Despre puterea tamaduitoare a sfintelor moaste (povestire)

        Curmătura era un sat îndesat între două culmi de munte. Ca o prăpastie întinsă la picioarele lor împădurite, străjuind timpul peste destinele oamenilor. Cu munteni simpli, tăcuți, ca și pădurea. Săraci, cu avuția ce se trece, dar atât de bogați sufletește prin modul de viață patriarhal. Aici se va petrece ceea ce oamenii numesc o epifanie. Revelarea unei lumi magice trecătorului și humei, care este natura umană. Se spune că, întotdeauna, Dumnezeu se descoperă spiritului simplu. Inocent. Netulburat de patimi. Noi, oamenii, suntem așa cum ne-a lăsat Creatorul în ziua în care a stabilit ordinea ecumenică și ne-a împărțit liberul arbitru. De aceea fiecare, luat în parte, este o mică lume cu patimile, secretele, speranțele, neîmplinirile, tragediile și bucuriile lui. Căci, fiecare trăim aici, pe pământ, cu fiecare clipă scursă a viețuirii noastre, Judecata de Apoi. Așa cum s-a întâmplat și cu Mitru din Curmătura.
        Mitru trudea din greu pentru a-și putea întreține familia numeroasă, ca a oricărui țăran. Nevastă-sa, Constandina, era o femeie robace, care de dimineață până în viul nopții se îngrijea de gospodăria trainică, deși acoperită de multe lipsuri. Singurul sprijin al lui Mitru, Ştefan, băiatul cel mare, fusese lovit de soartă și la amintirea acelei clipe capul familiei se judeca aspru. Ca un om care purta toată povara acelei întâmplări.

      Îl luase pe băiat cu el la pădure, ceilalți doi copii, Anuța și Petruș, fiind prea mici ca să-i poată da o mână de ajutor. Fuseseră la tăiat de lemne pentru iarna care se apropia, și, după ce trudiseră întreaga zi, încărcaseră căruța cu vârf. Mitru trăgea dintr-o mahorcă cu năduf. Ar fi luat un gât de ceva tărie, dar potecile pădurii erau înșelătoare, mai ales după ploaia din ajun. La răstimpuri, carul tras din greu de un cal costeliv se pleca amenințător, fiind nevoie de toată știința omului, ce ținea hamurile, să o redreseze pe șleaurile adânci. Pline ochi pe alocuri cu o pastă cărămizie. Amestec de ploaie și frunze palide ale toamnei arămii. Ştefan, care nu avea pe atunci mai mult de zece ani, moțăia pe grămada de bușteni, în vârful carului. Îi plăcea băiatului să atingă cu obrazul lemnul aspru, de munte, stejarul de esență tare, care, deși doborât din rosturile lui firești, purta încă mirosul crud al pădurii trainice. Mireasma vie, pătrunzătoare, îl înțepa în nări, aroma lui fiind absorbită prin toți porii de copilul amețit parcă de puterea ce i-o transfera scoarța fumurie. Aproape că se contopea cu lemnul. Visa la întâmplări copilărești, specifice vârstei.

- Taică, strigă copilul din vârful grămezii de miresme proaspete, știi ce aș fi vrut să fiu eu, dacă nu aș fi fost om?
- Ce, mă, Fanule, ce ai fi vrut, mă, să fii? întrebă Mitru, supărat că băiatul lui începe ca de fiecare dată să bată câmpii cu cine știe ce născociri trăznite.
- Copac, taică, copac! Să cresc, așa, din pământ, să simt clisa asta cum îmi cuprinde tălpile, călcâiele, cum urcă prin trupul meu lemnul ăsta, cum îmi pătrunde în suflet...
- Unde, mă? Unde îți pătrunde? întrebă bărbatul, uimit de vorbele cu tâlc ale copilului, parcă nefirești pentru vârsta sa.
- În suflet, taică, aici!

Şi băiatul își puse mâna dreaptă pavăză în dreptul inimii, ca și cum ar fi vrut să acopere o comoară știută numai de el.

-În suflet, Fanu’ tatii? I-auzi, comedie mare la el, în suflet!

-Să simt că mă înalț printre cetinile, ce cresc din spinarea muntelui, să-mi ridic ochii printre crengi, să văd până departe! Chiar, tu ce crezi, taică? Ce se află dincolo de munții ăștia? Tare aș vrea să am aripi, să pot zbura oleacă și să privesc dincolo de ei!

- Bă, fir-ar să fie, Fanule, ba vrei să fii copac, ba pasăre! Ia încearcă să fii tu Ştefan a lu’ Mitru și să nu mai bați câmpii! Că nu-mi arde mie de vorbele tale meșteșugite. A zis bine Lisandru că semeni cu bunică-ta. Numai aia vorbea așa meșteșugit, de nu o înțelegea nimeni, în afară de soră-mea, Catrina, care acu-i la oraș. Deh, mare doamnă, cu carte...
- Taică, dar ce vezi tu rău în a avea carte?
- Lasă copile, că noi ăștia din neamul nostru am trăit și fără carte. Am muncit! Atât am știut, munca! Şi n-a murit nimeni din asta. Cu brațele astea două v-am crescut, eu și măta!
- Hai, taică, nu te supăra pe mine, visam și eu...
- Copile, rostul oamenilor pe lume este de a crește pui, ca tine, și ca ăilalți doi de acasă, nu să visăm! Copacii nu au și nu vor avea niciodată pui, așa să știi de la mine, care n-am carte multă. Copac, auzi, ce-i trece lui prin cap!
      Dar Ştefan știa că acei copaci atât de dragi lui, aveau pui. Toate ramurile alea viguroase, înfoiate precum creasta curcanului din bătătura lor. Crengile alea, care cântau sub diapazonul vântului, ce venea seara dinspre munte ca o potecă, fie cu vaier stins, fie cu vuiet aprins. Ele erau puii pe care copacii îi ridicau până la barierea cerului, ca să vadă și ei slava lui Dumnezeu. Albastrul nesfârșit de mirare și taină, ce se întindea dincolo de umerii muntelui.
      Şi copilul înțelese că pentru truda lui taică-său de peste zi erau prea mult visurile sale. Că trebuia să coboare cu picioarele pe pământ și tăcu, alipindu-se mai bine de rășina copacilor, ce începuse acum să i se pară caldă. Ca o apă, ce i se prelingea pe trupu-i firav, amestecându-se cu înfiorarea stârnită de adierea domoală a înserării. Așa că tăcu.
      Mitru mulțumi în gând că băiatul încetase cu balivernele sale și se îndemnă la drum, gândindu-se la ciorba caldă a Constandinei și la răchia care-i va descleia oasele amorțite. Privi în urmă și i se păru că Ştefan a adormit pe învelișul aspru de pădure. Își mai aprinse o mahoarcă, căci rău îl supărase băiatul cu vorbele lui meșteșugite. Dintr-odată, iapa cârmi la dreapta pe la Cotul Haiducului. Loc rău, ocolit de fiecare drumeț prin pădure, dar unde el ajunsese fără să observe, atras de vorba cu copilul. Roata se afundă în clisa înșelătoare. Mitru vru să îndrepte căruța și lovi calul cu putere. Şfichiul biciului împletit în patru sperie iapa ce trase și mai mult spre dreapta, ca și cum ar fi vrut să scape de următoarele lovituri pe care instinctul lui de animal le intuia. Atunci încărcătura se balansă și Mitru nu mai văzu decât saltul prin aer al trupului plăpând al băiatului. Auzi o bufnitură surdă, apoi brațele rămurite ale copacului din vârful căruței foșnind și plesnind amenințător aerul. Prăvălindu-se ca o cascadă de munte, grea, nemiloasă, peste copilul trezit din somn sau visare de lovitura dureroasă cu solul. Auzi urletul nefiresc al lui Ştefan. Simți, parcă, în carnea lui de tată, carne istovită de ani și muncă, scrâșnetul nemilos al lemnului pe spinarea crudă a copilului. Auzi un zgomot surd și înțelese că s-a întâmplat o tragedie. Aruncă țigara, privind înspăimântat înspre malul înalt de lemn, care ca un val de mare la flux acoperise băiatul. Începu într-o furie oarbă să tragă de bulumacul, ce i se părea acum o coloană de granit imensă. Ca și gândul rău, ce-i lovea tâmplele nădușite, picurând pe obrazul neras sudoarea neputinței și deznădejdii. După ce îl îndepărtă, văzu copilul parcă răstignit în clisa galbenă. Punctată ici și colo de firicele de sânge purpuriu. Îl întoarse cu fața în sus, în timp ce acesta abia de mai respira. Ştefan privea neputincios cerul care se desena printre ramurile arcuite ale copacilor din jur.

- Taică...Picioarele...Picioarele mele...! Unde-mi sunt picioarele, taică?
- Fanule! Fanu’ lu’tata! Stai liniștit! Respiră copile...! Așa...Nu le mai simți acum, că e din cauza loviturii! Că nu putuși și tu să stai treaz, trebui să adormi cu gândurile tale năstrușnice!
- Taică, am visat frumos! Că eram pădurar, aveam o căsuță, numai a mea, aici în pădure. Așa cum am dorit mereu.
- Lasă acum, stai să văd ce ai la picioare. Încearcă să te ții de mine și hai, hai sus...! Încet...
Dar Ştefan era o pasăre cu aripile frânte. Prea devreme și nedrept! Lemnul tare îi fracturase coloana și băiatul nu reuși decât să mimeze un gest că ar vrea să se scoale la îndemnul tatălui.
- Nu pot, taică! Nu-ș’ ce am, da’ nu pot! Parcă mi-au fugit de la brâu picioarele astea!
- Stai, mă, liniștit, că nu ți-au fugit, ești doar amețit de lovitură!
   Dar copilul știa că visurile sale s-au spulberat într-o clipă. Ştia că nu va mai ajunge niciodată pădurar. Copac nici atât. Şi nici pasăre, care să taie cu zborul ei pâlcurile de brazi. Să sfâșie cu cântecul ei nemărginirea albastră pentru a străbate culmile muntelui, ca să vadă ce se întinde dincolo de ele.
     Mitru îl urcase pe Ştefan în căruță, în timp ce copilul începuse să aiureze fără noimă. Drumul până în sat i se păruse o veșnicie. Sărăcia nu-i permisese lui Mitru să-și ducă băiatul până la cel mai apropiat oraș, dincolo de munți, pentru un control de specialitate, ci doar la micul dispensar din sat. Se așezase pe holul pustiu, așteptând verdictul doctorului. Un doctor venit acum 20 de ani pe meleagurile lor, dar despre care lumea zicea tot mai des că fusese atras de aceste locuri și preferase să rămână aici în creierul munților nu pentru că își iubea prea mult meseria, ci datorită răchiei, care îi era prietenul cel mai apropiat.

Mitru a lu’ Sângheorghe nu fusese niciodată un om credincios. De aceea, considera că nici acum nu are de ce să fie. Ca să se roage. Pentru el destinul băiatului se întindea ca o carte deschisă. În care poți citi și bănui deznodământul încă de la acea pagină. Își aminti acolo, pe holul întunecat și rece, cum așteptase să se nască copiii lui. Parcă Constandina lui făcuse înadins, în așa fel încât toți cei trei copiii îi născuse la câmp. În vară. La recoltă. Fără nimeni împrejur. Decât el singur. Bărbat bolund de fericire pentru plodul ce urma să vină pe lume! Neajutorat. Neștiutor în ale nașterii femeiești. Era numai el și secerile lor alea mari și negre ca două jumătăți de lună știrbă. Întinsese de fiecare dată pruncul abia născut pe pământul fierbinte. Scosese brișca, cu care tăia pita și slănina, și o înmuiase în răchie, tăind cordonul copilului pentru a-l încredința vieții grele și amare din Curmătura. Privise de fiecare dată lama strălucitoare în soarele de vară. Lamă impregnată cu petele de viață roșii-albicioase. Pulsând ca niște lumi ce atunci prind viață din îngemănarea cărnii crude a copilului cu cea care-l scosese în lumină. Sfânta legătură dintre mamă și prunc! Şi de fiecare dată, ca într-un ritual străvechi, vârâse brișca adânc în pământul cotropit de paie uscate și de boabele de grâu. Se rugase așa cum știa el la pământul acela, care-l hrănise mereu, ca pruncul venit pe lume să împrumute ceva din tăria și nemurirea lui. Şi acum, iată, pământul se răzbunase pe el! Nu pe el, ci pe firavul copil, care nici măcar nu apucase să cunoască ce este viața.
     Doctorul din sat îl examinase pe Ştefan și observase că din cauza loviturii din coloana vertebrală se ridicase o proeminență, ca un săculeț de carne crescut între vertebre. Diagnosticul fu crud : copilul nu mai avea de la brâu în jos nici urmă de reflex! Condamnat să rămână paralizat toată viața. Imobilizat într-un scaun cu rotile! Inert ca și speranța tatălui în ajutorul pe care băiatul ar fi trebuit să i-l dea în zilele bătrâneții care urma. Dacă ar fi avut posibilități financiare și, dacă n-ar fi existat ignoranța, specifică satului, poate că într-o clinică de specialitate Ştefan ar fi avut mai multe șanse să nu rămână pentru totdeauna infirm. Dar așa...
    Mitru se jurase că va face totul pentru ca Ştefan să poată fi în rând cu cei din leatul său și să învețe. Să nu rămână fără ceea ce copilul dorise dintotdeauna: să cunoască lucruri noi, chiar dacă niciodată nu-i vor mai folosi la nimic. Învățătorul satului, Ifrim, îl încurajase, spunându-i că Ştefan are acel dram de sclipire în judecată, care-l deosebește de ceilalți tovarăși de vârsta lui și că ar fi păcat să nu-l mai lase la școală. Dimineață de dimineață, Mitru împingea căruciorul cu rotile pe drumul pietruit al satului, pe arșiță, sau îl urca în căruță pe viscol geruit, numai pentru ca băiatul să primească lucrul de care el, ca părinte nesăbuit, îl vitregise: să cunoască viața. La prânz era rândul Constandinei să împingă căruciorul spre casă sub arșița zilei sau să mâne calul costeliv, înecat până la glezne în troienele locului, sporovăind câte în lună și-n stele cu copilul, ai cărui ochi străluceau plini de o lumină caldă, vie, când îi povestea câte a învățat la școală în acea zi.
      O ruga pe maică-sa mereu să îl lase să o ajute la unele treburi simple din gospodărie. Voia să se simtă util, mai ales, că era cel mai mare în familie. Dar la ce-l putea folosi biata Constandina? Uneori, toamna, când băteau fasolea pentru iarnă, ea întindea în mijlocul curții o cuvertură roasă de vreme. Femeia o umplea cu păstăile încovoiate, ca niște litere de alfabet scorojite de vreme și le bătea cu un ciomag greu. Apoi îl lua din cărucior pe Ştefan, care se putea ajuta de o pereche de cârje geluite din lemn de fag de Mitru, și împreună cu Anuța și Petruș începeau să culeagă din păstăile zdrobite boabele strălucitoare de fasole. Nădejdea și sporul hranei lor peste iarnă. Atunci Ştefan, cu glasul lui blând întorcea capul spre ea și îi zicea cu un reproș ascuns: „Vezi, maică, vezi boabele astea strălucitoare, mari, puternice, astea parcă-s Anuța și Petru, pline de viață! Nu ca boabele astea, pricăjite, uscate, fără vlagă în ele, pline de gărgărițe, nefolositoare, care le aruncăm, așa ca mine.”
      Frații mai mici îl îmbrățișau atunci, făceau glume și tumbe prin praful ce se ridica din trupurile istovite de viață ale păstăilor învolburate de chiotul lor și Ştefan mai uita de tragedia lui, știindu-se iubit și protejat măcar de cei dragi.
      De când se întâmplase accidentul din pădure, Ştefan devenise credincios. Cât trăise bunică-sa, Smaranda, el se ținuse aproape de biserică mai mult datorită ei și poveștilor despre sfinții pământului, pe care i le spunea sub spuza cartofilor din cuptor. Acum nu era seară fără să mulțumească în gând Domnului că avea grijă de el, de ai lui, de școală și de învățătorul Ifrim, de care se simțea atât de legat. Deseori, mai venea pe la ei, preotul din sat. Părintele Vermeșan. Om cu inimă bună, care, cum auzise de tragedia copilului, făcuse ce făcuse și, cu ajutorul unei colecte publice ținută la câteva slujbe de duminică strânsese banii necesari cumpărării căruciorului în care copilul își trăia bucuriile și tristețile. Părintele îi spusese băiatului că avusese har de la Dumnezeu că scăpase cu viață. Îl îmbărbăta, spunându-i că a auzit cât de bine învață și că ăsta era tot un semn divin. Că, uneori, Dumnezeu compensează o pierdere printr-un dar. De atunci, începuse Ştefan să creadă și să citească o carte pe care i-o adusese părintele. “Proloagele”, viețile sfinților de peste an. În copil creștea o lumină nefiresc de puternică, uneori tainică, care îi strălucea în priviri, atunci când vorbea despre cele sfinte.

     În sat se răspândi vestea că niște investitori vor să redeschidă vechea mină de cărbune. Mitru fu printre primii care se înscrisese pe lista făcută de un reprezentant al firmei sosit din oraș. Nu peste mult timp începură și lucrările de reamenajare ale minei, care sărbători intrarea în primul șut imediat după Paști. Când cobora în măruntaiele pământului, Mitru se gândea întotdeauna cum ar fi fost să-l aibă ca lămpaș lângă el pe Ştefan al lui. Şi se învârtoșa și mai tare împotriva pământului negru. Negru ca și inima sa.

* * *

    Într-o noapte, Ştefan fu cutreierat de un vis. Se făcea că era la poalele muntelui. Acolo unde se deschisese noua mină. Împreună cu tovarășii lui de joacă. De-a v-ați ascunselea fusese jocul lui preferat de pe vremea, când încă picioarele îi erau puternice și sprințare. Se ascunsese în scobitura muntelui, în peștera mică, pe care localnicii o numeau peștera Ciobanului. Fiindcă acolo la vreme de furtună ciobanii locului obișnuiau să-și adăpostească mioarele. Stătea pitit, așteptând să vadă reacția celui care trebuia să le descopere rând pe rând ascunzătoarea. Deodată, prin urzeala aerului simți o străfulgerare caldă, care se încolăci pe pereții jilavi. Asemenea unui șarpe de sticlă. Apropiindu-se de el. Şi, cu cât se apropia, prindea o strălucire aparte, albastruie. Ca un fuior de lână tors pe un glas nefiresc de duios și cald: „Copile! Copile! Nu te speria! Așteaptă! Vreau să te ating!” Ştefan încremenise în colțul de piatră, în care se strânsese speriat. Un abur alb, un miros, pe care simțurile lui olfactive nu-l primiseră nicicând, îi inundă ființa. Aerul moale îl înconjură ca o mângâiere plăpândă, care-l făcu să se cutremure. Ca și cum o mână nevăzută i-ar fi atins părul bălai. Şi Ştefan văzu un chip tânăr, pe care îl va revedea de atunci seară de seară în visurile sale. "Ştefane, spune-i lui tată-tău că trebuie să ies de aici! Numai tu mă poți ajuta, copil blând! Zac aici de mult timp. Oameni răi din aceste locuri m-au jefuit și m-au lăsat mai mult mort decât viu la intrarea în vechea mină. M-am târât cum am putut sub munte. Ştiam că pentru mine nu mai există scăpare. Să știi că am fost tot un om simplu ca tatăl tău și ca tine, dar foarte credincios. De aceea, poate, Dumnezeu a vrut ca acum să-ți apar în vis. Am nevoie de ajutorul tatălui tău, ca să ies din întuneric. Trebuie să mă ajuți, Ştefane, mai ales acum, după ce ai fost încercat și ai devenit atât de credincios!".

      Ştefan fusese atât de impresionat de acel prim vis, încât vru să-l destăinuie învățătorului său. Dar își spuse că, poate, este numai o nălucire a somnului și uită chiar de a doua zi întâmplarea. Dar visul se repetă peste câteva nopți. Nălucirea visată i se adresă iar: "Ştefane, știu că ai vrea să zbori ca păsările cerului, nu-i așa? Eu nu pot să te ajut să zbori, dar te pot ajuta să mergi copile!". Atât îl bucurase pe băiat zicerea făpturii de vis, că se agățase de pelerina lui strălucitoare, mai-mai să se răstoarne din căruciorul în care până și în vis simțea că era țintuit. Dar tânărul dispăruse într-o urmă de fum, ca și ecoul cuvintelor lui. De obicei, dimineața, când se trezea, Ştefan era tot așezat pe spate, așa cum îl punea Mitru înainte de culcare. În dimineața acelui vis, corpul copilului era ca o apă șerpuitoare. Capul înspre tăblia de fier a patului, iar picioarele țepene, undeva spre marginea acestuia, semn că în vis copilul se luptase din greu cu gândurile sale.
      De atunci, la răstimpuri, Ştefan visa acea înlănțuire moale de aer cald, care-l implora să o elibereze din adâncurile muntelui. Dar copilul nu îndrăznise vreodată să-i mărturisească visul tatălui. Ar fi râs de el, ca atunci în pădure, când îi destăinuise că ar fi vrut să fie copac. Dar seară de seară, plăsmuirea fantastică îl implora să se destăinuiască, iar într-o bună zi, Ştefan îi spuse mamei în drumul de la școală spre casă.
- Maică, tu ce crezi despre mine? Sunt un copil ca toți copii sau un visător, cum zice tata. Unul din ăia care bat câmpii? Tu ai încredere în mine? Că vreau să-ți încredințez un secret, un secret numai al meu.
- Fanu’, mamei, știi bine că întotdeauna am avut încredere în tine, doar ești primul meu născut.
- Maică, nu știu de ce, o fi de la “Proloagele” părintelui Vermeșan, pe care le știu acum din scoarță în scoarță, o fi de la boala mea, dar seară de seară, visez ceva ciudat. Care mă face să mă trezesc lac de apă. Înfricoșat. Cineva îmi spune că, dacă voi face exact cum mi se cere în vis, poate odată viața mea se va schimba. Îți vine să crezi, maică?
- Ce visezi, Fanule? Spune, te ascult și jur că nu o să râd de tine așa cum face taică-tău, când aude de tine și de nălucirile tale.
     Ştefan îi desluși femeii întregul vis, pe nerăsuflate, oprindu-se la răstimpuri trăgând cu ochiul la reacția mamei. Voia ca să se convingă dacă aceasta îl credea cu adevărat sau voia ca orice mamă să-i facă doar pe plac. Constandina era o femeie credincioasă, ca fiecare munteancă. Ştiind că de acolo, dintre aprinsele stele, cineva avea zi de zi grije de bărbatul ei coborât în întunericul neființei muntelui, precum și de ea și de cei trei copii. Femeia privi în ochi copilul și i se păru că în ei scăpărau două luminițe ca două poteci înverzite, ce se prelungeau, la capătul cărora stătea ascunsă speranța lui în așteptarea unui răspuns.
- Ştefane, o să trebuiască să-i spui lui taică-tău acest vis, chiar dacă o să râdă de tine! Trebuie să-l spui! Ca să fii tu liniștit, mulțumit de tine însuți!
    Şi Ştefan îi mărturisise lui Mitru visul ciudat, de care, bineînțeles, acesta râsese cu poftă. Mai mult, în pauzele scurte de masă, de acolo, din creierul muntelui, Mitru povestise și ortacilor săi visul băiatului. Galeriile întunecate fură sfâșiate de râsul sănătos al truditorilor din subteran, mulți zicându-i lui Mitru că au auzit și ei de la copii lor, colegi cu Ştefan la școală, că acesta visa cu ochii deschiși și le povestea în recreații fel și fel de lucruri visate sau imaginate de el. Singurul care ascultase cu atenție totul, fără să se alăture râsului celorlalți, fusese Mărieș, un flăcău care crescuse lângă bunică-sa, femeie foarte religioasă și care îl lua de multe ori cu ea la slujbele de duminică.
- Nea Mitrule, poate ar trebui să-i povestești și părintelui Vermeșan visul copilului. Cine știe, dacă e un sâmbure de adevăr în el. Nu mai râde! Mi-a spus mie bunica că adeseori cei încercați de soartă, ca Ştefan al matale, sunt binecuvântați de Dumnezeu cu lucruri care nouă, celor păcătoși, ne scapă sau pe care nu le merităm.
     Dar Mitru nu băga de seamă vorbele flăcăului, considerându-l și pe el un fel de Ştefan la altă vârstă și care nu trebuia luat în serios. Singurul lucru serios și care conta în viața lui era cărbunele ăla negru. Care se lăsa cu zgârcenie desprins din trunchiul plămădit de secole al muntelui, sub care dimineață de dimineață își coborau destinele el și tovarășii lui.

     Şeful de abataj le pusese în vedere ca până la sfârșitul lunii trebuie să extragă o anumită cantitate de cărbune, așa că minerii se puseră cu îndârjire să ajungă la norma planificată de cel care le dădea pâinea zilnică pentru pruncii de acasă. Mitru întotdeauna era în fruntea lor. Nu fiindcă era și cel mai în vârstă, ci pentru că așa fusese de când se știa, nevoind să-i ia altul înainte, nici măcar când era vorba de o trudnică îndeletnicire ca aceasta. Pentru el peretele de cărbune nu era decât un perete de pâine și sare, pe care le va pune pe masa pruncilor săi. Asta îl făcea să se înverșuneze și mai tare în lupta cu muntele. În acea zi, nu simțise cum se acumulase dintr-o dată o perdea subțire de gaze de jur împrejur. Când bărbatul lovi cu târnăcopul peretele de stâncă, o scânteie pâlpâi preț de câteva secunde și o explozie sfâșie tăcerea. Întăritura de bârne groase, ce susținea abatajul, cedă sub forța imensă a gazului dezlănțuit și Mitru simți cum îi explodează timpanele de forța aerului care-l prăbuși la pământ. În gură i se strânse o pungă de zeamă acră. Ca de sânge ofilit. Din nări un firicel de spumă albăstrie i se prelinse pe bărbia slabă. Bărbatul fu târât câțiva metri de un torent de aer cald, aproape fierbinte. Simți cum creștea malul de pământ negru peste inima lui neagră și ea de atâta spaimă. Urechile îi păcăneau ca niște picamere, care scăpaseră amenințător din mâinile ortacilor, și în suflet îi coborî întâi mirosul tare, apoi gustul, nemaiîntâlnit până atunci, al pământului pe care îl primi ca pe o izbăvire. Niciodată nu încercase gustul pământului. Nici măcar atunci, la câmp, când cu nașterea pruncilor săi. Deși voise de fiecare dată să guste din amestecul de paie, boabe aurii, pământ uscat de arșița verii și din urma aceea de viață roșiatică lăsată în țarină de brișca lucitoare. Dar se gândise că ar fi spurcat cu buzele sale, dedate la multe păcate, puritatea pământului și a noului născut. Întinând botezul acela primordial, pe care el îl săvârșea inconștient, dar miraculos, ori de câte ori Constandina dăruia cerului puiul captiv dintre vintrele sale puternice, sănătoase, ca huma pe care se întindea când simțea durerile facerii. Vru să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau grele. Parcă îi erau cususe cu spuză de aer moale, gelatinos. Ori de câte ori încerca să le deschidă, o durere i se urca din piept până ce îi străpungea craniul golit de gânduri. Un singur gând, ca un bondar uriaș, se rostogolea prin mintea lui aflată la limanul deznădejdii: „Pruncii, pruncii mei, ce se va alege de ei? Cine-i va mai hrăni?” Spatele îi era încovoiat ca și gura neagră a secerii cu care vară de vară robotea pe țarină. O presiune fantastică îi cotropea oasele și mușchii i se zbăteau nefiresc. O senzație stranie îi înțepeni orice tentativă de a se mișca și atunci înțelesese pentru prima dată Mitru suferințele de zi cu zi ale băiatului său, pe care nepăsarea lui îl condamnase la aceiași nemișcare, dar veșnică. Prin aerul din ce în ce mai rarefiat al neputinței sale se iscă o pală de vânt cald. Bărbatul trase cu lăcomie din briza izbăvitoare și reuși pentru o clipă să-și revină în fire. Întinse mâinile și dădu de un mal înalt de pământ. Clipi de câteva ori, scuturându-și ca un fluture carbonizat de pe ochi firimiturile de pământ și deschise ochii. O alcătuire albă, cu irizări de un albastru nefiresc, parcă nepământean, îi străfulgeră privirea.Fâcându-l, pentru o clipă, să închidă iarăși ochii. Pentru ca imediat să îi întredeschidă pentru a vedea dacă visa sau nu. Inima îi fugise parcă undeva, mai departe de trup, și el se zbătea din răsputeri să o ajungă din urmă. Să-i audă și să-i simtă bătaia. Pentru a fi sigur că încă mai trăiește. Că acea lumină nefirească de pe malul de steril nu este cea de dincolo de moarte, de care auzise și el din bătrâni. Lumina cobora pe malul înalt, oferindu-i o imagine a locului care-l ținea prizonier, poate pentru totdeauna. Auzi un glas blând, care-i spuse pe nume: „Mitrule, asta-i lumina care noapte de noapte coboară peste visul copilului tău! De care atât ai râs!”. Mitru ar fi vrut să spună ceva, dar nici el nu știa dacă ceea ce vroia să zică era un gând al său sau ecoul spuselor glasului de sub munte.
        „Pentru pruncii tăi de acasă și, mai ales, pentru Ştefan, s-au întâmplat toate acestea! Ştiu, nu ești credincios de fel, dar uite că și celor ca tine li se pot dezvălui minuni ca aceasta. Speri că, poate, tovarășii tăi vor încerca să te scoată din capcana pământului. Fiecare trăim cu o speranță în suflet întreaga viață. Așa cum tu speri să vezi iar lumina, așa și eu am așteptat atâta amar de vreme clipa asta. Dumnezeu a rânduit de mult ca toate acestea să se întâmple întocmai și numai eu, numai eu te mai pot scoate la lumină, Mitrule!” spuse glasul ca un reproș aruncat peste marginile tărâmului morții, în care se zbătea acum bărbatul. „Dar pentru asta trebuie să facem un legământ. Tu îi vei vedea iar pe cei dragi, dar trebuie să îi povestești arhimandritului Macarie de la mânăstire, numai lui, mă auzi, numai lui, ceea ce s-a întâmplat aici, azi! Să-i spui așa: „Taică părinte, pelerinul de sub munte vrea să iasă la lumină pentru a se milostivi de oamenii cei păcătoși. Așa să faci și nu altfel, auzi, Mitrule?”
      Bărbatul dădu din cap a încuviințare și tremura. Nu știa dacă din cauza frigului nefiresc, care începuse să-i cuprindă trupul, sau din cauza apariției acelei alcătuiri venită parcă dintr-o altă lume. Tot atât de nefirească ca și necredința lui de o viață întreagă.
      „Şi, ca să știi că așa voi face, adică te voi scoate la lumină, Mitrule, azi te vei naște din nou, ca acum patruzeci și șapte de ani când mumă-ta, Leonora a lu’ Drăghia, te-a adus la viață”.
      La auzul numelui mamei sale, plecată de mult înspre cei drepți, pentru prima dată în viața sa, Mitru se cutremură la gândul că, într-adevăr, există acolo, Sus, cineva care ne cercetează încă de la naștere inima și rărunchii.
      „Ca să te naști din nou, Mitrule, trebuie să înveți să vorbești! Fiindcă acum, oricât ți-ai dori tu, ești ca un prunc în pântecele mamei! Numai că acum pântecul cald al Leonorei e pântecele aspru și rece, dar primitor, al pământului. Uite, nu mai ai pe buze nici măcar un singur cuvânt. Hai, încearcă să-mi spui ceva, nu-i așa că nu mai găsești în sertarele minții tale nici măcar un singur sunet ?”

      Şi Mitru încercă să spună că nu e adevărat! E bărbat în toată firea! Unde să fi fugit cuvintele lui? De ce și cum să-l fi părăsit? Dar, oricât încerca, nu reușea să scoată nici cel mai mic sunet.
      Apoi, prin aerul din ce în ce mai stătut, irespirabil, văzu două mâini care țineau în palme toate literele pe care el le buchisise cu greutate, atunci când începuse să învețe pentru prima dată la școală tainele lumii acesteia.

      „Hai, ia, Mitrule, ia și mănâncă, trebuie să înveți să vorbești din nou! Şi poate ceva se va schimba în ființa ta, după ce ai trecut prin toate acestea!”.

     Şi Mitru primi supus și începu să mestece fără să cârtească primele litere pe care mâinile acelea de un dalb nefiresc i le întinse. Buzele lui putură pentru prima dată să exclame un cuvânt nerostit niciodată până atunci: „Doamne, ajută-mă!”

    „Așa, așa, Mitrule! Vezi, vorbești din nou! Ia, ia acum toate literele astea!”. Şi mâinile îi înghesuiră semnele încovoiate în sân, pe sub cămașa ruptă, așa cum își înghesuia el în pripă merele furate din grădina lui Profir, vecinul bunicului, atunci când era încă de o șchioapă. ”Nu uita însă, te-ai legat, și așa să faci, cum am vorbit, Mitrule!”.
     Şi lumina, ce devenise binefăcătoare, mâinile și glasul domol dispărură. Mitru se simți tras de o forță nemaivăzută, ca un curent care-l absoarbe încetul cu încetul. Care-l făcu să capete speranță. Să înceapă să sape cu unghiile și brațele lui vânjoase în malul de pământ, pe care-l simțea acum mai ușor. Mai primitor. Simți o boare de aer umplându-i plămânii goliți de viață. Auzi glasurile tovarășilor săi, care se îndemnau să sape mai cu spor. Începu să strige și el, cuvinte de mult știute, printre ele un tragic „ajutor”, cuvânt nicicând folosit până atunci de bărbatul aspru și netemător al muntelui. Cuvintele izvorâră din gura lui ca un șuvoi eliberator. Le găsise pe toate cele pe care la un moment crezuse că le uitase. Că îl părăsiseră. Fiindcă, dacă n-ar fi fost glasul acela blând, tânărul acela dintr-o altă lume și simțire, el, Mitru a lu’ Sângheorghe din Curmătura, nu ar mai fi avut nevoie de cuvinte, acolo unde îl condamnase la veșnicie cărbunele în clipa în care scânteia nefericită aprinsese gazul din adâncuri.
 

***

      Ortacii îl întinseseră pe Mitru într-un cort de prelată, pe care-l foloseau la vreme rea ca adăpost. Sosise și doctorul din sat, care-i examină cu atenție pulsul. Fusese doar șocul suflului exploziei, care-l proiectase pe malul reavăn, afânat, ceea ce micșorase forța impactului și în afară de câteva echimoze și sperietura zdravănă, Mitru era întreg. Ochii bărbatului întins pe spate priveau fix spre cer. Acolo unde întotdeauna dorise pruncul său infirm să ajungă prin ramurile gândului sau cu aripile imaginației. Acum Mitru știa că acolo există o forță care ne protejează ființa la ceasuri de cumpănă. O cunoscuse în adâncuri. Unde se născuse pentru a doua oară. Şi mai știa că va trebui să meargă să-l vadă pe Starețul Macarie, acolo, sus, la mânăstire! Chiar dacă nu și-ar fi putut imagina că el, Mitru a lu’ Sângheorghe, va păși vreodată pragul ei. Pentru liniștea sa și a copiilor săi, trebuia să facă acest lucru! Chiar dacă acum, înconjurat de prieteni și sub spuza de soare bland, ce se ițea pe după brazi, simțea că poate ceea ce trăise în adîncuri nu fusese decât un vis al său. Dar acest gând se pierdu pe după coama brazilor, preluat de șopotul firicelului de râu, ce străbătea locul. Mitru ajunse acasă și îl privi cu alți ochi pe copilul său țintuit între roțile mari de neputință. A doua zi, îi spuse femeii sale că are treabă în oraș. Nu voia ca ea să știe ceea ce avea el de îndeplinit. Urcă anevoie poteca, ce ducea spre mânăstire. Asculta șoaptele pădurii, amestecate cu gîndurile lui. Era o dimineață de toamnă coaptă și tăcută. Soarele nu izbutise încă să străpungă cu foarfecele strălucirii lui croiala coronamentului al copacilor seculari. Nori singuratici, ca niște pete orfane, albăstrii, alunecau printre maiestuasele aripi ale crengilor bogate încă. Vietățile pădurii mai dormitau printre cotloanele frunzoase, de un roșu cărămiziu, dintre tufișuri ridicându-se timid valuri moi de ceață. Respirația grea a pământului. Auzi printre crengile speriate de un vânt domol tânguirea mierlei. Ciocul galben și penele-i negre contrastau cu sângeriul frunzelor ce abia mai pâlpâiau printre ramuri. Fâlfâit de aripi, șerpuit printre frunze, zgomot de tufe și crengi uscate răscolite. Totul era inundat de mirosul amețitor al dimineții. Ajunse lângă buza pârâului și sorbi lacom din apa rece, care-i strepezi ca un cuțit de foc dantura stricată. “Şi el, pârâul”, gîndea Mitru, “se naște și reintră în pământul acela din care ee am scăpat nevătămat. Oare pârâul învață mereu să vorbească, ori de câte ori firicelele lui prind viață și străpung pătura pământului, sau cuvintele lui, șoaptele, pe care din tinerețe le-am ascultat cutreierând pădurea, pârâul le învață pe cale?”.

      Mânăstirea se profila printre brazii semeți, cu turlele ei argintii, dominând satul și împrejurimile. Avea temelia din stejar, așezată ca pe o tălpică uriașă, cu turnul-clopotniță agățat parcă de pronaos. Ornamentele trădau construcția de munte, cu sculpturi bogate, printre crestături meșteșugite. Erau pe stâlpii aceia încrustate motive populare de veche tradiție: flori, stele încercuite de ramuri, motivul solar și chiar o roză a vânturilor, destinul uman aflat în bătaia sorții. Câteva rozete uriașe din lemn cu imaginea mitică a șarpelui, strecurat aici parcă dintr-un Eden de mult părăsit de oameni. Apoi simbolistica frânghiei răsucite, ca și soarta omului, prins de nălucirile trecerii pământești. Totul trona pe zidurile prinse lacom de vreme în chingile mistuirii fatale. Totul dădea impresia de trăinicie și sfințenie, totodată. Starețul era prins cu pregătirea Sfintei Liturghii, așa că Mitru fu nevoit să aștepte în curtea mare, adumbrită de brazi, până ce se terminase ascultarea călugărilor. Nu avusese curaj să intre în mânăstire. Nu pentru că nu ar fi simțit nimic pentru locașul sfânt. În fond, intrase de patru ori în biserica lor din sat. La cununia sa cu Constandina și la botezul celor trei copii. Dar aici, la mânăstire, se simțea stingher. Singura față bisericească, cu care vorbise vreodată, fusese părintele Vermeșan de la mica biserică din sat. La auzul toacăi, ce înfiora întinderile de pădure și al dangătului de clopot, urmat de cântările ce răzbăteau prin ferestrele mari cu vitralii strălucitoare, Mitru simțise pentru prima dată un fior stingher în inimă. Pe care nu și-l putea explica. Fu primit la vremea prânzului de arhimandritul Macarie, întotdeauna răbdător cu acești oameni ai muntelui. Ştiind că fiecare ascunde o dramă, pe care el trebuie să o asculte cu mare atenție. Pentru ca omul simplu din fața sa să plece de la el îmbunătățit și, poate, cu răspunsul așteptat la durerile lui. Mitru povestise cu ochii în pământ toată întâmplarea de sub munte. Rar, privea într-o parte, neputând parcă suporta privirea scrutătoare a arhimandritului, puritatea pletelor și a bărbii sale de nea stinsă peste ani. Macarie îl ascultă cu atenție, gândindu-se că omul din fața sa, într-adevăr, se născuse pentru a doua oară din moment ce trecuse peste acel prag existențial. Din care atât de puțini găsesc scăpare. Îi promisese că se va sfătui și cu episcopul Pahomie, superiorul lui. Singura persoană clericală cu putere de decizie. Care ar fi putut permite căutarea în măruntaiele muntelui a acelui pelerin. Dacă el cu adevărat ar exista și nu ar fi o plăsmuire a celui rău, gata oricând să surpe chiar și credința clerului printr-o amăgire diavolească meșteșugită. Amăgire ce ar fi năruit prestanța bisericii în fața oamenilor locului, în cazul în care acolo, jos, nu s-ar afla nimic demn de interesul comunității religioase a locului. Mitru plecă ușurat. Ţinuse legământul cu plăsmuirea de sub munte. Acum putea să-și vadă liniștit de truda lui și de întreținerea familiei. În noaptea aceea, arhimandritul Macarie avu un gând folositor sufletului său, un vis pe cărările ascunse ale somnului. Se făcea că trebuia să se spovedească înainte de cuminecătura de Paști și, cum era rânduit, trebuia să meargă la pustnicul, ce sălășluia pe aripa de sud a muntelui, într-o peșteră, în care își găsise liniștea acum mai bine de 50 de ani. Urcase greu pe spinarea muntelui. Nu mai era tânăr. Se sprijinea în cârja de arhimandrit, care tocănea la fiecare pas. Ca și cum ar fi vrut să cerceteze inima muntelui, ce parcă îi răspundea din străfunduri cu un ecou slab. Intrase sfios în peștera pustnicului Nicodim. Așa cum făcuse prima dată, după ce fusese ales starețul mânăstirii. Considerase că singurul căruia i s-ar putea confesa ca duhovnic, nu ar fi putut fi decât sihastrul. Văzu prin iluminarea slabă a tavanului scorojit de ploi și ani umbra bătrânului, care-și ridicase epitrahilul, pe care i-l așezase pe cap, îndemnându-l cu un glas scăzut să spună cu ce l-a mai supărat pe Bunul Dumnezeu. Macarie vorbea apăsat, din suflet, căindu-se amarnic pentru niște păcate, pe care el le socotea nedemne de rangul său. Plecase ochii în pământ și atunci văzuse că pustnicul era în picioarele goale. Niște picioare spoite ca de negru de fum. Viguroase. Parcă crescând din podina săracă de lemn a încăperii. Simții mâna grea, deosebit de grea a acestuia pe capul său, ca pentru a-l absolvi de toate păcatele știute și neștiute. Se mira de vigoarea nemaiîntâlnită până atunci a duhovnicului său, când, deodată, acesta ridică epitrahilul. I-l dădu să-l sărute și abia atunci Macarie zări că în fața lui se afla un tânăr învăluit de o pelerină neagră ca pământul, care-i spuse doar atât: „Sfinte arhimandrite, iertate îți sunt păcatele trecute și prezente, dar nu și cele viitoare, dacă nu mă vei elibera din adâncuri!”. Macarie îl privise cu spaimă, implorându-l parcă din ochi să-i spună cine este. De unde vine și de cine este trimis în locurile astea uitate de lume ale lor. Dar tânărul continua să-i șoptească doar atât: „Ai să mă găsești părinte, ai să mă găsești, numai să-l întrebi pe Mitru! El știe locul unde ne-am întâlnit. E doar locul unde s-a născut a doua oară și știi la fel de bine ca și mine că locul unde te-ai născut nu-l vei uita niciodată. Bunăoară, cum prea-sfinția ta nu o să poți uita nicicând obcina Buzăului, unde ai văzut lumina prima dată. Ai să mă găsești și ăsta va fi semnul ca să știi că eu sunt pelerinul de sub munte". Şi tânărul își luă mâna, pe care o ținea grea pe capul arhimandritului și care avea pe ea încrustată parcă de un fier înroșit sfânta cruce. „Să cauți crucea, părinte, crucea!”

      Starețul se trezi nădușit, în ciuda burei de răcoare, pe care noaptea de toamnă o strecurase cu buricele degetelor ei prin cerceveaua ofilită de vreme a ferestruicii chiliei sale. Hotărî în acel ceas să nu mai pregete și să se destăinuiască episcopului Pahomie. Episcopul îl ascultase cu luare aminte. Cântărindu-i fiecare vorbă. Fiindcă nu în fiecare zi Dumnezeu vorbea cu oamenii. Ca în acea după-amiază, în cariera de cărbune. Împreună cu starețul obținu aprobarea Patriarhiei și într-o zi de vineri, porniseră cu sobor de preoți și cu autoritățile locului spre mină. Mitru fu cel care le indicase locul unde pământul încercase să-l înghită, pentru ca mai apoi să-l scuipe afară din pântecele lui. Episcopul se adresase pentru început celor prezenți, al căror număr crescuse impresionant prin venirea oamenilor din Curmătura, dar și a celor din împrejurimi. Căci se dusese vorba despre ceea ce avea să se întâmple aici până departe, chiar dincolo de granițele județului. Prea-Sfințitul Pahomie le explicase că nemurirea sufletului este supraviețuirea lui după despărțirea de trup. Această supraviețuire constă în continuarea vieții sale proprii, spirituale, în păstrarea facultăților superioare, precum și a sentimentului de răspundere. Giulgiul Mântuitorului sau moaștele sfinților, care rămân intacte prin moarte, ne demostrează, în mod analogic că sufletul nu se descompune în urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimicește. O forță simplă și spirituală, cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizată și nici descompusă, decît printr-o acțiune divină nimicitoare. Dumnezeu, însă, ne arată astfel incoruptibilitatea sfintelor moaște, fiindcă el nu vrea ca sufletul să fie nimicit. Ci îl menține în existența în care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a întipărit în materia trupului, cu ocazia zidirii omului, având astfel în sine, prin împărtașire, trăsăturile exacte ale bunătății divine. Numai o putere infinită, egală cu aceea de la creație, ar putea trece făptura de la existență la inexistență. Dumnezeu însă ne descoperă condescența Sa, încredințându-ne că nu vrea nimicirea sufletului omenesc. Menținerea osemintelor sfinților în stare de nestricăciune este o făgăduință și o garanție privitoare la mărirea de care se vor bucura trupurile credincioșilor după înviere. Manifestarea acestei puteri a învierii s-a făcut cunoscută credincioșilor mai ales dupa pogorârea Sfântului Duh, cultul sfintelor moaște având origine în Biserica primară. Prin moartea și învierea Sa, însă, Mântuitorul inaugurează o eră nouă, în care apar sfintele moaște ca prefigurații ale Învierii. Pahomie dădu oamenilor multe exemple de sfinte moaște descoperite de biserică, cel mai recent fiind cel al Sfântului român Ioan Iacob din Pustia Hozevei, care la peste 20 de ani de la moartea sa fusese descoperit întreg, fără nici o urmă de degradare biologică a trupului său. Episcopul, care pe atunci se afla în pelerinaj în Ţara Sfântă, văzuse cu ochii lui minunea și le spuse că înaltele fețe bisericești ale locului se așteptau să găsească numai sfintele oseminte și o bună mireasmă după trecerea a 20 de ani. Când au luat scândura sicriului au văzut că părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, așa cum fusese pus. Parcă l-ar fi pus în mormânt de câteva ceasuri, fără nici o schimbare a înfățișării lui: mâinile, barba, părul, rasa, încălțămintea erau neatinse.
      Slujba de venerare a pelerinului de sub munte fu una deosebit de mișcătoare, mulți dintre cei prezenți participând pentru prima dată la o astfel de oficiere. Mitru și starețul Macarie erau cei mai emoționați numai la gândul că acolo, jos, poate nu se găsea decât o închipuire pe care minerul sărman aflat la clipă de cumpănă cu viața sa, o zărise. Dar episcopul Pahomie știa deja că pelerinul de sub munte exista. Ca un întâi stătător al bisericilor din eparhia sa, acesta, imediat după vizita starețului, cercetase documentele vremii. Discutase cu cei mai venerabili preoți și monahi din zonă și descoperise la una din mânăstirile de peste muntele Curmăturii pe monahul Mavrentie. Care îi povestise o întâmplare petrecută pe vremea, când el abia se tunsese monah. Acum vreo 20 de ani. Monahul Mavrentie îi spusese că la acea vreme umblau prin lume fel și fel de predicatori, falși sau autentici, care propovăduiau credința bătrânească sau aduceau cu ei religii străine de acest pământ și neam. La mânăstirea lor bătuse la poartă într-o seară un astfel de drumeț, care se recomandase simplu, pelerinul. Trei zile cât a durat șederea acestuia la lavra lor, pelerinul s-a odihnit noapte de noapte pe o laviță în chilia sa. Pelerinul era un om de o curățenie morală și spirituală, cum el nu a mai întâlnit în trăirea lui monahicească de atunci și până acum. Mare nevoitor. Cu rugăciunea inimii tot timpul pe buze. Acesta îi povestise despre viețile sfinților, dându-i pilde ziditoare pentru un suflet tânăr de monah. Mavrentie își amintește un episod, care l-a urmărit apoi toată viața lui. Se sculase mai devreme în prima dimineață a ospeției pelerinului. Îi plăcea să nu aibă pe nimeni prin preajmă, atunci când își spunea rugăciunile de dimineață și acum, cu oaspetele din chilia sa, se vedea strâmtorat în a face pravila sa. Auzi însă prin fereastra deschisă, prin care soarele de primăvară răzbătea generos, glasul molcom al pelerinului, care vorbea cu cineva în tinda chiliei. Mavrentie nu-l auzea pe interlocutor, dar frânturi din vorbele pelerinului ajungeau până la el. Vorbeau despre mersul norilor în sus și în josul boltei cerești. Despre crugul stelelor. Despre țarină și semănături. Despre oameni și păcatele lor. Mavrentie era curios să vadă cu ce frate din mânăstire discută oaspetele la o oră atât de matinală, dar în tindă nu văzu pe nimeni, decât pe oaspetele său. Pe streașina chiliei însă Mavrentie zărise un stol de păsări, care, așa cel puțin i se păruse atunci monahului tânăr, îi răspundeau parcă la răstimpuri pelerinului. Mavrentie nu putea nici până azi să spună dacă oaspetele său vorbise cu păsările cerului, ceea ce nu ar fi fost de mirare, ținând cont de modul lui de a trăi. Sau cu altcineva, nevăzut, dar știa din clipa aceea că oaspetele chiliei sale era omul lui Dumnezeu. Pelerinul plecase după două zile și îi promisese că la întoarcere spre obârșia lui va mai trece să-l vadă. Nu avea la el decât o desagă peticită, în care avea comoara sa de mare preț. O Biblie îmbrăcată cu cotoare de argint și o cruce, despre care spunea că îi fusese dăruită de un pustnic de pe valea Iordanului. De atunci, nu mai auzise nimic despre pelerin, care poate uitase promisiunea făcută, fie viața îl îndreptase spre alte meleaguri mai binecuvântate. Circulau însă prin oameni vorbe ciudate, spuse în șoaptă, despre o crimă făcută de niște tâlhari ai locului, care așteptau drumeții sub buza muntelui, ce se întindea dincolo de mânăstire. O crimă nedeslușită nici până azi, scufundată în uitare peste coama brazilor neclintiți de vreme. Episcopul știa că pelerinul, care își cerea acum dreptul la lumină, ajunase preț de trei zile la Mavrentie în chilie, fiind apoi din pricini necunoscute ucis în pădure. Pe peretele abrupt al abatajului, unde nu intraseră decât Mitru, episcopul și un reprezentant al autorităților, se vedeau și acum urmele suflului exploziei, care mușcase lacom din carnea neagră a minei. Mitru simți din nou același aer cald, domol, mângâindu-i fața nerasă și trasă de nesomn, se apropie de peretele jilav și șopti ca pentru sine: „Legământul. L-am ținut”. Un miros plăcut de tămâie aromată, cunoscut atât de bine episcopului din canonizările la care mai participase, inundă abatajul și încet-încet peretele de steril se destrămă lăsând la iveală întâi o cruce de lumină difuză, care se topi în aerul închis. Ajutat de încă doi mineri Mitru începu să sape cu atenție în locul pe care i-l indicase episcopul. De sub pământul reavăn se profilă întâi alcătuirea unui trup, întins pe spate, încălțat cu o pereche de ciubote scorojite. Îmbrăcat într-o dimie, peste care trona o pelerină neagră de postav. Corpul stătuse acolo preț de cine știe câți ani. Ca într-un crater ce-i conservase formele. Ferit atât de temperaturile ridicate, cât și de umezeală. Mitru încremenise. Un nod de emoție îi paralizase gâtlejul. Privea când la episcop, când la reprezentantul autorităților, care și el era cuprins de neliniște la vederea ce i se oferea ochilor. Episcopul stropi cu agheasmă sfințită întregul locaș de umbre și trupul primi botezul fără a se împotrivi, semn că venea de la și din voia lui Dumnezeu. Chipul pelerinului, căci numai despre el putea fi vorba, avea întipărit pe obrajii palizi o pace deplină. Părul îi căzuse în valuri pe reverele pelerinei de postav, iar în barbă ai fi zis că i-au crescut melci minuscule. Pleoapele îi erau închise. Dar ai fi zis că în orice clipă ar fi putut să le deschidă pentru a se mira și el de minunea săvârșită cu el de Dumnezeu. Trupul nestricat și frumos mirositor fu depus într-o raclă simplă, umilă aproape. Fiindcă de abia de acum urma să-și demonstreze sfințenia. Acolo, sus, printre păcatele și durerile oamenilor. În mânăstirea de sub munte a starețului Macarie. Pentru ca toți să fie pe deplin încredințați că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia a rânduit să se săvârșească 40 de Sfinte Liturghii. Cu rugăciuni de dezlegare și pomenire, sicriul cu trupul său fiind așezat in fața Sfintei Mese. După săvârșirea acestor slujbe, trupul a rămas ca și mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din lemn de stejar, lemnul locurilor unde fusese descoperit, cu sticlă în partea de deasupra. Rămânea ca acest sfânt anonim, mort în condiții misterioase, care de fapt acum nici nu mai contau, ținând cont de sfințenia sa dovedită, să fie zugrăvit pe icoană și să poarte un nume. Au hotărât că el va fi “Sfântul de sub munte”. Şi așa a rămas în tradiția locului. Oameni amărâți, măcinați de boli și de necazuri peste puterile lor trecuseră pe lângă racla sfântului și cu timpul începuseră să se arate dovezi ale minunilor sale, pe care le săvârșea cu cei care cu adevărat se apropiau de trupul său cu smerenie, iubire și multă credință. Când Mitru l-a adus pentru prima oară pe Ştefan în căruța sa la sfânta mânăstire și copilul s-a apropiat de raclă, băiatul a scos un strigăt scurt, agățându-se cu disperare de mâna tatălui care-l sprijinea. “Taică! Tăicuță”! bălmăja el fără rost, privind spre moaștele din raclă. “Visul! Visul meu! Acesta e tânărul de care ți-am povestit și ai râs atunci!” Mitru l-a mângâiat pe părul bălai și i-a spus doar atât: “Iartă-mă, Fanule, iartă-mă!”. De atunci, ori de câte ori putea taică-său, Ştefan venea la mânăstire și stătea ore întregi lângă racla sfântului. Uitase vorbele pe care acestea i le spusese. Cum că îl va ajuta să meargă. Simplul fapt că visul său devenise realitate, că pelerinul visurilor sale începuse să vindece oamenii nevoiași îi dădea o și mai mare sete de viață. Când atingea sfânta raclă și mai ales când frații călugări cântau acatistul sfântului și ziceau:” Sub munte, ți-ai petrecut sfințenia, Sfinte/ Așteptând harul dumnezeiesc/Care a venit ca să te scoată la lumină/Pentru mântuirea neamului omenesc”, Ştefan simțea cum din el crește o mișcare nepercepută fizic, doar psihic. Care parcă îl îndeamnă să se scoale din căruciorul lui și să pășească prin mânăstirea plină ochi de lume. Necunoscute sunt pentru noi, oamenii, lucrările lui Dumnezeu! Dar știm, oricât de necredincioși am fi unii dintre noi, că într-o bună zi, va trebui să recunoaștem că el există! Patriarhia, care recunoscuse sfințenia pelerinului, voia să dea acum o mână de ajutor celui datorită căruia pelerinul de sub munte fusese canonizat ca o altă minune a neamului acestuia și a bisericii, în general. În Duminica Ortodoxiei, atunci când în toate bisericile din țară se fac colecte publice pentru a ajuta bisericile mai sărace sau pe cei nevoiași, Patriarhia a alocat niște fonduri pentru ca Ştefan să fie consultat într-o clinică de specialitate. De ce acum se ajunsese la această hotărâre, cum ar mai fi putut ea să-l ajute pe copil, asta numai Dumnezeu știa și Sfântul de sub munte! Analizele prelevaseră un fapt extraordinar. Se întâmplă uneori ca mama să aibă în timpul sarcinii un puseu de febră ridicată care poate mări riscul de a naște un copil cu “spina bifida”. Este o anomalie a coloanei vertebrale, care, dacă este ceea ce medicii numesc “spina bifida oculta”, este cea mai ușoară formă. Copiii cu acest tip de defect nu au vreodată probleme de sănătate, cum nu avusese nici Ştefan, până la accident. Constandina își amintise, întrebată de doctori, că în anul sarcinii cu Ştefan avusese o pneumonie incipientă, cauzată de munca la câmp sub ploile repezi și reci de primăvară. Tot timpul, mai ales în timpul nopții, starea ei febrilă îl speriase pe omul ei, care o înfășura într-un cearceaf înmuiat în țuică. Frisoanele și febra încetau pe loc. Ajunsese pe atunci Mitru să glumească cu prietenii lui de pahar că nici nu mai este nevoie să mai bea ceva, ajungându-i damful pe care îl răspândeau prișnițele cu care o împacheta pe Constandina seară de seară. Medicii îi explicaseră țăranului simplu de la munte că “spina bifida” este un defect congenital, care implică dezvoltarea incompletă a tubului neural sau a oaselor care îl acoperă. Denumirea “spina bifida” provine din limba latină și înseamnă în traducere literală coloană „ruptă“ sau „deschisă“. Boala apare la sfârșitul primei luni de sarcină, când cele două părți ale coloanei vertebrale ale embrionului nu reușesc să se unească, lăsând o zonă deschisă, numită fistulă. În anumite cazuri, la lovituri puternice la coloană, o ridicătură ca un săculeț de carne iese prin golul dintre vertebre, ceea ce se și întâmplase în cazul lui Ştefan, în momentul când troianul de lemne îl țintuise la pământ și îi produsese ruptura aceea dintre vertebre. Boala poate fi detectată de obicei înainte de nașterea copilului și poate fi tratată imediat, dar în cazul Constandinei nu putea fi vorba de așa ceva. Cine mai pomenise prin locurile lor să îți faci analize prenatale sau să iei vreun tratament? Așa că Ştefan se născuse cu acest sindrom, nesemnificativ pentru el până în momentul petrecut în pădure. Săculețul de carne ieșit prin golul dintre vertebre, datorită loviturii, îi paralizase picioarele. Operația era, însă, posibilă, ținând cont că Ştefan nu împlinise încă 12 ani, iar banii existau din fondurile Patriarhiei. Ştefan își va aminti toată viața cu emoție de ziua stabilită pentru marea încercare. Nu mai fusese niciodată într-un spital atât de impunător, iar sala de operație cu oglinzile acelea care iradiau o lumină nefiresc de puternică îl fascinase cu totul, făcându-l să fie și mai emoționat. Înainte de a adormi sub efectul anesteziei lui Ştefan i se păru că într-un colț al camerei stătea Sfântul de sub munte, care-l privea cu ochii lui blânzi, ca și cum ar fi vrut să-i spună că va fi lângă el și-l va ajuta să treacă cu bine peste această încercare. Sub anestezie copilul avusese un vis, care parcă prevestea bucuria de după operație. Era în grădina lor și taică-său făcuse o groapă adâncă, ca pentru a sădi un pom. Dar Mitru nu avea pe lângă el nici un puiet. El îi spuse copilului doar atât: „Fanule, intră copile cu picioarele aici în groapa asta, pe care o săpai cu atâta trudă!”. Băiatul, care nu-i ieșise nicicând din cuvânt tatălui, îl privi pe Mitru întrebător: ”Păi, cum să intru taică, ai uitat că sunt olog?”. Dar văzând scăpărarea din ochii bărbatului se târâse ușor din căruciorul cu rotile și intrase în groapa afânată. Mitru luă o cofă cu apă și o turnă în groapă. Apa rece de munte cuprinse picioarele inerte ale copilului. Apoi încet, fără grabă, Mitru începu să umple groapa cu pământul stors din rărunchii adâncului. „Copile, acu’ ești ceea ce ți-ai dorit toată viața, un copac!”. Şi Ştefan râdea, cu inocența copilului prins într-un joc nou, nemaijucat vreodată. Simțea că apa sfântă îi pătrunde prin pielea tălpilor, dându-i senzația unui mușuroi de furnici, care i s-au urcat pe picioare. Săgetându-l delicat, dar din ce în ce mai vârtos, până ce copilul își mișcă pentru prima dată picioarele condamnate la nemișcare de accidentul din pădure. Simțea cum din gambe și apoi din coapse îi cresc ramuri, care înfrunzesc miraculos, ca în basmele bunicii. Creștea semeț, copac de munte falnic, prin rămurișul căruia se iscase un cor de păsări multicolore. Fiecare voia să-i spună copilului-copac pe unde zburase. Ce întâlnise în cale și, mai ales, ceea ce Ştefan dorise să știe de când era încă sănătos: ce taine se ascund dincolo de munte. Cu acest vis se trezise din anestezie Ştefan. Urmară lungi ședințe de kinetoterapie. Apărură primele semne de mobilitate ale picioarelor. Ştefan învățase să meargă din nou. Sprijinit de un baston, fu externat și adus acasă lângă cei dragi. De atunci, căruciorul neputinței sale fu adus lângă racla sfântului pentru a dovedi și altor suflete aflate la ceas de cumpănă că prin credință omul se poate mântui și de cele mai cutremurătoare drame personale. Căci fără visul băiatului, fără experiența din adâncuri a lui Mitru, n-ar fi existat nici Sfântul de sub munte, nici puterea moaștelor, care convinseseră biserica în a acorda un ajutor vital acestui copil sărac dintr-o lume săracă. Ştefan știa că era datoria lui să mulțumească Sfântului și prin el puterii lui Dumnezeu pentru viața nouă câștigată. Sfătuit de starețul Macarie, când împlini vârsta, copilul plecă să urmeze seminarul teologic. Le scria săptămânal celor dragi de acasă, le mulțumea că sunt alături de el cu gândul și le promitea că se va ruga neîncetat pentru ei. După absolvirea seminarului, Ştefan veni acasă pentru a-și lua la revedere de la casa părintească. Hotărâse să plece împreună cu un alt coleg de seminar la Muntele Athos și, după cum simțea în inima lui, nu va mai reveni în satul de sub munte niciodată. De acolo, din lavra românească de călugări, le trimisese alor lui scrisori de îmbărbătare în fața vieții.

***

       Timpul se așternuse peste Curmătura ca o haină. Ca pelerina sfântului de sub munte, păstrând trecerea vremii nemiloase prin croiala ei. Mitru, și apoi Constandina, plecară spre o lume tainică și, poate, mai bună, odihnindu-se în țintirimul mânăstirii. Anuța se măritase cu un flăcău din sat, cu care plecase spre alte rosturi la oraș. Petruș devenise conductor de tren, ceea ce visase încă din serile, când alături de Ştefan pe prispa casei bătrânești ascultau șuierul trenurilor care nu opreau niciodată în satul lor.

      Un singur regret îl mai avea starețul Macarie. Trecuse atâta amar de vreme și racla sfântului se plecase sub numărul anilor și parcă ar fi fost nevoie de o altă casă pentru moaștele pe lângă care se perindaseră atâtea suflete necăjite. Patriarhia îi răspunsese oficial că nu erau încă fonduri pentru o raclă nouă și tocmai când starețul își pierduse și ultima speranță primi o înștiințare conform căreia noul episcop al Sucevei și Rădăuților, Sofian, dorea să doneze o nouă raclă pentru moaștele Sfântului de sub munte. Episcopul Sofian dorise ca moaștele să fie așezate în noua raclă chiar de ziua hramului Sfântului. Când coloana oficială de mașini pătrunsese în curtea mânăstirii, plină de lume, starețul Macarie îl întâmpină în fruntea fraților călugări pe distinsul oaspete. Episcopul era un bărbat cu prestanța pe care ți-o oferă veșmântul și funcția atât de importantă din sânul bisericii. Străbătu cu pas domol curtea mânăstirii, cu un mers ușor aplecat spre dreapta, starețul punând totul pe seama oboselii cauzată de drumul lung de peste munți. Intră în mânăstire, sărută icoana iconostasului, apoi icoanele împărătești. Se întoarse la sfânta raclă, îngenunche și își deschise brațele cuprinzând-o sub faldurile mantiei arhierești. Apoi preț de câteva minute se rugă cu capul plecat pe racla Sfântului. Se ridicase greoi, ajutat de unul dintre diaconii, cu care sosise. Mângâiase îndelung căruciorul cu rotile, apoi privind la frații din biserică exlamă doar atât, purtând parcă sub coada ochiului o părere de lacrimă, nenăscută deplin: „Mare este puterea lui Dumnezeu, fraților!”. Se făcuse slujba de priveghere de noapte, rânduită pentru astfel de ocazii, urmând ca dimineață moaștele să fie trecute în noua raclă. Donația episcopului era o raclă din argint, având încrustate pe ea scene din viața sfântului. Muntele sub care își dormise somnul de veci. Oamenii coborâți să scurme în măruntaiele pământului. Copilul țintuit în cărucior. Toate aceste scene apăreau pe micile basoreliefuri pentru pomenirea faptelor petrecute. Starețul Macarie se trezise în dimineața sfințirii raclei înaintea tuturor. Trebuia să se asigure că totul era pus la punct și ieșise cu noaptea-n cap în curtea mânăstirii, privind cerul. Erau semne că va fi o zi senină, cu acel albastru nemaiîntâlnit decât acolo, între munți. Starețul zări în cimitirul din spatele mânăstirii o mogâldeață. Se apropie încet, abia târându-și picioarele bolnave și îl văzu pe Sofian, episcopul, aplecat lângă o cruce pitică, chinuindu-se să dea viață unei lumînări de ceară. “Ce caută episcopul Sucevei în cimitirul din Curmătura și, mai ales, cui aprindea un semn peste timp?” se întrebă în șoaptă Macarie. Pe crucea de piatră ca o mogâldeață speriată Macarie văzu că era scris.: „Aici odihnesc robii lui Dumnezeu, Mitru și Constandina”.
      Abia atunci starețul înțelepțit de ani și har își explică de ce un personaj atât de înalt din Moldova, tocmai de peste munți, oferise ca donație o raclă atât de scumpă. De ce episcopul Sofian avea în ochi o bunătate, pe care el o mai zărise cândva, în lustrul vremii. De ce prea-sfințitul mergea cu oarecare greutate, ce nu putea fi pusă pe seama vârstei încă la zenit. Şi, mai ales, ce căuta el la mormântul lui Mitru a lu’ Sângheorghe. Episcopul simți foirea pașilor din spatele său, se ridică cu greutate, îl privi în ochi pe stareț, îl îmbrățișă, șoptindu-i la ureche: „Prea-cucernice, să nu facem tulburare între frații din mânăstire și nici în poporul ce va veni azi la hramul Sfântului!”.
      Starețul îl apucă de umeri și-l privi îndelung în ochi, așa cum scormonim într-o oglindă, când zi de zi fiecare dintre noi căutăm în alcătuirea de ape ceva care ne-a aparținut, dar s-a destrămat de mult.
- Ştefane! Fanu’ a lu’ Mitru! Tu!?
- Eu, părinte... Eu, păcătosul!
- Dar cum ai ajuns…? și starețul își puse strajă buzelor pentru a continua întrebarea, care nu i se părea acum a fi cea mai potrivită, deși curiozitatea bătrânească nu-i poate ocoli nici pe cei mai cucernici părinți.
- Cum am ajuns episcop? Sunt multe de povestit, dar ne așteaptă Sfântul...
- Poate ar fi bine ca lumea din biserică, atunci când vei ținecuvântul de învățătură, să afle din gura ta povestea Sfântului, continuă șoptit starețul. Ce dovadă mai vie ar trebui să aibă ca să creadă în minunile sfântului nostru?
- Părinte, lumea nu are nevoie de nici o dovadă! Cu atât mai puțin de una vie! Căruciorul gol al copilului, care am fost odată, lângă racla sfântului, asta este singura dovadă pentru credința lor. Sigur că pentru slava lui Dumnezeu și pentru cinstirea Sfântului vorbele mele și persoana mea ar însemna foarte mult. Dar să ne amintim ce i-a spus Mântuitorul necredinciosului său apostol, Toma: "Pentru că m-ai văzut, ai crezut, Tomo! Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” Așa să fie și pentru noi, părinte. Crezi că dacă mă vor vedea pe mine, Ştefan, cel olog odinioară, ajuns acum episcop, vor crede mai mult în minunile sfântului? Nu! Fiecare poartă în suflet o comoară, pe care Domnul ne-a dăruit-o încă de la naștere. Harul lui cel bun! Depinde de fiecare din noi cum și cât îl descoperim!
      Slujba de pomenire făcută lângă racla cea nouă, predica pilduitoare a episcopului, apoi hrănirea săracilor sosiți din toate colțurile țării în trapeza mânăstirii, totul s-a făcut cu mare cinste pentru amintirea Sfântului de sub munte.
      Spre seară, episcopul Sofian împreună cu suita sa au părăsit Curmătura. La cererea episcopului, șoferul său personal a oprit pe șoseaua care traversa muntele și Sofian a privit cu emoție și tristețe în urmă. Se așternuse clipa de seară, tainică, și undeva, în Valea Dumbravei, satul părea ca un ochi deschis al nopții în care pâlpâiau licuricii caselor răzlețe. Dinspre mânăstire se auzea corul de călugări, semn că aceștia săvârșeau slujba de vecernie, pregătindu-se pentru a cânta cea mai frumosă rugăciune a Ortodoxiei: “Lumină lină”. Privea episcopul peste așezarea nașterii sale și se gândea cu tristețe. Nu putuse să devină nici pădurar, nici copac falnic de munte. Nici pasăre să zboare peste piscuri pentru a descoperi cealaltă față a lumii. Dar cunoscuse slava lui Dumnezeu. Devenise un slujitor care ascultă și vindecă oamenii cu nevoile și necazurile lor. Pentru el asta era de ajuns.
       Închise ochii și rosti șoptit, ca pentru munții copilăriei lui, cuvintele psalmistului:
„Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele de demult,
Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta,
Minunată este știința Ta, mai presus de mine, este înaltă și n-o pot ajunge,
Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi?
De mă voi sui în cer, Tu acolo ești,
De mă voi pogorî în iad, de față ești,
De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginea mării,
Şi acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta!”.