă ramură, să devină neconfesional. Încă nu sunt probe că soluția ar fi productivă, deși antropologia religioasă a lui Lionel Corbett (profesor și meliorist din Clifornia) spune că viitorul este al lor, al nepticilor ne-confesionali. Dar și aceștia nu vor gusta liniștea văzătoare decât plonjând în miezul pustiei, măcar în acele periodice lungi retrageri spirituale.

La acest ceas, credem că: fără experiența pustiei, nu există isihie. S-ar zice că, prin năvala mirenilor, pustia se lumește. Din câte se vede azi, mirenii, chiar cei mai vrednici, ajung abia în preajma pustiei, nu în miezul ei. Dar când unul face episodice plonjări în miezul pustiei, se minunează de diferența între firicelul de lumină aici și pleroma acolo, între sâmburele de aici și holda de acolo. Numai acolo „vei secera rodul strălucitor al vieții”, spunea un părinte neptic.