„[…] pentru orice cuvânt nefolositor,
pe care-l vor rosti, oamenii vor da
socoteală pentru el în ziua judecăţii […]”
(Matei 12, 30-37)
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu darul vorbirii. Astfel, omul a căpătat posibilitate de a folosi cuvântul – acest excepţional instrument prin care au prins viaţă toate cele văzute şi nevăzute – întru binele vieţii sale. Cuvântul e un adevărat miracol dumnezeiesc. A înţelege pe deplin puterea lui nu e pe măsura fiecăruia. După cum se vede, anume din neştiinţă, mulţi oameni deseori se arată neglijenţi în vorbă cu semenii lor. Nu-şi dau seama la timp câtă amărăciune, câtă tulburare provoacă ei în sufletele celor apropiaţi, câtă inimă rea le mai fac, spunându-le cuvinte grele şi dureroase, cuvinte urâte şi reci ca gheaţa, care risipesc într-o clipire de ochi pacea şi liniştea, buna înţelegere şi dragostea ce odinioară dăinuiau în viaţa lor. Cine e plin de cuvinte supărăcioase şi se lasă stăpânit de ele, înloc să le ţină el sub stăpânirea sa, acela nu e în stare să pătrundă nici în frumuseţea cuvântului, să simtă cum îl impresionează cuvântul cel bun pe omul sensibil, trezindu-i licăriri de bucurie în priviri şi înduioşindu-i sufletul.
Acest fenomen, din păcate, e larg răspândit în ziua de azi. Mai cu seamă, el poate fi observat în viaţa de familie. Iar din cale afară de aprigi la „descărcări” de necazuri cu ajutorul cuvintelor dure se dovedesc a fi cei tineri. Le ajută s-o facă, de rând cu alte porniri vicioase de care ei sunt strâns încleştaţi, egoismul lor stupid şi orb, de care generaţia noastră înfloritoare şi mult prea dragă nouă e adânc afectată. Ca urmare, asemenea egoişti cu nespusă îndrăzneală îşi ponegresc şi-şi ocărăsc părinţii şi socrii; ei până şi pe copiii lor nu-i trec cu vederea, ca să le spună cu răutate ba că ei sunt de nimic, ba că sunt cei mai răi şi mai nepricepuţi la toate, astfel distrugându-le de-a binelea psihicul. Şi atunci apare întrebarea: ce lucrare săvârşesc ei şi pe cine bucură, folosind cuvinte străine bunului simţ? Dacă ar fi să se ia aminte la poruncile Sfintelor Scripturi, şi încă la sfaturile duhovniceşti, fără doar şi poate că vorbitorii de rău s-ar strădui să-şi stăpânească cât de cât cuvântul, fiecare ar căuta să pună proptele de nădejde limbii sale ascuţite. Căci cum să nu-ţi doreşti binele ce-ţi poate parveni nemaipomenit de uşor de la cuvinte frumoase şi blânde, de la cuvinte de lumină aducătoare, citind, de exemplu, aşa ceva: „Fiecare cuvânt pe care-l trimiţi în lume va zidi sau va dărâma. Va înălţa piscuri de lumină sau va face să se deschidă prăpăstii de întuneric. Va stârni binecuvântări sau blesteme înfricoşătoare”?[1] Iar Preotul Iperechie, încă la începutul secolului al V-lea, a inclus în scrierile sale şi următoarea maximă (sentinţă): „Adevărat luminător pe pământ e cel care nu a alunecat cu limba lui”[2]. Oare cum s-ar putea, citind toate acestea, să rămâi nepăsător faţă de cuvântul frumos?! Cum s-ar putea să nu te fereşti de răspândirea blestemelor?! Fiindcă tu însuţi ai avea primul de suferit de pe urma cuvintelor tale răutăcioase, după cum ne încredinţează Sfântul Tihon din Zadonsk, scriind: „Adeseori limba îl aduce chiar pe clevetitor la o mare părere de rău şi întristare în urma faptului că a scăpat o vorbă ce nu poate fi întoarsă. Pe scurt, limba a pricinuit sau a înmulţit toate necazurile care sunt pe pământ.”[3] Tristă constatare aflăm aici. Şi o tristă mărturie că e nemaipomenit de slabă credinţa oamenilor, că sfaturile înţelepte ale Părinţilor duhovniceşti cu mare greu ajung la inima multor creştini, pe când ele anume întru dreapta îndrumare a credincioşilor au fost insuflate de Duhul Sfânt celor plăcuţi lui Dumnezeu. „Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată”, - citim în Sfânta Psaltire[4]. Asta înseamnă că, urmând sfaturile spre îndreptare duhovnicească, noi neapărat ne-am învrednici de înţelepciune şi de dreaptă judecată, căci ceea ce ne vorbesc Psalmii, o ştiu bine toţi creştinii, de la Domnul vine şi nu se pune la îndoială. Şi încă: cuvintele, ca să nu ne pară rău că nu le mai putem întoarce pentru a le îndrepta, se cuvine să fie bine cântărite înainte de a le lăsa să ne iasă din gură. Să le stăpânim din răsputeri şi atunci nu vom avea remuşcări de conştiinţă, atunci am scăpa de povara sumedeniilor de păcate, pe care ni le grămădim în suflet anume din cauza vorbirii de rău.
Necazurile ce se răsfrâng asupra celor stăpâniţi de cuvinte urâte sunt grele şi numeroase. Ele pot ieşi la suprafaţă chiar imediat, dar alteori şi peste un timp oarecare, fiindcă-s rodul unor semănături de cuvinte nechibzuite şi încolţirea lor variază. Când ea are efect întârziat, atunci necazurile timp îndelungat îl rod dinăuntru pe „stăpânul” lor, îl rod încontinuu. Scăpare de ele i-ar aduce unui asemenea necăjit sincera pocăinţă şi rugăciunile fierbinţi către Bunul Dumnezeu, căci la Dânsul, după cum se ştie, nimic nu este cu neputinţă şi totul se face cu dreptate. Din acest punct de vedere, avem un alt gând înţelept şi plin de adevăr de la Părintele Arsenie Boca. „Asta e legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu, - scrie Părintele Arsenie, - care aduce peste capul tău ce ai adus tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut tu, ţi se va face; ce ai zis tu, ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu.”[5] Aşadar, ar părea incredibil faptul, însă aşa este: majoritatea necazurilor ce zi de zi ne amărăsc viaţa din tălpi până în creştet, ni se trag de la noi înşine! De la limba noastră înveninată şi prea ascuţită, de la cuvântul greu, pe care nu ne-am străduit să-l stăpânim cum se cuvine în moment de aprigă supărare.
Vorbirea urâtă ne trezeşte deosebită îngrijorare pentru micuţii în creştere. Căci rău model de comportament vor avea ei în persoana unor părinţi scandaloşi ce nu sunt în stare să-şi stăpânească cuvântul şi îl lasă să hoinărească aiurea, îmbrăcat pe dos sau chiar dezgolit, murdar şi neîngrijit. Iar de vreme ce fiecare model uşor de tot poate prinde rădăcini în sufletele fragede, se va cuibări unde nu trebuie şi modelul clevetitorului invidios, înrăit, făţarnic, hapsân. Cu atributele lui întunecoase, el va urâţi suflet de copil nevinovat, împotmolindu-l treptat în mocirla păcatului. Să nu aibă oare grijă părinţii desfrânaţi la vorbă de curăţenia sufletească măcar a propriilor copii, dacă de sine le este lehamite să se îngrijească după legea cuvenită?
Unii Părinţi duhovniceşti explică vorbirea abătută de la normal prin starea bolnăvicioasă a sufletului aceluia ce cu ură înverşunată cleveteşte. Drept cel mai indicat şi mai eficient remediu de vindecare sufletească ei consideră întărirea în credinţă. Nu doar prin vorbă, ci şi prin fapte reale, prin punerea în lucrare a poruncilor dumnezeieşti şi a sfaturilor duhovniceşti. Cine va găsi în sine suficientă putere de voinţă ca să-şi stăpânească cuvântul, acela cu siguranţă va reuşi să-şi menţină sufletul mai sănătos. Despre sufletul însănătoşit foarte frumos şi într-o manieră proprie, deosebită de altele, ne vorbeşte Sfântul Efrem Filotheitul. Citim în scrierile ce ni le-a lăsat: „Când sufletul este sănătos, are iubire înlăuntrul lui, nu se scandalizează, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu-i scoate în evidenţă greşelile, întotdeauna are un cuvânt bun de spus celui de lângă el, cedează şi scapă de gânduri şi de strâmtorare.”[6] Vasăzică, în sufletul sănătos se sălăşluiesc mai multe virtuţi şi datorită prezenţei lor, credinţa omului devine mai puternică şi nu-i permite să se poarte ciudat în nici o împrejurare, oricât de nefavorabilă şi ameninţătoare ar fi ea.
Mare câştig vine să aibă omul creştin de la stăpânirea cuvântului. Ar câştiga el, mai întâi de toate, duhovniceşte, căci şi-ar păzi sufletul de înrăire. Însă o atare izbândă se obţine deosebit de greu, cu efort enorm. Uneori lupta pentru ea poate să dureze şi toată viaţa. Aici din nou revenim la cugetările Preacuviosului Părinte Arsenie Boca, căci Părintele varsă lumină şi asupra unor asemenea stări de suflet. Printre însemnările importante ce au fost descoperite în scrierile Părintelui Arsenie, citim: „Omul învaţă 6 ani să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe să tacă.”[7] Dacă pătrundem mai adânc în sensul frazei, devine foarte clar, că limba şi cuvintele noastre mereu se află în ţinta vrăjmaşului, care neogoit ne împinge la păcat. De aceea de la noi se cere să fim veghetori şi să nu ne lăsăm înfrânţi de nesfârşitele atacuri diavoleşti. Tactica de luptă s-o deprindem în baza învăţăturii creştin ortodoxe, adică dând dovadă de smerenie şi răbdare, de dragoste pentru toţi semenii noştri şi pentru aproapele, de adevăr şi sinceritate. De vom fi drepţi înaintea lui Dumnezeu, neapărat vom rezista şi la ispitele din partea limbii.
Şi dacă nu fiecare credincios are putere de voinţă să-şi ţină limba, cum s-ar cuveni atunci să procedeze aproapele din preajma lui? Bineînţeles că ar fi creştineşte să i se întindă bolnavului o mână de ajutor din partea celor ce au sufletul sănătos. Să fie puse în aplicare faptele milosteniei sufleteşti: blândeţea şi compătimirea, dragostea şi mângâierea, mila şi sprijinul moral. Un asemenea necăjit nicidecum să nu fie dispreţuit şi îndepărtat de lume, cu atât mai mult înstrăinat de cei apropiaţi ai săi! Să nu i se manifeste ură pentru nedesăvârşirea sa, ci să i se pună înainte drept pildă preţioasa smerenie, care poate îndepărta orice atac al vrăjmaşului viclean. În aşa mod, nefericitul ar putea fi ajutat să scape de răceala şi cruzimea din suflet şi să revină la starea firească a creştinului cu fapta luminată. Am urma atunci încă un sfat de mare folos lăsat nouă de Avva Efrem Filotheitul, şi anume: „Când o persoană o vede pe cealaltă că este plină de mânie, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru ea şi astfel va veni pacea.”[8] E spus simplu de tot, însă pe cât de simplu sunt aranjate aici cuvintele, pe atât de mare este şi importanţă lor la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre întru dreaptă vieţuire. Ele fac să ne convingem definitiv că, stăpânindu-ne cu chibzuinţă cuvântul, am reuşi să potolim, sau chiar să stingem, apriga mânie ce fierbe într-un cineva nereţinut la vorbă şi cu limba-i desfrânată. Totodată, se cere să luăm-aminte că tărăgănarea cu venirea într-ajutor aproapelui nostru, când acesta nu e în stare să-şi stăpânească cuvântul şi nici să-şi reţină limba, la nimic bun nu duce. Să batem fierul cât e cald, după cum zice proverbul, ca să nu ratăm nici o şansă întru săvârşirea faptelor bune.
Ajută, Doamne, la toţi creştinii să fie stăpâni de treabă pe cuvântul cu care i-ai înzestrat!
Dr. conf. univ. Ana Sofroni
2.09.2015, Brescia (It.)
[1] Iustinian Chira, Arhiepiscop. Cuvintele Părintelui – un gând al frumuseţii lăuntrice / Arhiepiscopul Iustinian Chira. – Cluj-Napoca: Editura Mega, 2009, p. 109.
[2] Maximele Părinţilor: sfaturi înţelepte pentru o viaţă creştină / Studiu introd. şi trad.: diac. Ioan I. Ică jr. – Sibiu: Deisis, 2010, p. 205.
[3] Sfântul Tihon din Zadonsk // Calendar creştin ortodox 2015 cu citiri şi învăţături pentru fiecare zi a anului. – Chişinău: Lumina, 2014, p. 160-161. – (Sihăstria: „Acoperământul Maicii Domnului”).
[4] Ps. 36, 30.
[5] Arsenie Boca, Ieromonah. Cărarea Împărăţiei / Ieromonah Arsenie Boca; Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. Timotei Serviciu, Episcopul Aradului şi Hunedoarei. – Ed-a a V-ea. - [Deva], 2006, p. 41.
[6] Efrem Filotheitul, Avva. Sfaturi duhovniceşti / Avva Efrem Filotheitul. – Galaţi: Editura Egumeniţa, 2012, p. 102-103.
[7] Arsenie Boca, Părintele. Însemnări din manuscrisele de la Sinaia / Părintele Arsenie Boca // ortodox.md/articole-pr-arsenie-boca-cugetări-duhovniceşti.
[8] Efrem Filotheitul, Avva. Op. citată, p. 30-31.
Citeste si: | De acelasi autor: |
"...vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune." (Sfântul Nifon Ascetul, Mitropolitul Constantianei)