Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 1443

Poveste de Crăciun

Emil Iliescu
Tags: ;

Se pornise dinspre munte un vânt tăios, ce biciua obrajii zilei. Ninsese toată noaptea şi împrejurimile, acoperite de cerga grea a zăpezii, păreau caligrafii de cristal. Rafalele de vânt, contopite cu melasa grea a zăpezii, dansau valpurgic, îngreunând vizibilitatea. Simion mergea tot mai greu, târându-şi piciorul beteag. Fusese, odată, un om la casa lui. Moştenise de la biata maică-sa o căsuţă, la marginea comunei. Cam dărăpănată, dar era un acoperiş deasupra capului. Ca pentru un om ce vrea să ia viaţa în piept şi într-o bună zi să dea cu ea de pământ, ca să-i arate cine este jupânul. Pentru a porni în căutarea visului oricărui bărbat. Întemeierea unei familii trainice. Voia să o ia pe fata lui Tilică Ştefan, om cu stare, dar care nu-l primise niciodată în curtea lui. Băiatul i se părea prea sărac pentru ceea ce visa cu fata lui. Dar Filoteia îl primise in inima ei şi ăsta era singurul lucru care conta pentru Simion. Tilică era vicele de la primărie. Om cu relaţii la judeţ. Sătenii vorbeau că era mână în mână cu preşedintele de la Consiliul judeţean. Cu Suditu, cel ce conducea cu mână de fier toate afacerile necurate, ce se derulau sub oblăduirea sa. Lui Simion nu-i plăcuse niciodată politica. O afacere oneroasă, făcută de oameni, în general, fără cuvânt şi idealuri. Se ţinuse departe de tot ceea ce însemnase codoşlâc politic, căci la ei în comună, dacă voiai să reuşeşti în ceva, trebuia musai să fii de partea partidului reprezentat de Tilică şi, mai ales, de Păvălache. Primarul. Om cu trei rânduri de case. Cu curtea plină de acareturi, animale, vreo trei maşini, două tractoare. Şi bani. Mulţi bani, vorbeau pe la colţuri oamenii. Pe la crâşmă, mai ales. Acolo unde de câteva ori intrase şi Simion. Când era mai tânăr. Şi nu era beteag de un picior. Când vicele dăduse sfoară-n comună că, cine vrea, poate pleca la muncă în Germania, în construcţii, Simion, îndemnat de Filoteia, fu primul care se înscrise pe listă. Vicele spunea că el cunoaşte un neamţ de la o firmă de profil de acolo. Se jura că poate băga mâna în foc în ceea ce priveşte bonitatea firmei şi a individului. Le promitea că vor fi bani frumoşi, cu care la întoarcere, se gândise Simion, va putea să-şi ridice alături de Filoteia o căsuţă decentă. Cunoştea el pe un neamţ de la o firmă de profil. Vicele se jura că poate băga mâna în foc în ceea ce priveşte bonitatea firmei şi a individului. Le promitea că vor fi bani frumoşi, cu care la întoarcere, se gândise Simion, va putea să înceapă o viaţă nouă şi să-şi ridice alături de Filoteia o căsuţă decentă. Plecaseră vreo patrusprezece doritori. Printre care şi Simion. Munciseră în nişte condiţii grele, uneori inumane. Dar răbdaseră. Ce nu face omul, când ştie că acasă îl aşteaptă o muiere gata să devină nevastă. Tot ce câştigase, Simion îi trimisese acasă Filoteiei. Fiindcă nu mai avea nici o rudă în comună. Suferise de frig şi, uneori, de foame, dar se încrâncenase în speranţa că odată întors acasă va fi un om la casa lui. Când căzuse de pe schela neasigurată de şeful de echipă şi-şi fracturase piciorul, Simion ştiuse că totul luase sfârşit. Nu primise niciun ban pentru asigurarea de accidente, aşa cum ar fi fost normal şi se întorsese acasă. Filoteia, cum îl văzuse beteag, îi întorsese spatele. Cum putea crede el că vicele mai putea să-şi mărite fata cu un infirm? Când o întrebase de banii trimişi cu sudoare, fata îi răspunsese că i-a cheltuit. Că nu se gândise niciodată la ghinionul ce avea să dea peste ei şi îşi cumpărase de la oraş câte ceva pentru viitoarea cununie şi nuntă. Haine de firmă, că doar vicele o fată avea! Cum Simion nu păstrase nicio chitanţă de la Western Union, îşi dădu seama că muncise ca un prost si rămăsese cu buza umflată. Aşa că se întorsese în căsuţa sa modestă, prin care acum şuiera vântul rece al deziluziei, sărăciei şi tristeţii. Muncea cu ziua pe la diverşi săteni, căci un loc de muncă stabil nu-şi putea găsi în situaţia lui. La toate acestea se gândea acum, când se întorcea de la un vecin căruia îi tăiase lemne. Omul era plecat la schela petrolieră din apropiere şi avea femeia însărcinată, lipsită de puteri. Abia se mai târa prin troianul viscolit dinspre pădure, când observă o mogâldeaţă căzută în zăpadă. Se apropie cu inima bătându-i sacadat. Ca ciocanele mari ale sondelor ce abia se mai auzeau prin urzeala de vaier a vântului nedomolit. Omul era căzut cu faţa în zăpadă şi abia mai respira. Un damf puternic de alcool îl croi peste nări pe Simion. Când îl întoarse cu faţa în sus pe bărbat, realiză că figura buhăită de băutură şi învineţită de ger era a lui Păvălache. Primarul comunei. Simion ştia că acesta obişnuia să petreacă cu primarul din comuna vecină. Partide lungi de pocher, udate cu alcool fin şi – vorbeau oamenii – îndulcite de prezenţe feminine de la oraş. Nevasta primarului era bolnavă, ţintuită la pat de o boală de oase, ce nu-i mai dădea voie să se mişte, aşa că primarul îşi cheltuia snaga în braţele altor femei.

- Don’ primar, îngăimă Simion la urechea bărbatului răpus de aburii băuturii şi de puiul de viscol, ce se răstea la uşile largi şi întunecate de acum ale cerului. Sunt eu...Simion...

- Bă, bă, care eşti, bă? mormăi primarul gros ca un buhai.

- Simion, don’ primar, Simion Lepădat. De la marginea satului.

- Şchiopârlanu’? întrebă primarul, pe loc înviorat la gândul că nu va pieri sub urgia albă.

- Da, eu îs, don’ primar.

- Simioane, du-mă acasă! Am rămas împotmolit la troiţă. Am uitat că săpară astă-toamnă netoţii ăştia şanţuri, ca să schimbe stâlpii de lumină. Şi nu-i astupară... M-am târât până aici. Maşina o fi pe undeva, îngropată în făina ce cade din cer. Du-mă acasă, şchiopârlane!

Pe Simion nu-l deranja atât modul de adresare al primarului, fiindcă, de atunci, de la accident, mai toţi i se adresau cu apelativul „şchiopârlanu”, dar nu putea pricepe tonul poruncitor al acestui om avut, care nu dusese niciodată lipsă de nimic. Om ce se găsea acum într-o cumpănă a vieţii, din care doar el, Simion Lepădat, l-ar mai fi putut salva. Glasul rece şi ameninţător al primarului îl revoltă pe Simion, care se simţi ca ultimul om de pe lume. Ar fi vrut sa-i spună că acum a ajuns la mâna lui. Că el nu poate uita cum primarul i-a dat cu tifla, când venise cu căciula în mână la primărie şi-l rugase să-l treacă şi pe el pe lista pentru ajutoarele venite de la Uniunea Europeană pentru cei mai nevoiaşi. Dar Simion îşi aminti că este un bun creştin. Că doar peste două zile va veni Sfântul Crăciun şi că maică-sa îl învăţase mereu că atunci, când îţi ajuţi un semen aflat la nevoie, îl ajuţi pe însuşi Iisus. Îl aburcă cu greutate pe primar în spinare şi, dacă Simion nu ar fi avut trupul obişnuit la munci grele, pe care le făcea cu ziua pe la unul şi pe la altul, nu ar fi reuşit să-l care pe bărbatul ce adormise pe loc, simţind căldura ce emana din spinarea bătucită şi transpirată a umilului om ce-l purta din nou pe cărările vieţii. Piciorul beteag îi îngreuna mersul, dar Simion se ruga în gând să poată ajunge la casa primarului. Se şi vedea invitat în căldura binefăcătoare a casei plină de bunătăţi, acum, în prag de Crăciun. Poate, se gândea el, va fi invitat şi la masă. I se va oferi peste noapte un loc călduţ, undeva, într-un colţ ferit al casei. Ori în şopronul plin cu paie. Până mâine, când va trece viscolul. Când sunase la poarta înaltă, din fier forjat, inima începuse să-i bată din ce în ce mai tare. Va vedea pentru prima dată casa primarului, lucru pe care nici măcar în vis nu şi-l imaginau alţi săteni. Va avea cu ce să se fălească la crâşmă, unde va intra iar, mai ales, că spera că familia primarului îl va omeni şi cu ceva parale pentru gestul lui omenesc, dar eroic, ţinând cont de infirmitatea sa. Îi deschise Cristinel, băiatul cel mare al primarului, care, când îşi văzu tatăl, aruncat ca un sac de cartofi pe umerii amărâtului de Simion, îşi puse mâna la gură a mirare. Se desmetici pe loc şi strigă spre bucătăriile de vară, unde Simion zărise o lumină plăpândă. Abia alergând prin troianul ce pusese stăpânire pe curtea largă ajunseră la poartă Milică şi Eufrosina, doi bătrâni ce aveau grijă de gospodăria primarului cât era ziua de mare. Când intră în livingul generos, scăldat în lumina viorie a unui candelabru uriaş, Simion rămase cu gura căscată. Un miros parfumat urca spre nările-i îngheţate, contopit cu mireasma aluatului unor cozonaci proaspeţi, ce-şi trimiseseră mesagerii olfactivi din camera unde se afla, probabil, bucătăria.

- Ce-i bă, Simioane, îl luă la rost Cristinel, ce-i cu tata, de arată în halul ăsta?

- Îl găsii la răspântie. La drumul ce duce la Fundata. Căzut în zăpadă, abia mai mişca.

Crisitinel începu să verifice cu atenţie starea fizică a tatălui său. Când îi puse mâna pe după cap, ca să-l ridice, să poată vorbi, şi-o retrase speriat. Privi în palma plină de sânge închegat şi îi aruncă o privire de moarte lui Simion.

- Ce-mi îndrugi tu poveşti din astea, şchiopârlanule? Ce-i cu sângele ăsta?

- Nu ştiu despre ce vorbiţi. Când l-am găsit eu, nu observai nimic suspect.

- Lasă-mă cu poveştile tale! Zi mai bine că ştiai că vine băut de la Coşoveanu, primarul din Fundatele, şi, profitând de viscol, i-ai ţinut calea.

- Păi, cum puteam să-i ţin eu calea, când era în maşina dumnealui. Cu mâinile goale?

- Să nu mă minţi în faţă! Ai văzut viscolul. Ştiai că vine mereu afumat de acolo. Că nu va mai fi în stare să conducă, poate chiar ai sperat că pe viscolul ăsta va rămâne împotmolit. L-ai atacat, probabil, dar te-a recunoscut şi de frică, te-ai transformat în salvator. Stai, stai, să-l caut prin buzunare. Uite, nu are nici mobilul... Portofelul e gol-goluţ. Te-ai transformat în salvator şi l-ai adus acasă sperând că te vom şi recompensa. Vă ştiu eu pe voi, ăştia fără niciun căpătâi. Aţi umplut comuna cu lenea voastră! Ce vă mai place să staţi pe banii statului. Cereţi şi tot cereţi ajutoare sociale, dar nu vreţi să puneţi mâna la muncă nicidecum. Uite, eşti plin de sânge pe spinare...

- Doar l-am purtat cu greu până aici. Nu ştiu nimic de rana de la cap. Poate a căzut, înainte să-l descopăr eu... Zău, d-le Cristinel, eu sunt un om cu frica lui Dumnezeu! Cum puteam să fac aşa ceva?

- Da, voi ăştia, săraci cu duhul, o ţineţi una şi bună cu frica de Dumnezeu. Şi, când nu vă vede nimeni, sunteţi în stare de grozăvii mari. Las’ că vă ştiu eu.

Simion nu avea de unde să ştie că primarul, rămas blocat în nămeţi, se dăduse jos şi căzuse într-un şanţ. Acolo se lovise la cap. Încercase să folosească mobilul, dar pe urgia de afară se dusese naibii semnalul. Cât priveşte portofelul gol, era ştiut de toată lumea că primarul din Fundatele îl pârlea mereu la cărţi pe Păvălache, lăsându-l în fundul gol. Privirea rea a băiatului primarului, pumnii strânşi şi noduroşi ai lui Milică, recunoscut ca o gorilă a primarului în momente de cumpănă, îi zăvorâse parcă glasul lui Simion. Privea în pământ şi îi venea să plângă de ciudă că nu putuse să treacă pe lângă primarul căzut sub zăpadă ca pe lângă un obiect nefolositor.

- Cară-te de aici, până nu pun bătaia pe tine! îi porunci Cristinel, privind cu subînţeles la Milică. Mâine să te prezinţi la şeful de post. Să-i dai explicaţii ce şi cum. Poate n-ai fost singur. Ai mai avut cârdăşie cu vreun pierde-lume ca tine. Ia, caută-l prin buzunare, Milică, poate dai de mobil şi de bani.

Simion îl lăsă pe Milică să-l scotocească prin buzunare. Privindu-l apoi pe Cristinel vru să-i spună că n-a avut dreptate şi că nu vede rostul unei perindări pe la şeful de post, dar braţele puternice ale lui Milică îl înşfăcară ca două menghine şi-l târâră afară din casă. Ajuns în curte, Simion fu trântit la pământ. Simţi cum două coase grele, ascuţite, bocancii lui Milică, îi joacă sârba pe stomacul lipit de şira spinării de foame. Apoi, câteva bombeuri îi sfârtecară buzele, măcinându-i dinţii ca două pietre grele de moară. O lovitură şi mai puternică, ultima, în ceafă, îl ameţi pentru scurt timp. Vru să strige. Să se revolte faţă de o asemenea nedreptate ce i se făcea. Dar din peştera gurii năclăite de sângele sărat şi fierbinte, ce îi inundase prispa gurii, nu urcă spre înfiorarea serii decât un scâncet. Ca de pui de curcă sub lama toporiştei înainte de tăiere. Se trezi într-un târziu pe şoseaua cufundată în beznă şi cosită de ţepii reci ai viscolului. Încercă să se ridice în picioare, dar în stomac parcă i se învârtea un motor dureros de drujbă. Se târî cu greutate, asmuţind cu gemetele lui câinii ce voiau să rupă lanţul prin curţi. Casele păreau nişte feştile pâlpâind, scufundate în căldura sobelor lacome de lemn. Ajunse cu greu dincolo de magazinul sătesc. Până la bojdeuca lui nu mai era mult, dar simţi că nu mai avea putere să se târască. Un gând rău, ca un bondar agresiv, i se răsucea în creier. Se şi vedea mâine în faţa şefului de post, cu a cărui răutate luase cunoştinţă, când încercase să-şi facă dreptate, părăsit de Filoteia. Dorise să-şi ia înapoi măcar o parte din banii agonisiţi cu trudă pe şantierul din Germania, dar vicele îl asmuţise pe Pătulea, şeful de post, care-l călcase în picioare. Îi ceruse o dovadă palpabilă a transferului de bani către Filoteia, şi, cum nu avea, Simion se văzuse nevoit să renunţe. Unde s-ar fi putut duce? Nu cunoştea pe nimeni la oraş, iar un avocat ar fi cerut bani serioşi.

O frică devoratoare puse stăpânire pe el la gândul că mâine va fi iar în faţa lui Pătulea. Dacă va mai putea să se ridice din pat după tratamentul aplicat de Milică. Respira din ce în ce mai greu, iar viscolul, ca un câine turbat, îşi înfigea tot mai adânc colţii în pulpana hainelor sale firave. Îşi dădu seama că, oricât s-ar strădui, nu va mai avea putere să ajungă până la căsuţa lui umilă. Că se va sfârşi în sicriul alb, devorator, ce înlănţuise totul ca într-o capcană albă, nemiloasă. „Poate că e mai bine aşa” gândi el, răcorindu-şi faţa în oglinda pufoasă a zăpezii. „Ce-i voi spune mâine şefului de post? O să zică şi el că mint. Că am vrut să-l fur pe primar. Ca să mă răzbun că niciodată nu m-a ajutat cu nimic. Mai bine mor aici ca un câine de pripas. Tu-i mama ei de viaţă, că, uneori, este aşa de nemiloasă cu noi, pleava lumii!”.

Simţi că inima îi bate tot mai încet. Buzele, pe care sângele i se uscase, îi crăpaseră ca ghizdurile fântânii lor din curte. O căldură moale, ademenitoare, începuse să urce din piciorul sănătos. Auzi cum zăpada începu să foşnească la câţiva paşi de el, aidoma unui brocart de mătase. Ca şi cum cineva se căznea să ajungă la el. Ridică capul şi zări o mogâldeaţă ce ţesea cearşaful alb de nea. Ajuns lângă el, omul se aplecă să-l asculte, dacă mai respiră, apoi îl ridică pe spinarea lui puternică şi caldă. Simion nu îndrăzni să întrebe nimic. Se gândi că, plin de remuşcări, Cristinel îl ajunsese din urmă. Că primarul, revenindu-şi, îi spusese fiului său adevărul. Simion şopti cu glas stins: „Cristinel, să-ţi ajute Dumnezeu pentru omenia ta! Puteam să mă sfârşesc în zăpadă. Poate că meritam, căci am făcut mereu umbră pământului. O viaţă întreagă. O viaţă plină de întuneric, sărăcie şi minciună. Multă minciună!”.

Omul ce îl căra cu paşi siguri prin infernul alb, îi răspunse cu glas domol: „Simioane, tu n-ai minţit niciodată! Cum n-ai minţit nici în seara asta cu nimic. Numai că omenia este un lucru tot mai rar pe lumea asta. Şi niciodată nu este răsplătită.”

Simion îşi dădu seama că vocea aceea blândă nu putea fi a lui Cristinel. Dar acum nu mai conta identitatea salvatorului său, atâta timp cât începuse să se zărească acoperişul căzut al căsuţei sale, aplecată într-o parte, ca un drumeţ, aflat la o răspântie de drumuri. Bărbatul însă trecu cu pas sigur de locuinţa sa şi mai spuse doar atât: „O singură dată ai minţit în viaţa ta, Simioane! Pe maică-ta, când aveai opt ani, şi ai furat cireşe din grădina lui Merişanu. Doar atunci, Simioane!”

Simion se cutremură în sine la auzul acestor vorbe despre timpi îndepărtaţi şi dragi lui. Cei ai copilăriei. Şi abia atunci îşi dădu el seama că Stăpânul lumii acesteia se coborâse până la el, ca să-l scape de urgia zăpezii şi-l căra pe umerii lui puternici, izbăvitori. Pe el, un umil, pe care nimeni din satul lor n-ar fi dat nicio ceapă degerată. Atunci, Simion îngăimă cu sfială: „Doamne, nu sunt vrednic, ca să mă porţi în spate. Sunt greu de păcate!”

Şi Stăpânul lumii acesteia îi răspunse cu glasul lui cald: „Nu eşti greu deloc, Simioane! Eşti uşor. Uşor ca un fulg de nea!”.

 

31-01-2015
De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu