IHTYS (povestire)

     Vara sfâşiase ca într-o ceartă conjugală cămaşa imaculată a cerului, îmbrăcându-se brusc în roba argintie a toamnei spre disperarea pescarilor locului. Numai soarele, palid ca un fluture de noapte, mai stătea agăţat ca o mătanie pe încheietura amurgului. Puiul acela de toamnă în joaca lui de copil, ce încă era, amestecase culorile ce se cerneau pe faţa parcă stinsă a apei. Rămânea doar amintirea zilelor toride când inima mării se umplea dimineaţa de plasele argintii ale bărcilor pescăreşti. Mirajul verii, melancolia pe care marea o resimţea, când corăbii mari îi mângâiau pântecul fertile, se transformase deodată într-o blândă ieremiadă. Vineţiul toamnei şi paloarea unei tristeţi incomensurabile zăvorau sub lacăte de sticlă fumurie întinderea apei, memento pentru aripa căzută a clipei trecute.

Şi acest lucru îl simţea straniu şi dureros de trist în inima sa, Eitan. Atât de puternic era legat de marea fumegând de dorul verii, atât de mult datora zbaterii ei legănate, încât, ori de câte ori simţea sub genunchiul bărcii sale siguranţa ţărmului, cădea pe nisipul umed şi mulţumea cerului, psalmodiind vechea rugăciune învăţată într-o copilărie de mult pierdută, furişată pe după casele de pescari pitice, îngropate în nisipul aburit de alge şi scoici multicolore.

Ar fi vrut Eitan să roage vara să mai stea pe zulufii de spumă ai mării sale, să zăbovească ireal încă un anotimp, deşi ştia că nimeni nu putea schimba cursul vremilor. Cu acest gând vâsli preţ de câteva clipe, ca să atingă malul izbăvitor, mal pe care-l visa noapte de noapte, uneori atât de departe, ca un miraj al deşertului de ape, ce-l osândea în vis la un periplu etern pe marea cea mare. Mâna lui se încleştă pe vâsla de lemn troienită de anii celor din stirpea lui, care ca şi el căutaseră mântuirea pe ape. Cânta un cântec vechi, când zări pe stânci trupul poetesei Naim de la curtea regelui Moab. Venise regele să-şi vadă supuşii de la sud de împărăţie, deşi ştia că lumea pestriţă a pescarilor nu avea ce să-i ofere. Venise poate din curiozitate, din prea mult plictis al curţii sale, obedientă şi pusă mereu pe cleveteli meschine, venise poate dintr-o chemare a mării, chemare pe care întinderea de ape o face etern bărbaţilor lumii, indiferent de rasă şi poziţie socială.

Înconjurat de o camarilă deşuchiată, singura rază de lumină din jurul regelui părea să fie poetesa Naim, despre care vânturile de apus aduseseră vorba că îngenunchease atâtea inimi de cavaleri câte nu reuşiseră să îngenuncheze generaţii de strămoşi ai regelui Moab în luptele crude şi scăldate în sânge nevinovat sub arşiţa deşertului. Trupul ei mirosind a pădure tânără aţâţa imaginaţia celui ce o privea, iar inteligenţa ei depăşise de mult graniţele în care erau închistaţi marele preot, sfătuitorul de taină sau clovnul favorit, recunoscuţi ca minţile cele mai luminate ale regatului. Avea poetesa un fel ciudat de a privi oamenii din jur, mai ales bărbaţii, o lumină fantastică te ţintuia, făcându-te mic şi neînsemnat, indiferent de aura socială pe care o posedai, glasul ei indica forţă şi te îndemna să te supui asemenea unui animal de pradă hipnotizat de dresorul care-l domină psihic. Acolo, pe stânci, când o zărise Eitan, i se păruse o zeitate coborâtă din cer ca pentru a se odihni. Întinsă pe pietrele ude, brăzdate de valurile mici, ce-i udau timid îmbrăcămintea de mătase purpurie, lipind-o de conturul delicat al picioarelor ce atingeau în răstimpuri apa într-un joc ireal al degetelor ei, ce se alergau parcă cu peştii minusculi şi amăgitori. Marea se prinsese şi ea în acest joc, lacomă să o atingă, să-i simtă tremurul corpului sub aura străvezie a apelor răcoroase, tandre, care desenau volute pe stâncile devenite pat mirific pentru poetesa regatului.

Eitan sări din barcă şi se opri încurcat, târând după el plasele argintii, ce respirau parcă prin branhiile prăzii bogate din acea zi. Nu mai zărise până atunci pe plaja aceea mereu pustie a satului lor o făptură atât de delicată şi de frumoasă, de fin îmbrăcată. Simpla privire aruncată pe cămaşa lui cadrilată şi pe pantalonii săi largi, din piele de delfin, etalon comun tuturor celor de teapa lui, făcându-l să se simtă ca oricare dintre săracii de pe uliţa satului. Prin aer plutea un parfum ce-l ameţea, dar care-i aţâţa simţurile sub briza ce începuse să plutească ca un pescăruş în derivă dinspre larg. Un parfum tainic, pe care el nu-l mai respirase niciodată, şi nu se mira că marea tremura în matca ei sub mirifica aură a clipei de seară. Eitan lăsase să-i cadă din mâini plasele bătrâne, îşi suflecase mânecile largi ale cămăşii, ca şi cum s-ar fi pregătit să se apuce de o treabă foarte serioasă şi porni timid spre stânci, ştiind că altă cale spre căsuţa sa nu avea. Trebuia să-i dea măcar bineţe, altfel proverbiala ospitalitate a satului lor ar fi fost vorbă aruncată în vânt. Când o zărise cu câteva zile în urmă, înconjurată de cavalerii aceia trufaşi de la curte, oprindu-se ca un copil încântat în faţa bazarelor din piaţa mare, simţise în inimă lama rece a acelui sentiment ce crucificase generaţii de bărbaţi ai neamului său, transformându-i în îndrăgostiţi. Noapte de noapte o zărise în visele sale, când suavă, când un pic tristă, dar era ea, poetesa, femeia la care nici nu visa să ajungă vreodată atât de aproape sub vineţiul cer de toamnă coborât ca şi ea parcă din timpuri imemoriale. Nu apucase să facă primii paşi că Naim se întoarse spre el, ridicându-se leneş de pe patul de alge.

- Ai vrut să mă ocoleşti şi să îţi vezi de drum? îl iscodi ea cu privirea, care, dacă ar fi zburat într-o dimineaţă peste mare, ar fi văduvit întinderea-i de aripa pescăruşilor, ce s-ar fi aruncat în adâncimea ochilor ei. Spune, greşesc?

- Noi, cei din partea locului, suntem obişnuiţi mai mult cu singurătatea şi cu tăcerea, marea ne-a învăţat că vorbele multe aduc cel mai mare rău oamenilor Nici ea nu vorbeşte şi totuşi cine are glasul mai limpede ca al ei?

Priviră amândoi zarea în tăcere, fiecare cu gândurile lui sub platoşa cerului de august. Timpul se oprise parcă din zbaterea lui, ţintuind clipele pe întinderea apei ce abia se mai prelingea spre un ţărm obosit de valurile ce de veacuri doreau să-l cucerească cu venirea fluxului, retrăgându-se apoi, parcă dureros, spre adâncurile refluxului ce le voia numai pentru el în larg.

Poetesa apucă lyra şi începu să cânte. Cerul se umplu de un glas asemenea sirenelor pe care nu o dată Eitan le auzise chemându-l spre largul ucigător. Se împotrivise mereu chemării lor, răsucindu-şi privirea spre ţărmul pe care-şi lăsase la plecare dis de dimineaţă visele, luând cu el numai speranţa de a se întoarce teafăr la mal. Mereu reuşise să scape de amăgitoarele glasuri, respirând aerul viu al întoarcerii, aşteptând cu nerăbdare să simtă sub talpă nisipul tare şi sigur. Dar acum acest glas nefiresc îl purta parcă spre alte lumi, necunoscute, golindu-l de puterea pe care numai marea i-o împrumuta mereu. Lovindu-i venele tinere, sălbatice, cu clopote mari de cântec şi cuvinte ce agonizau sub orizontul macerat de marea fantastică. O privea pe Naim, îi zărea ochii de felină cum urmăresc traiectoria ultimului pescăruş şi ştia că aceste clipe au unicitatea lor. Că el nu se va mai întâlni cu ele niciodată, de mâine caravana regală îndreptându-se spre alţi supuşi şi spre alte oraşe. Simţea cum o dulce istovire îi cutreieră muşchii, relaxându-l, ca şi cum un ser latent l-ar fi străpuns lasciv şi tandru în acelaşi timp, şi închise ochii. Mirosul algelor putrede, amestecat cu parfumul de santal al trupului poetesei se ridica prin aburul dens al aerului. Simţi cum îl mângâie un stol de cuvinte plămădite de glasul ei nefiresc de cald: „Va trebui să-ţi laşi barca şi plasele argintii, să izgoneşti marea din inima ta ca pe o slujnică frivolă, şi să te îndrepţi spre curtea regelui Moab, dacă vrei să cunoşti fericirea! Ştiu, ştiu că nu ai fost niciodată fericit!”

Eitan ar fi vrut să-şi descleşteze buzele crăpate de vântul septentrional şi să strige cu disperare: „Nu-i adevărat! Am fost fericit, nu o dată, de multe ori, dintotdeauna! Marea mi-a dat acest sentiment, ori de câte ori m-am înapoiat cu barca plină, teafăr, trudit, dar fericit!”

Simţii două degete catifelate apăsându-i buzele, condamnându-le la o nedreaptă tăcere şi glasul ei îi cântă iar: „Totul nu a fost decât o părere, voi, bărbaţii, măsuraţi fericirea în atât de puţine cuvinte şi o rezumaţi la lucruri atât de banale, încât nu veţi şti niciodată cum este să fii într-adevăr fericit!”.

Ar fi vrut să-i spună atâtea lucruri, într-adevăr simple, dar sincere pentru el, un biet pescar, dar îşi dădu seama, privind-o, că nu o va putea convinge de asta niciodată. Fiindcă pentru ea fericirea însemna altceva, cu totul altceva, ţinând cont de lumea din care venea. Fericirea se măsura în lumea ei prin frumuseţea trupului, atât de iluzorie şi fadă. Pentru el, fericirea însemna frumuseţe sufletească, atribut atât de rar printre semenii săi. Murmură atunci ca pentru sine, ştiind că ea îi va auzi mărturisirea: „Nu voi putea găsi fericirea în alt loc, oricât aş căuta-o! Menirea mea este să ridic din maluri trupuri noi de bărci, să pescuiesc şi să ţes năvoade. Asta numesc eu fericire. Am să-ţi povestesc ceva, un lucru pe care nu l-am mai spus nimănui, căci ştiu că mâine vei pleca cu regele tău mai departe... Nu ştiu de ce am încredere să-ţi mărturisesc un lucru atât de drag inimii mele, dar poate fiecare istorioară din viaţa noastră îşi are o clipă a ei de sinceritate, când trebuie să ardă, să iasă în lume, ca o taină a sufletelor. Este un lucru la care ţin ca la viaţa mea, şi nu aş vrea să râzi de mine!”.

O privi aşa cum dimineaţa priveşte întinderea nesfârşită a mării şi Naim îl simţi pentru o clipă destins. I se părea că demult, tare demult, poate într-o altă viaţă, mai retrăise aceste clipe, că acest bărbat umil, dar atât de sincer, o mai subjugase cu neastâmpărul ochilor lui acolo, la marginea mării, că despărţirea de el fusese dureroasă, că undeva rămăsese o rană care nici azi nu se vindecase, ca o dulce durere, pe care o porţi cu tine toată viaţa, ca pe o cruce zidită din întrebări nerostite şi din răspunsuri aşteptate în zadar. Poetesa respiră cu nesaţ aerul înserării prin care vălătucii moi de spumă şi de sare se amestecau la mal cu mireasma scoicilor defuncte, aruncate obol nisipului de marea capricioasă.

„Am crescut fără mamă”, îşi începu Eitan povestirea, “a murit la naşterea mea şi tata m-a îngrijit, aşa cum poate şi ştie un bărbat rămas singur cu marea. Printre plase şi peşti, rame de lemn cicatrizate de ape şi vreme, între un drum şi altul pe ape. Învăţasem la şapte ani rosturile pescarilor, vechi de când lumea. Ştiam să cercetez marea, să o ascult, ca să ştiu în ce toane este. Uite, şi acum, a auzit tot ceea ce mi-ai propus să fac, să o părăsesc, să uit de ea şi să plec în căutarea a ceea ce tu numeşti fericire. O simt cum bolboroseşte în străfunduri, cum îmi cercetează inima, adânc, ca şi cum ar vrea să ştie dacă toate cuvintele tale mi-au pătruns cu adevărat în suflet, dacă m-am hotărât să plec. O, dacă ai şti cum simt prin toată fiinţa mea neliniştea care o apasă! Aş vrea să o pot cuprinde cu braţele, să o strâng la piept, ca pe o fiinţă care m-a ţinut în viaţă, m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, căreia îi datorez totul şi să-i şoptesc că niciodată nu voi putea să o trădez!”.

Naim îl privea uimită, neputând pricepe cum poate un bărbat considera o biată întindere nesfârşită de ape ca fiind totul pentru el, cum poate acest pescar să tânjească după mare, aşa cum nebunii îndrăgostiţi au tânjit peste ani la sufletul ei. Eitan îi surprinse privirea, se întoarse spre mare şi zise: „Cu câteva zile înainte să împlinesc şapte ani, bătrânul m-a luat cu el în larg, la pescuit. Părea mai încordat ca niciodată. În ultima vreme devenise morocănos, mai tăcut ca de obicei şi ştiam şi cauza acestei stări, neobişnuită pentru el. De o bună vreme o visa pe mama, noapte de noapte, palidă, îmbrăcată în rochia albastră pe care o purtase când îşi uniseră vieţile la biserica din sat. Îl întreba dacă are grijă de mine, dacă m-a învăţat rostul mării şi dacă se va face luntre şi punte pentru a mă da la şcoală să învăţ, ceea ce nimeni din neamul nostru nu făcuse niciodată. Tata îmi povestea mereu acest vis şi eu îl linişteam, spunându-i că tot ceea ce mama dorise bun pentru mine el făcuse deja. Simplul fapt că mă învăţase totul despre mare fiindu-mi de ajuns. În acea dimineaţă, ne-am spus rugăciunea de plecare şi am ieşit pe mare, convins şi eu ca şi tata că cineva mai presus de toţi şi de toate ne orânduieşte căile pe mare şi în viaţă. Soarele se ridicase pe cer de-a buşilea, ca un copil trezit din somn, cu ochii cârpiţi încă. Marea însă mi se păruse, de când am plecat, leşioasă, neprietenoasă, indiferentă parcă la zbaterea ritmică a vâslelor noastre. Nu mă înşelasem niciodată, căci între mine şi ea exista un pact tăcut, ştiut doar de mine şi de tata, dezvăluit de bătrân, când şi-a dat seama că începusem să înţeleg rosturile lumii. Îmi povestise că imediat după naşterea mea şi moartea mamei, mă luase cu el pe mare şi acolo, în larg, făcuse cu ea legământ de apă şi sânge: „Stăpâna mea!” se rugase el mării, “tu cea care zi de zi te înduri de osteneala braţelor mele, tu cea care îmi ştii rostogolirea sufletului printre stelele arzânde de dorul tău, vreau să fac cu tine azi un legământ sfânt. Eitan este tot ceea ce mi-a mai rămas pe lume. Înainte să mă bucur dimineaţa că te văd pe tine maiestuoasă şi puternică, mă bucur de gânguritul lui tainic, care mie nu-mi spune nimic, dar care poate ţie, ca mamă bună, îţi poate spune multe. Singur nu pot să-l cresc, fiindcă sunt un bărbat puternic pe mare, dar slab şi neîndemânatic pe uscat. Ţi-l dăruiesc ţie, apără-l, învaţă-l să se păzească de pericole, de leviatanii întunecaţi ai adâncului tău, învaţă-l să fie fericit!”. Apoi, tata apucase cuţitul lat, pescăresc, cu care spinteca burţile peştilor prinşi şi lăsase ca din palma-i bătătorită să picure în mare câteva picături rubinii de sânge. Legământul tăcut pe care-l făcea cu marea. De aceea, simt azi ceea ce nimeni nu a simţit poate vreodată pentru marea cea mare. O iubire de fiu, nelegitim, dar poate de aceea o iubire atât de puternică, căci mă simt legat prin mii de fire nevăzute de destinul ei. Din această pricină, în dimineaţa când împlinisem şapte ani simţisem acolo în larg că pentru prima dată marea ne era ostilă Am încercat să-i spun asta bătrânului, dar mi-a zâmbit, parcă amar, m-a bătut pe umeri, ca pe un tovarăş de năvod şi mi-a zis: „Niciodată să nu mai spui aşa ceva despre mare!”. Am ajuns la locul unde arunca zi de zi năvoadele, loc sfânt pentru tata şi darnic în peşte. A aruncat plasele şi i-am zărit chipul încordat şi luminat la răstimpuri de oglinda apelor în care soarele de iulie se aruncase beat de fericire. Năvodul puternic, ţesut cu o seară înaine cu grijă, se scufundă în apa limpede şi barca se roti de două ori în loc.

„Semn rău”, spuse bătrânul, privind spre cer. “Niciodată nu s-a învârtit de două ori. O singură dată îi era de ajuns năvodului să se ţintuiască locului”. Eu m-am aplecat peste barcă şi am atins apa leşioasă, inertă, zâmbindu-i. Din străfunduri nu mi-a venit nici un răspuns. Marea plecase parcă de acasă şi lăsase uşa încuiată, barca plutind parcă pe un scut rece, ostil, ameninţător. M-am uitat la tata şi cred că a înţeles ce se întâmplă. Şi-a prins obrajii supţi de soare în palme, a închis ochii, aşteptând. Am simţit năvodul respirând o dată, năvalnic, trăgând a greu, apoi o zbatere uşoară a bărcii spre afund. Dar nu era peştele. Soarele se ghemuise de frică în spatele unor nori fumurii şi tăcea. Marea îşi încreţea fruntea vineţie şi un vânt tăios ne atinse obrajii. L-am rugat din ochi pe bătrân să renunţăm, dar fără folos. Mâinile lui puternice ca nişte catarge, cu venele umflate, gata să dea pe-afară, ca nişte pâraie învolburate, se tulburaseră şi ele de clipa ce ne înconjura ameninţătoare. Strânse marginea bărcii cu încrâncenare, semn de neîncuviinţare faţă de cererea mea nerostită. Marea sparse două valuri de carena bărcii şi dinspre larg un fum cenuşiu se rostogolea spre noi din gâtlejul de balaur înfuriat al cerului, călcând sub copitele lui ridurile din ce în ce mai adâncite ale feţei mării.

„Tată”, am strigat eu, ridicându-mă în picioare, “tată, te rog, să plecăm!”

„E prea târziu, fiule!” rostise el, cu braţele căzându-i pe genunchi ca aripile unui albatros obosit, sfâşiat de furtună. Pentru prima oară de când ieşisem pe calea apelor îmi era frică. Tata s-a ridicat în picioare şi cu o voce înspăimântătoare a strigat: „Eşti ca orice femeie, rea şi perfidă, necruţătoare! Ţi-am adus acum câţiva ani un fiu şi l-ai primit. N-ai spus nimic, faţa ta era binevoitoare şi valurile tale au acceptat ofranda mea. El înseamnă totul pentru mine, aşa cum până acum o vreme a însemnat Miriam, mama lui, de care ţi-am povestit de atâtea ori în clipele noastre de singurătate şi taină, când mă ascultai blândă şi înţelegeai parcă durerea mea. Legământ am făcut cu tine, legământ de apă şi sânge. De ce nu m-ai luat altădată, când cutreieram singur, eu şi gândurile mele, pe întinderea ta? De ce tocmai acum? De ce cu el? Blestemată să fii în veci, iar furtuna pe care ne-o pregăteşti nouă să te bântuie veşnic şi să nu-ţi dea linişte!”.

Atunci ochii mei, mintea mea plăpândă, trupul meu neajutorat, realizaseră că între tata şi mama mea adoptivă, marea, se săvârşea un ritual dureros, străin mie, dar atât de comun oamenilor maturi. Din străfunduri marea ne furase plasele, ducându-le pe spinarea chiţilor săi cine ştie pe ce alte maluri şi mi se părea că-i răspunde bătrânului prin hula tot mai ameninţătoare, care ne acoperea glasurile deznădăjduite.

„Ghemuieşte-te sub banca din prora!”, îmi poruncise bătrânul. Să nu te mişti de acolo! Nu o să ne învingă ea pe noi!”.

Nu-şi termină cuvântul când un val necruţător mătură barca sub biciul rece, cu care marea îşi îndemna bidivii de valuri. Aşteptam resemnaţi răbufnirea celui de al doilea val. Glasul bătrânului, ca o provocare, se ridica peste ape din ce în ce mai puternic şi, în acelaşi timp, marea răspundea tot mai ameninţătoare împotrivirii lui, nemaiîntâlnită pentru ea până atunci. Apoi o linişte nefirească a umplut locul şi într-un târziu am deschis ochii. Bătrânul meu nu mai era. L-am strigat speriat şi am privit înspre mare. Valurile uriaşe se îndepărtau cu un şuierat straniu spre larg. Ştiam că marea îşi luase obolul. Auzisem despre asta la focurile pescăreşti de pe mal, în nopţile de vară cu lună plină, când se spune că se deschid cerurile, de unde coboară poveşti nebănuite despre mare, oameni, stele şi luna care le împărăţeşte pe toate, dar numai cei cu sufletul senin le pot auzi, înţelege şi învăţa pentru a le transmite mai apoi ca pe nişte porunci tainice, pe care imensitatea nopţii de vară le dăruieşte celor aleşi. Ştiam că bătrânul plecase ca un vis, ca o şoaptă pe care marea o va purta pe spinarea delfinilor singuratici până pe alte ţărmuri, sub faruri străine şi pierdute în negura nopţii. L-am strigat sfâşietor, dar glasul meu s-a lovit de indiferenţa mării ieşită din fire de vorbele bătrânului meu. Un foşnet de valuri îmi ajunse la urechi, părea că marea îmi vorbeşte prin sute de buze nevăzute de apă, că mişcarea ei şi-a pierdut din tărie, din ură, că se topeşte într-un cântec adormitor. Puterile mă părăsiseră, ca şi gândurile, şi am închis ochii, aşteptând hotărârea mării. Un glas mă striga parcă de peste ape. Convins că aiurez din cauza clipei de soroc, care-mi asfinţise poate, am deschis doar ochii sufletului, căci se spune că atunci când vrei să vezi adevărul, să-l cauţi cu ochii sufletului tău. Am privit cu teamă, era pentru prima dată când sufletul meu îşi deschidea ochii spre lume şi am zărit un bărbat care călca uşor pe ape, ca şi cum ar fi plutit. A vorbit mării, dar ochii sufletului meu nu puteau înţelege vorbele lui luate de vântul amiezii, iar marea s-a liniştit. I-am surprins privirea blândă, dar atât de tristă, şi am întins mâinile spre el ca să i le sărut, aşa cum faci din respect pentru omul care ţi-a salvat viaţa. „Nu acum, nu acum trebuie să mă cunoşti, va veni şi vremea aceea!” mi-a spus el. “Acum m-ai văzut cu ochii sufletului, va veni ceasul să o faci şi cu ochii tăi albaştri şi senini!”. Mi-am închis ochii sufletului, căci nu departe de barcă se auzeau glasuri de bărbaţi, strigându-l pe tata, şi nu voiam ca alţi oameni să-mi cunoască sufletul, încă neştiutor şi lesne supus greşelilor. Erau pescarii din sat, care ştiau că bătrânul meu ieşise cu mine în larg. Ei m-au adus teafăr la mal”.

Naim părea tulburată de povestea lui Eitan, deşi în suflet purta pecetea neîncrederii faţă de toată această poveste şi mai ales faţă de finalul ei neaşteptat şi nemaiîntâlnit.

- Ascultând această poveste, cred că eşti obligat să părăseşti marea chiar acum, să încerci să găseşti frumuseţea vieţii în altă parte. Frumuseţea care-ţi poate aduce fericirea supremă. Ştiu că ea te aşteaptă undeva! Poate chiar la curtea regelui Moab! Ştii ca şi mine că această trecere a regelui prin satul tău nu este întâmplătoare. Ca şi în alte sate de pescari caută meşteri neîntrecuţi în construirea corăbiei cu care visează să facă ocolul lumii. Şi cine nu a auzit de Eitan, din latura de sud a împărăţiei şi de desăvârşita lui artă de a scoate din lemn adevăraţi chiţi plutitori pe ape? Regele vrea ca eu să te conving să vii la curtea lui. Asta este un fel de a spune, căci ştii şi tu că dorinţa regelui este ca şi destinul: nu i te poţi împotrivi, orice ai face!

- Dar tu, tu, poeteso, tu ai găsit vreodată fericirea, ai văzut cum arată adevărata frumuseţe, de vrei să mă facă să cred că ea ar exista şi în alte locuri şi s-ar ascunde şi sub alte chipuri? Ştii cum arată?

La auzul întrebării acesteia Naim se întristă, neştiind dacă să-i răspundă că încă nu ştie ce este fericirea. Că o căutase în spatele frumuseţii sale răpitoare sau a uşilor dormitoarelor ei, tapiţate cu mătase adusă tocmai din China, acolo unde se dezbrăca de sentimente, rămânând o simplă femeie cutreierată de simţuri ca marea de alizeul de seară. Sau în moliciunea alcovurilor, umbrite de lenjeria grea de brocart amăgitor, ca şi plăcerile carnale, trecătoare, ce se mistuiau amăgitor. Nu o găsise nici măcar în lyra ei care răsuna seară de seară la serbările în care Moab era neîntrecut.

- Ce frumuseţe şi ce fel de fericire pot găsi eu într-un oraş crescut din dunele de nisip şi unde strălucirea mării nu calcă niciodată? cutezase Eitan să se apere de îndemnurile poetesei la a părăsi tot ce însemnase viaţa sa.

- Ai să vezi că nu este aşa! Regele are corăbii multe, ca cea cu care am venit pe ţărmul tău. Vei vedea vase şi bărci cum nu-ţi poţi imagina că există vreodată! Şi, cel mai important lucru, alături de alţi meşteri vei fi zi de zi lângă călcâiul mării, acolo unde vei ridica o corabie care va duce cu ea pe toate întinderile de apă ale lumii gândurile şi sudoarea palmelor tale. Vei fi acolo, în port, lângă marea ta cea mare, ai să-i auzi glasul când se va minuna de măiestria mâinilor tale şi vei simţi un fior în inimă atunci când pusă pe linia de plutire corabia ta va îmbrăţişa marea, ca un logodnic sfios, nerăbdător să-i simtă atingerea.

Şi pescarul umil şi sărac, Eitan, fu atât de impresionat de cuvintele poetesei, încât se încrezu în spusele femeii şi acceptă, dar numai cu o condiţie. Dacă nu va putea descoperi la curtea regelui fericirea, poetesa va fi obligată să se întoarcă cu el aici, în satul sărac de la marginea mării, căci nu pentru corabia ce trebuia ridicată acceptase el să ţeasă un alt fir al vieţii sale, ci pentru că spera ca la curtea regelui să simtă poate pentru prima dată gustul şi atingerea de jad a trupului poetesei, care-i furase clipa marină pentru a o transforma în dună de foc nisipos.

Eitan mai privi o dată întinderea de ape, ca pentru a aştepta de la ea un răspuns, dar aceasta tăcea, deşi în înţelepciunea ei marea ştia că nu e bine să asculţi niciodată de glasul inimii, atunci când ecoul lui se tulbură în ochii unei femei.

***

Oraşul regelui Moab, petrecerile somptuoase de la palat, dormitorul său îmbrăcat în mătase veneţiană, oglinzile scumpe de Anatolia, portul şi imaginea de pescăruş ţesut din lemn a viitoarei corăbii nu-l puteau scoate pe Eitan din starea de melancolie în care părăsise marea sa. Nici dunele de nisip ca nişte cocoaşe ancestrale pe spinarea deşertului, nici caii iuţi, sângerând smarald pe întinderile pustii, nici chiar întrebările iscoditoare pe care tinerele de la curte i le puneau poetesei despre originile lui, nimic nu putea să-l facă să uite calea de apă pe care o părăsise, amăgit de câteva vorbe meşteşugite. Crezuse că aici, la curte, prietenia lui cu Naim, începută pe malul stâncos al plajei sale, pentru care părăsise scâncetul duios al mării, va căpăta alte simboluri. Că inimile lor vor rezona într-un fel sau altul pentru a-i apropia. Dar inocenţa lui primitivă, de om al apelor, îi fusese spulberată de mai marele gărzii palatului, care-i strecurase la ureche într-o seară nişte vorbe ce îi alungaseră din gând orice iluzie privind apropierea lui de poetesă, aruncându-l în fântâna seacă a deznădejdii. „Pescarule, de ce crezi că poetesa nu acceptă în jurul ei lamă de sabie sau copită de cal roib? Că se înconjoară numai de fecioare? Nu pricepi, ori nu vrei să vezi că Naim, fiind poetesa curţii este şi prima sa vestală, închinată templului în care odihneşte zeul atotputernic al locurilor noastre. Saturn. Ea este de la naştere dăruită lui şi nu are voie să ştie de bărbat”. De aceea, la ceas de cumpănă, seară de seară, Eitan încăleca pe roibul primit de la Naim şi se ducea pe ţărm, să admire marea, chiar dacă o părăsise doar de câteva clipe după munca istovitoare de peste zi. Numai acolo se linişteau glasurile din trupul lui, care îl mustrau pentru hotărârea luată de a părăsi crugul apelor, pentru iluzia unei iubiri care nu va tremura niciodată pentru el în serile cu lună. Noua corabie a regelui, care putea fi la nevoie fortăreaţă de luptă, vas comercial sau de agrement stătea la mal ca un semn al orgoliului omenesc, care din veacuri a vrut să cucerească distanţele şi timpul. Eitan ştia că peste câteva luni ea va primi botezul apei şi va pleca spre zările unde nici glas şi şi nici mirare de om nu ajunseseră vreodată. Simţea însă atunci când atingea cu tălpile-i fierbinţi crupa bidiviului pe care-l cravaşase în deşertul străbătut până la mare, că apa nu îi acorda nici cea mai mică atenţie, că îl ignora, punându-l în rând cu toţi anonimii ce forfoteau în portul aprins de febra încheierii punţii superioare, regele dorind ca până la Saturnalii corabia să fie pusă pe apă. Această sărbătoare fusese adusă aici de guvernarea romană, care-l venera astfel pe Saturn, zeul italic agrar, de obârşie arhaică, poate etruscă, zeu ce era protectorul holdelor şi semănăturilor. Sărbătoarea dura o săptămână, era plină de ospeţe şi bucurie, petrecere şi bună dispoziţie. Imperiul Roman, care ajunsese dincolo de graniţele regatului lui Moab, îşi impusese şi aici ca peste tot tradiţiile şi folosea orice prilej pentru a-i convinge pe localnici de însemnătatea sărbătorilor lor. Pe Eitan toată vânzoleala din port îl obosea, el era obişnuit ca marea să fie numai a lui, să nu împartă cu nimeni frumuseţea şi taina ei, aşa că ori de câte ori se întorcea de acolo, o tristeţe din ce în ce mai adâncă i se întipărea pe fruntea plină de gânduri. Aşa era şi în seara când la înapoiere intrase într-o tavernă să îşi mai înece amarul. Se aşezase la o masă, într-un colţ, căci îi plăcea să privească fizionomiile ce se perindau prin faţa tejghelei soioase din lemn, unde rând pe rând comenzile rostite cu voce tare încălzeau inimile oamenilor cu amăgirile pământului care fusese rodnic în anul ce trecuse. Îşi pusese pe genunchi tunica pe care Naim i-o cumpărase din bazarul oraşului şi rămăsese într-un tricou care îl aducea mai aproape de vechea-i îndeletnicire de pescar. Deodată, de masa sa se apropie un tânăr cu o barbă neîngrijită, cu o privire de smoală, care-i şopti la ureche, privind în acelaşi timp precaut în jurul lor: “Ihtys!”. Eitan se întoarse spre el întrebător, să vadă dacă nu cumva tânărul îl confundase cu altcineva, dar acesta şi mai insistent îi trecu o mână pe după umeri, şoptindu-i precipitat acelaşi cuvânt de mai înainte, temându-se ca nu cumva ecoul glasului său să se piardă înspre latura aglomerată a tavernei, de unde ochi cercetători şi dubioşi îi fixau neîntrerupt. Dar acel cuvânt îi era necunoscut lui Eitan, care se întreba în sine cu cine îl confundase străinul şi de ce îl strângea pe după umeri cu o tărie care ar fi trebuit să însemne că acel cuvânt trebuie să aibă o anume semnificaţie pentru el. Tânărul văzând uluirea de o clipă a lui Eitan îi puse mâna pe antebraţul pe care acesta avea tatuat un peşte marin, în două culori vii, nestăpânite de trecerea vremii, împungând cu degetul desenul, ca pentru a-şi întări mesajul pe care voia să i-l transmită. Eitan se ridică brusc, amintindu-şi că Naim îl sfătuise să nu se lege în vorbă cu străini, regatul, mai ales acum sub stăpânirea romană, fiind un viespar de răutăţi şi de oameni periculoşi. Ieşi tulburat din tavernă şi nu se dădu prins somnului până ce nu avu o clipă de singurătate în compania poetesei.

- Am fost în seara asta la mare, îi spuse el cu aceiaşi tristeţe în glas, cu care o făcea ori de câte ori Naim se interesa de cum îşi petrecuse ziua. Cred că m-a uitat definitiv, n-am mai simţit nimic din fiorul care mă străbătea când intram sub unda ei.

Naim surâse ca de obicei, gândindu-se că făcuse o mare greşeală când îl smulsese din rostul său pe Eitan, care, dacă ar fi trăit trei rânduri de vieţi, n-ar fi putut fi fericit în regat.

- La întoarcere m-am oprit la tavernă. Acolo un tânăr ciudat a venit lângă mine şi mi-a spus doar atât: ”Ihtys!” Nu o dată, ci de două ori. Apoi mi-a arătat tatuajul meu de pe antebraţ. Ce poate fi asta?

- Trebuie să ai grijă! În regatul nostru s-au refugiat de frica persecuţiilor mulţi creştini…

- Creştini?

- Da, o sectă care crede într-un prooroc, despre care ei zic că le-a fost Împărat...

- Cineva mai mare decât Moab?

- Cu siguranţă, din moment ce ei îl numesc pe el Împărat. Creştinii se întâlnesc pe ascuns în case tăinuite, pe al căror perete apare desenat un peşte, exact ca pe braţul tău!

- Ihtys... Ihtys... Ce înseamnă acest cuvânt?

- În greacă înseamnă Iesous Christos Theou Yios Soter, dar creştinii i-au dat un sens esoteric, adică secret, semnul peştelui, semn tainic de recunoaştere între ei, căci fiecare literă a acestui cuvânt formează un simbol drag creştinilor: Iisus Hristos, Fiul Domnului Mântuitor.

- Şi cine este acest Hristos?

- Împăratul în care ei cred...Un om simplu, tâmplar, dar care a făcut pentru ei multe minuni şi, culmea, a avut ucenici oameni ai mării, pescari simpli ca tine, pe care se spune că i-a luat de lângă năvod şi i-a făcut pescari de oameni.

- Cum adică pescari de oameni?

- E prea greu de explicat... Nu ai înţelege prea multe şi, oricum, tu vei rămâne pe veci ceea ce ai tăi au fost pe veci, un simplu pescar!

Din acea seară, Eitan se aprinsese la gândul că într-o zi va putea afla mai multe despre acei oameni ce-şi zic creştini, despre împăratul lor şi mai ales despre pescarii-ucenici, pescarii de oameni. Aşa că de atunci în fiecare seară intra în taverna, unde îl întâlnise pe acel tânăr în speranţa unei revederi cu el. Dar acesta părea că intrase în pământ şi cu el şi dorinţa lui Eitan de a poposi într-una din casele tainice ale creştinilor. Dar într-o seară uitată de griji, îl zărise pe tânăr stând rezemat de tejghea. Se apropie timid de el, ridicându-şi mâneca de la cămaşă, şi îi şopti: ”Ihtys!”. Tânărul îl privi preţ de câteva secunde, se uită cu spaimă în jur să vadă dacă nu cumva glasul bărbatului ajunsese la urechile celor ce îşi pierdeau vremea în faţa paharelor şi, când realiză că nu există nici un pericol, îl luă de mână, trăgându-l afară. Noaptea îi întâmpinase cu tăcerea zidurilor oraşului căzute în genunchi sub laptele negru al cerului, ici colo lătrând câte un câine pentru a-şi merita bucata de pâine aruncată de un stăpân milostiv. Umbrele lor se deşirau pe spinarea caselor, lungindu-se ireal, ai fi zis că fantome venite din pustiuri le calcă pe umeri, grăbindu-se să ajungă acolo unde Eitan dorea să intre pentru prima oară. Se opriră în faţa unei case cu un cat, pe peretele căreia se afla scrijelit scheletul unui peşte. Eitan ştia că acolo vor intra. Priviră în jur pentru a se convinge că nimeni nu le luase urma, apoi intrară unul după altul într-o încăpere unde ciorchini de oameni, vârâţi unul în altul, ascultau un bătrân care le povestea ceva despre o femeie păcătoasă. Din acea seară, Eitan era mereu prezent la pildele pe care le asculta cu atenţie şi uneori cu emoţie, dar fără să ştie dacă pricepe îndeajuns sensul lor. Dar se bucura când auzea că cei mai dragi prieteni ai Împăratului iudeilor fuseseră fraţii lui, pescarii. Nu suflase o vorbă poetesei şi poate că ar fi făcut bine dacă i-ar fi dezvăluit taina sa, pentru ca aceasta să îl oprească să mai calce pragul acelor case, în fiecare seară alta, şi apoi alta. Aşa însă, într-una din seri, uşa camerei în care se povestea despre cinci pâini şi doi peşti care au săturat cinci mii de oameni, fu spulberată de un berbece în spatele căruia stăteau figurile ameninţătoare ale gărzilor guvernatorului roman. A doua zi, când Naim, alarmată de lipsa peste noapte din palat a lui Eitan, începu să-l caute, unul dintre soldaţii gărzii îi spuse în taină că pescarul fusese prins la o întrunire secretă a creştinilor. Arena cu lei sau luptele cu gladiatori. Acestea puteau fi de acum înainte inelele destinului pentru Eitan. Naim, în ciuda trecerii ei la curtea regelui, nu putu obţine însă decât o palidă consolare. Eitan va intra în lupta cu gladiatori şi, dacă va avea soarta de partea lui, va scăpa.

În arenă Eitan fu pus să lupte cu un retiar, gladiator roman, înarmat cu un trident, un mic pumnal şi cu o plasă în care trebuia să-şi prindă adversarul. Pescarul nu avea decât un pumnal mic, atât de inofensiv în faţa arsenalului folosit de adversar. Lupta nu dură prea mult. Eitan era obişnuit cu marea şi sclipirea apelor, uscatul îi dăduse mereu senzaţia că umblă poticnit, că încă mai este copil, împiedicat de marile probleme ale lumii din jur. Mişcările dibace ale retiarului îl duseră în colţul arenei, unde acesta aruncă asupra lui plasa, pentru ca mai apoi să-l împungă cu tridentul care străpunse adânc trupul pescarului. Acolo în ochiurile plasei Eitan avu o revelaţie. Poate tot aşa se vor fi zbătut şi peştii pe care zi de zi îi prindea în mreaja sa, în largul cărunt al mării, aşa cum trupul lui încerca fără folos să se desprindă de păienjenişul dureros şi fără scăpare al plasei retiarului. Ce se auzea însă în juru-i, crescând ca un vuiet mare de ape? Nu, nu se înşela, nu mai era glasul mulţimii bete de sânge din arenă! În plasa retiarului se afla oare el, Eitan, pescarul simplu, sau strămoşul străbunilor lui, leviatanul, care dimineaţă de dimineaţă înspăimânta obsesiv pe fiecare pescar, care se ruga ca acesta să nu îi iasă în cale dintre solzii strălucitori ai valurilor? Atât de tare se zbătea Eitan sau poate leviatanul ancestral, care-i pătrunsese în sufletu-i agonizant, dându-i din puterile lui nebănuite, că retiarul se trase doi paşi înapoi. Pescarul simţi atingerea blândă a mării lui tainice, oblojindu-i parcă rănile, glasul pescăruşilor cotropiţi de sclipirea undelor, amestecat cu cel al sirenelor care-l chemau în larg, acolo unde marea se deschisese acum ca o carte, în care el, pescarul umil, putea citi fără putinţă de tăgadă viitorul. Îi apăru în faţa ochilor, din care viaţa i se scurgea picătură cu picătură, aşa cum se scurge mireasma roşie dintr-o rodie coaptă sub lama rece şi lacomă a unui cuţit, îi apăru bărbatul acela care-l scosese din ghearele valurilor atunci, sub furtună, când împlinise şapte ani şi-l pierduse pentru totdeauna pe bătrân. Acum ochii sufletului său erau închişi şi îl zări cu albastrul din arcul ochiului său, nestingherit de soare, aşa cum îi prorocise acesta atunci. Bărbatul avea în mâini doi peşti şi cinci pâini pe care le aruncă mării lacome. Din adâncuri năvăliră peştii câţi marea i-a avut vreodată, care mistuiră pâinile şi cei doi peşti care erau parcă făcuţi din aur. Şi marea se trase înapoi, pe fundul ei fiind aşezat acum trupul încă aburind de suflare al lui Eitan. Bărbatul îi întinse mâna sa, o mână în care parcă ar fi încăput toate bucuriile lumii, care mirosea a mir şi era luminoasă ca lacrima unui mucenic, şi îi spuse doar atât: “Vino cu mine!”.

Frumuseţea pe care marea i-o oferise ceas de ceas, încă de la naşterea sa, se răsfrânse acum în ecoul acelui glas, inundându-i fiinţa cu acea fericire fără sfârşit, pe care nimeni şi nimic nu i-o va mai putea lua niciodată.

Guvernatorul roman nu mai fu nevoit să-şi aplece degetul spre pământ, semnul uciderii lui Eitan, fiindcă acesta muri imediat.

***

Poetesa Naim simţea de atunci în cuget o piatră care o târa spre afunduri, amăgirea de o clipă pe care i-o oferise pescarului, atunci când îl determinase să o urmeze în regat, pentru a sfârşi atât de tragic. Îl pusese pe Eitan într-o groapă de la marginea mării ca pentru a-i îndeplini ultima legătură cu cea care-l crease şi îngrijise. Dar, într-o noapte, vânturile din larg au adus o furtună năpraznică, furtună ce a dezghiocat corabia încă neterminată a regelui şi a zdrobit-o de stânci, luând-o în larg pentru totdeauna. Şi, odată cu ea, mormântul lui Eitan. Marea săpase cu furie şi îşi luase fiul nelegitim în adâncuri, pentru a-l proteja pentru totdeauna. Atunci regele Moab, văzând că speranţa lui plutea în derivă pe coastele îndepărtate ale regatului şi mai ales că mormântul lui Eitan dispăruse, ascultase de glasul preoţilor săi care-i şoptiseră că la mijloc nu e un lucru curat. Că acel Eitan şi cu creştinii lui erau vinovaţi de tot ceea ce se întâmplase cu corabia regelui. Şi cine îl adusese pe Eitan la curte, dacă nu poetesa Naim? Adusă în faţa regelui aceasta nici nu încercă să se apere în vreun fel, ba mai mult, când fusese învinuită pe nedrept că frecventa şi ea casele de taină ale creştinilor, nu încercase să se apere. Atunci Moab dădu ordin să i se taie capul în piaţa mare a cetăţii. Ostaşii o târâră pe eşafodul unde o aştepta moartea ca o fecioară despletită. Mulţimea cu ochii însângeraţi de furie la vederea sabiei călăului, care strălucea în soare, striga cu multă mânie: ”La moarte, la moarte cu vrăjitoarea!”. Când butucul îi cuprinse gâtul fin, obişnuit cu pomezile scumpe şi cu mângâierea sidefie a giuvaerurilor, mulţimea parcă intrase în transă, urlând ca scoasă din minţi, la aşteptarea clipei când aerul se va topi sub sabia neiertătoare. Naim auzi şuieratul oţelului deasupra ei şi închise ochii, căci viaţa nicicând nu fusese mai orbitoare pentru ea. Capul se rostogoli pe treptele eşafodului, sub glasurile înfierbântate la vederea sângelui. Dar, dintr-odată, mulţimea tăcu, ca la un semn magic şi Naim se văzu pe o plajă pustie. Ridică privirea din nisipul tăcut şi văzu lângă ea un tânăr îmbrăcat într-un veşmânt alb precum clipa. Acesta o privi cu milă şi întinzându-i mâna îi spuse: “Vino, femeie!”.

Îl urmă supusă, înfiorată de briza ce răzbătea prin crengile de lumină ale soarelui şi, când ajunse la mal, îl văzu pe Eitan, potrivindu-şi plasele lângă o barcă. Nu-şi vorbiră, privindu-se ca peste timp, ca şi cum o barieră de cristal i-ar fi despărţit. Urcară în barca ce avea desenat la prora un peşte imens, ca din aur. Eitan îi arată cu mâna la orizont, acolo unde barca lor ar fi trebuit să ajungă. Pe umerii cerului de departe stătea un soare uriaş, ai fi zis că marea se va strecura în el picătură cu picătură până ce acesta o va cuprinde cu totul. Naim îl privi întrebătoare, ca şi cum l-ar fi implorat să-i spună ce îi va aştepta acolo, la capătul călătoriei. “Ierusalimul cel Ceresc”, îi şopti el, “acolo unde soarele nu apune niciodată!”.

Tânărul în veşmânt alb scoase din traista-i de pe umăr o pâine. A binecuvântat-o, frângând-o şi apoi le-a dat-o spunând: “Gustaţi, şi vedeţi că bun este Domnul! Fericit cel ce nădăjduieşte întru El!”.

Naim nu cunoscuse la curtea regelui său niciodată fericirea. Şi nici frumuseţea cea adevărată. Cea care nu schimonoseşte şi nu sărăceşte sufletul. O întrezărise mult prea târziu sub bătaia ritmică a vâslelor lui Eitan, acolo, pe mare şi poate în minunata lui povestire petrecură sub furtună, când pentru prima dată Naim crezuse că aflase cum miroase fericirea, învăluită în aroma algelor fecunde. Ascultase la palat cum slujnicele povesteau noaptea târziu despre femeia păcătoasă mântuită de Împăratul iudeilor atunci când viaţa ei atârna doar de ridicarea unei pietre pentru a fi lapidată şi atunci încă o fărâmă de fericire se strecurase în sufletul ei. Acum, luând din mâna tânărului bucata aceea de pâine putea în sfârşit să guste din fericire, din frumuseţea adevărată.

Oamenii aleargă după fericire şi frumuseţe o viaţă întreagă. Unii o primesc în dar, la naştere. Alţii luptă cu sacrificii mari pentru a-i simţi atingerea. Unii o descoperă prin revelaţie mistică, alţii prin nebănuite păcate. Dar toţi, absolut toţi, vor ca ea să le adumbrească sufletul etern. Depinde doar de fiecare dintre ei cât de larg îşi deschid aripile pentru a ascunde şi proteja în cuibul inimii lor fericirea, frumuseţea, pentru ca ea să nu ia niciodată sfârşit.