Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 1290

Icoana Sfantului Mucenic Fanurie (povestire)

Emil Iliescu
Tags: ;

      Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie un om fericit. Era unul dintre studenții eminenți ai Institutului de Arte Plastice. Un portretist desăvârșit. Un om care simțea prin toți porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Multi îi întrevedeau, chiar, un viitor strălucit în pictura de sorginte religioasă.
     Avea o fizionomie pe care nu o puteai uita ușor. Există chipuri alcătuite din fâșii de sferă sau din asprimi trapezoidale. Din prelungiri de triunghiuri sau din opacitatea pătratelor. Altele curg spre origini, privitorul putând imediat să-i stabilească cu exactitate linia maternă, calea spirituală a laptelui supt. Unele exteriorizează trăiri intense, sunt reflexii ale personalității extrovertite. Altele, introvertite, se ascund în cochilia epidermei încătușată de neliniști și spaime nespuse. Așa cum a pus Bunul Dumnezeu sămânța primară în pântecele maicii fiecăruia. Savastie avea o frunte înaltă, visătoare. O singură cută ca o despărțire de ape îi secționa fruntea, încărcând-o de o taină adâncă. Privirea îi era limpede, ferestruită cu licăriri de un negru nepământesc, parcă. Ca și cum doi cărbuni smulși adâncului întâmpinau oamenii și lumina cu săgețile lor necruțătoare. Își lăsase în ultimul an de studiu un cioc spelb, ascuțit ca o coadă de rândunică, iar favoriții îi creșteau până aproape de bărbie, ca două pârloage de otavă stinsă. Părul lung, pieptănat pe spate, era prins într-o coamă lină, o alungire de ape castanii prinse în ecluza unei agrafe din os de cerb. Cărarea pe mijloc, riguros de dreaptă, ca manșeta uniformei de polcóvnic, îi dădea un aer de noblețe apusă. Părea cu fața lui ovală un medalion vechi, spălat de ploi și timp. Nu putem spune că era devotat întrutotul conduitei morale, după care un pictor de biserici trebuie să se călăuzească în viață. Dar câți din semenii lui nu păcătuiau tocmai prin acest cusur! Doctorii vremii arătau buzunarele goale celor pe care-i examinau și până ce rublele argintii ca niște gărgărițe nu zburau din buzunarul bolnavului spre halatul alb, forța lor tămăduitoare nu se răsfrângea nicidecum asupra celui suferind. Avocații împrăștiau stoluri de pledoarii gureșe doar atunci când onorariul foșnea ademenitor prin sertarele conștiinței lor, magnetizând-o dintr-odată, făcând-o să devină vie, roditoare. Savastie știa că un pictor de biserici trebuie să fie devotat credinței ce urmează a o modela pe pereții bătrâni ai lăcașelor de cult. Dar tocmai aici era marea lui dramă. El era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărțea harul și taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul Împărăției lui Hristos. Cocoțat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia și dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în șoaptă dacă linia veșmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenți în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creație, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu niște îngeri nevăzuți de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie. Odată ieșit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăția pământească. Era rob deplin al patimii jocului de cărți, al băuturii rafinate și al serilor de dans și poezie din casele celor avuți. Patronate de doamnele  ale căror bărbați balcâzi și decrepizi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele jocurilor de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărți devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferința umană, și atracția mamonică a partidelor de pocker, adevărate epidemii  pandemice ruinând minți, familii și vieți, mult mai multe decât un război. Erau vremuri tulburi și aspre ca foița de șmirghel pe sufletul omului. Ţarul Nicolae I și vestita sa „Secție a treia”, poliția politică, încercau să țină în frâu populația prin mijloace represive. Mai ales după mișcarea așa-zișilor „decembriști”. Cei care voiau să schimbe fața Rusiei. Să o facă să adopte principiile unui Occident scăpat de tiranie și de cutumele ei. Şi studenții, indiferent de natura studiilor lor, erau ținta predilectă a spionilor și informatorilor țarului. Cu atât mai mult studenții ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credința în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puțin conspirative, adevărate ghilotine ce amenințau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară.
~~    Venise vremea ca Institutul de Arte Plastice să-și ia la revedere de la promoția lui Savastie. Boemul înger din el trebuia să înceapă să-și câștige singur existența. Căci unele din doamnele timpului îmbătrâniseră. Apele anilor săpaseră în carnea lor tranșee de neputință. Şi Savastie vedea cu tristețe că tot ceea ce însemnase altădată fluture primăvăratic pe chipul lor devenise acum o molie neatrăgătoare, înfiptă într-un insectar cumplit de nedrept: vârsta.
    Era o iarnă ce înghețase ca un țurțure peste casele din Tomsk. Zidurile palide, arcuite sub rimelul înserării, păreau încovoiate sub securea gerului. Totul scârțâia. Zăpada sub pașii pierduți ai unui trecător întârziat. Porțile grele deschise pentru a lăsa să iasă pe ele caleașca vreunui boier ce mergea să-și încălzească inima bătrână sub arșița ruletei. Scârțâia chiar și sufletul lui Savastie care încerca să găsească popas de seară în compania vreunei femei părăsite sub cadrilul florilor de gheață ce se legănau pe crengi. Dar pașii îl purtară, așa cum o făceau de ceva timp încoace, spre conacul lui Andrei Pavlovici Goncearov. Își strânse faldurile sufletului înghețat, care, cu cât se apropia de conac, se aprindea ca un vreasc timid sub amnarul clipei. Se gândi la căldura ce-l va întâmpina din spatele privirii fiicei acestuia, Olga Ivanovna Goncearov. O cadră a timpului acela rus, nepângărită de vorbă de bărbat sau de priviri răutăcioase, de șoapte malefice sau de intrigi orfane. Ştia că în acea casă va găsi un ceas de reverie. Sațietății  clipelor petrecute cu femei trecute pe hârzobul vremii, cu multe crestături de vârstă, trebuia să îi ia locul pajiștea înflorită de pe chipul Olgăi Ivanovna. Mângâierilor lascive ale unui trecut macerat trebuia să le ia locul atingerea unei aripi de înger trandafiriu. Îl întâmpină mai veselă ca niciodată Olga, care-i spuse cu entuziam chiar din  prag:
- Eu și mama ne-am gândit toată ziua la d-voastră, d-le Karpin.
- Savastie, domnișoară Olga, Savastie...Prefer să aud cum buzele d-voastră arpegiază bietele vocale și umilele consoane ale numelui meu. Karpin deja mă face să mă simt împovărat de ani, cu părul nins ca un cireș în dalbul Mai. Şi eu m-am gândit la dumneata. Am încercat să-ți fac portretul  - e prima dată când încerc astfel de experimente -  imaginându-mi că ai fi un naufragiat pe o insulă în oceanul de spumă.
- Ţinând cont de vremea amară de afară, să fiți convins că nisipul unei insule ar fi locul în care mi-aș abandona trupul și sufletul. Dar nu singură...
Şi ochii fetei ca două ramuri de plop la asfințit îl priviră pe Savastie de acolo, parcă tocmai de pe acea insulă pustie, unde l-ar fi dorit din toată ființa ei naufragiat și pe el.
- Norocul îți surâde, îi spuse ea, zâmbindu-i. Ştii că tatăl meu este bun prieten cu Mihail Petrov.
- Secretarul de la Culte?
- Da! Şi ți-a obținut, grație acestei relații, binecuvântarea episcopului de Tomsk de a merge la Kemerovo. Acolo se târnosește o mânăstire nouă și părintele stareț are nevoie de un penel talentat, care să împlinească chipul picturii interioare. Ce zici, te bucuri?
- Olga Ivanovna, cerul v-a scos în calea mea pe dumneata, pe buna dumitale maică. Şi pe Andrei Pavlovici Goncearov...
- Hai, hai în salonul mare! Mama a pus samovarul să sporovăiască la fiert. Discutăm mai multe despre plecarea dumitale. Ea are câteva amănunte să-ți împărtășească. Îmi vine greu să știu că nu te voi mai vedea pentru cine știe cât timp. Dar gândul că vei putea să-ți împlinești visul și cariera.
- Nu vorbiți așa? Că doar nu voi picta catedrala Sfânta Sofia de la Kiev, ca să ne luăm rămas bun pentru timp îndelungat, ci o biată biserică de provincie! Spre vară vom putea pluti din nou amândoi cu barca pe lacul nostru drag. Printre nuferi și pescăruși.
Așa gândea atunci Savastie, pictorul de icoane și biserici, fără să știe că în viață destinul nu bate decât o dată la poarta ta. Trebuie să-i deschizi, căci altfel rămâi încuiat pe veci în deznădejdea lucrului neîmplinit la timpul său.
                                                                       ***
Drumul până la Kemerevo prin colții de sticlă gofrată ai viscolului a fost ca un vis spulberat de gândurile și planurile pe care Savastie și le încropea pas cu pas. Purta o manta din postav de culoarea șofranului, căreia mâna gingașe a Olgăi Ivanovna îi atașase la Iulișka, croitoreasa, un guler din blană de vulpe. Tatăl ei, Andrei Pavlovici Goncearov, era unul dintre împătimiții vânători din pădurile stufoase ale Tomskului. La plecare, Olga își fremătase frunzișul plopilor din ochii ei triști, mângâind unduirea blănii ruginii și șoptindu-i timid: „Când veți călători, să vă imaginați că toată căldura inimii și mâinilor mele va drumeți cu dumneavoastră!”.
    Își cumpărase din târgul de vechituri o pereche de cizme cu talpă groasă, încăputate cu o blană de jder roasă pe alocuri. Când le probase acolo, la târg, Savastie se gândise cu melancolie la câte drumuri de viață serviseră acele încălțări ca bărci umblătoare pentru cine știe ce alt bărbat nevoiaș ca și el. Îl privea pe cel care le vindea, alături de alte lucruri personale, cu care acesta poate viețuise neștiut. Era un bărbat trecut de mult de a doua tinerețe, cu niște lumini abia pâlpâind în ochii ce deveniseră tulburi sub asprimea frigului de pe platoul deschis al târgului. Când bătuse palma la preț cu el, omul mângâiase cizmele, ca și cum odată cu vânzarea lor ar fi rupt din el o bucată din trecerea sa pe pământ. Savastie călca cu pas hotărât, apăsat, satele, mogâldețe de lut pietrificat, cu troienele de zăpadă acoperindu-le gardurile ca niște haine de împrumut prea mari, ascunzând în spatele lor trăiri tainice. Își trăsese căciula de astrahan pe ochi, ca să le păzească licărirea de acéle iuți, viclene, ale viscolului ce îndată se lipeau pe gene și pe sprâncene alcătuind fantastice țesături de gheață. Mâinile purtau mânuși cu un deget, toarse acasă, la Samara, de maica lui, Anasia, încă dinainte de a lua drumul studenției. În spate purta o raniță în care conviețuiau câteva schimburi, un tratat de pictură semnat de Eugen Delacroix, câteva pliante cu viața și opera pictorilor ce aparțineau Şcolii de la Barbizon, și o ediție de buzunar a „Florilor răului” ale lui Baudelaire, poetul en vogue al acelor timpuri.
          Se gândea Savastie la viața pe care o dusese până atunci, liber ca o acvilă cu aripile larg desfăcute spre albastrul tăriilor. Nimic nu-l putuse împiedica să se înfrupte pe săturate din marțipanul îmbietor, cu care era glazurat tortul vieții lui de student. Dar acum era vorba de  prima lui lucrare de anvergură și trebuia să dea dovada talentului său. Care se istovise în van făcând tablouri doamnelor din saloanele vremii. Sau prin cârciumile sordide, acolo unde sub impulsul armoniei trezite în creierul înfierbântat de trufașa votcă, împodobită la gât cu mărgele ispititoare, studentul împlinea cu mult har tablouri la comandă, adevărate bijuterii în cărbune. Portrete expresive din spatele cărora te privea o lume fantastică. Uneori grotească, alteori apollinică, demonizată sau serafică. Așa cum este lumea asta presărată cu fizionomiile noastre umile. Bărbați cu ochii bulbucați de sângele cast al vinului. Chipuri aspre cu mustăți falnice, încovrigate, cenușii ca zgura rămasă după sudură, negre ca lințoliul atârnat de gardurile vieții, blonde ca mierea coaptă, ori roșcovane ca pămătufuri de mătură împletită. Căci cel mai mult îl atrăgeau pe Savastie fizionomiile scufundate în vâltoarea bahică. Acel amestec de mahmureală peltică, zăvorâtă într-un zâmbet  tâmp, ce voia să demonstreze oricui că omul nu se va lăsa în veci călcat în picioare de aburul tăriilor. Acum însă trebuia să șteargă de pe epitaful memoriei toate acele străfulgerări de linii și culori. Îl aștepta o altă lume în care până și uleiul, acuarela sau penelul se înfiorau de adâncurile introspecției la care un pictor de icoane și biserici trebuie să purceadă ca la o profesiune de credință.
           Starețul mânăstirii din Kemerevo, Pamfilie, l-a primit cu reticență. Ştia că tinerii absolvenți nu au nici experiență, nici autocontrolul pentru a suporta cutumele nescrise ale vieții de mânăstire. Mai știa văzătorul cu duhul Pamfilie că nici credința acestor tineri nu bate prea des la porțile Raiului. Că împlinirea lor artistică este filtrată de cele mai multe ori prin pielea de crotal a vieții de zi cu zi, schimbându-se după cum bate vântul sorții. Așa cum băutorii de vază ai maicii Rusii filtrează alcoolul metilic printr-o bucată de sfântă pâine, încercând să ascundă apetența lor bahică, tot așa și acești pictori, aflați la vârsta uceniciei, încearcă să-și ascundă tentațiile lumești sub o ieftină și caducă haină de credință. Şi mai știa bătrânul Pamfilie că acești tineri, orgolioși și neîmblânziți nici de exemplul și nici de sfatul celor mai în vârstă, sunt aidoma păsărilor călătoare, ce  pleacă în stoluri întinse spre țările calde, dar nu toate ating cu aripa frântă de oboseala zborului țărmurile mirifice ale Africii. Dar faptul că episcopul Tomskului făcuse recomandarea, îl obliga pe stareț să îl privească cu condescendență pe Savastie. Îl primise în chilia sa și, înainte de a-i vorbi, îl măsurase din priviri. Starețului i se părea că tânărul din fața sa avea o figură tragică de Don Quichote siberian. Citise Pamfilie pe timpul seminarului de la Kiev opera monumentală a lui Cervantes și atunci, pentru prima dată, simțise că omul este un călător umil prin lumea imaginației sale bolnave, care-l face să viseze, să spere, să creadă că ceea ce sufletul său dorește poate transcende granițele reci și uneori de netrecut ale realității. Așa i se părea lui Pamfilie tânărul longilin din fața sa, care privea smerit în podeaua chiliei sale. Afară viscolul își întinsese aripile hulpave peste curtea largă a mânăstirii. Dacă ai fi privit pe fereastră, ai fi văzut că perimetrul de-a lungul căruia se întindeau chiliile fraților părea un altar alb, din care fuioarele timide, ce se înălțau prin coșurile scunde, păreau lumânări gârbovite de frig și de tăcerea de cristal a nopții.
- Va să zică, dumneata ești Savastie Alexeevici Karpin. De loc din? îl iscodiră ochii lui Pamfilie din spatele frunții sale uscată ca o foiță de pergament.
- Samara.
- Departe este Samara! Nu ți-e dor de matcă?
- Mi-e dor, părinte stareț, dar viața te urcă în caruselul destinului și te aruncă uneori departe, printre nori și munți. Pe pământuri străine și reci. Pe care trebuie să le încălzești cu flacăra cuvântului sau cu arsura pasului de pribeag. Şi nu mai găsești drumul spre matcă. Trebuie să-ți urmezi sufletul!
- Şi visul, nu? Cred că ăsta este și motivul pentru care ai bătut atâta amar de cale prin colții gerului până la noi, nu?
- Da, părinte stareț, visul este cel care ne dă puterea de a crede  în noi și în cei din jur. Visul de a deveni cineva în viața asta stearpă ca o vacă cumpărată pe bani mulți dintr-un târg de deșertăciuni, dar al cărei lapte, imediat ce este mulsă, se prinde într-un zer urât mirositor.
- Am auzit că ești un pictor strălucit, așa-i?
- Slava deșartă îmi șoptește să spun că nu știu dacă am talent.
- Talent sau talant, Savastie? Talantul, aceasta este marea bogăție pe care Bunul Dumnezeu o revarsă asupra unora dintre noi. Important nu este ce spun oamenii despre noi. Important este ce credem noi că suntem și, mai ales, cum putem noi să înmulțim talantul primit de la naștere.
- Așa-i, părinte stareț, talantul, murmură parcă rușinat Savastie, care abia acum își amintise parabola din Evanghelie cu înmulțirea talantului.
Îl privea pe bătrânul monah din fața sa și știa că de azi înainte va trebui să se raporteze la cuvântul patristic, ori de câte ori va voi să discute despre viața cea de toate zilele cu frații din mânăstire.
- Ești pregătit, Savastie, să începi chiar de mâine?
- Pregătit, părinte! Mâinile și ochiul îmi sunt arme de preț, le-am protejat cu băgare de seamă pe drumul înviforat spre Kemerovo.
- O să pun frații să facă focul în biserică și de mâine poți începe!
- Părinte stareț, am nevoie de o scară reglabilă și de un ucenic să mă ajute la a mă descurca cu culorile, uleiurile, pensulele, tot acaretul pe care trebuie să-l domesticim ca să ne asculte imaginația. Când vom trece la bolta bisericii, atunci vom avea nevoie de schele zdravene. Dar până atunci mai este vreme.
- Când se va urca primăvara în poala merilor și cireșilor, atunci vom face și schelele, Savastie! Până atunci ai de trudit la sfântul altar și la pereții înconjurători. Am pregătit totul, decum sfinția sa Ghelasie, episcopul Tomskului, ne-a anunțat că ne-a găsit pictorul. Sunt toate puse  la păstrare în paraclisul ce așteaptă și el botezul culorilor. Dar asta după ce termini biserica mare.
- Ce hram are mânăstirea, părinte stareț?
- Al Sfântului Mucenic Fanurie. I-ai citit viața? Ştiu că voi, cei ce ați ales calea picturii religioase, erați obligați să citiți „Viețile sfinților”. Dar de la a fi obligat și până la a îndeplini ascultarea cuvântului e cale lungă. Cu multe cărări pline cu mărăcini, cu punți rupte peste ape repezi de chemări lumești.
Savastie tuși un pic încurcat. Putea oare să-i spună starețului că de multe ori preferase saloanele din Tomsk, cele care împrăștiau mai multă lumină harică în trupul și sufletul său decât filele îngălbenite de vreme ale „Patericului” sau ale „Vieților sfinților”? N-ar fi vrut nici să-l mintă, căci știa că minciuna are picioare lungi și, chiar dacă pe moment te ajută să scapi, până la urmă tot te părăsește într-o bună zi. Tragic și fără speranță!
- Părinte stareț, am citit atât cât să știu în linii mari viețile sfinților cu cruce roșie.
- De ce, Savastie, oare numai aceștia sunt sfinți cu vieți îmbunătățite? Când te așezi la sfânta masă mănânci numai ciorba goală? Sau te mai înfrupți și din pâine? Sau din felul doi. Ca să nu mai vorbesc și de un coltuc de cozonac dospit la țest!
- Iertați-mă, părinte!
- Vezi, așa e și cu ierahia Sfinților. Cruce roșie, neagră sau doar pomenire, toți sunt Sfinți! Fără osebire! Dar, hai, să nu te cicălesc chiar din prima zi! De obicei, nu sunt prea aspru cu frații din mânăstire. Omul, cu cât este ținut în chingile tari ale vorbei, fără căldura inimii, cu atât se depărtează de credință. Deci, mâine, cu ajutorul Bunului Dumnezeu pornim la marea încercare, da?
- Așa să fie, părinte stareț!
- Vreau să te mai rog ceva, Savastie! Monahii mei sunt curioși din fire, căci majoritatea sunt mlădițe crude. Curioși ca orice suflet care viețuiește departe de fierbințeala orașelor și de sfada satelor. Poate te vor descoase de una, de alta. Nu vreau să-i smintești cumva cu cine știe ce vorbă de duh lumească sau cu vreo poveste deocheată! Cred că dragostea ta față de maica noastră Rusia nu a îndepărtat de la tine valorile noastre străvechi. Căci aud că circulă printre tineri, mai ales, influențe străine de pământul nostru sfânt.
- Vă referiți la occidentaliști, părinte stareț?
- Occidentaliști, decembriști sau cum s-or fi numind, nu vreau ca sub aripa mea să crească altoiul unor astfel de eresuri. Te văd tânăr și doritor de viață. Nu lăsa pe alții să-ți conducă destinul! Ia-l în mâinile tale puternice și croiește-ți drumul drept. Așa că aș vrea să fii retras ca un pui de barză în cuib. Pictura și icoana sfântului să-ți fie gândul de la cel dintâi cântat al cocoșilor, când palanchinul heruvimilor împrăștie peste lume Laudele Domnului și până în clipa când luna își pleacă fruntea pe crucea mare a stelelor.
                                                                    ***
Prima dimineață sub căruța cerului încremenită în hățurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâșiase deja voalul de mireasă al dimineții și soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în ușă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră și observase foirea umană prin curtea  răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un mușuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză și mâncase pe fugă. Așa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare. Neastâmpărul acesta îi șoptea mereu că trebuie să intre în lumea miraculoasă a  șevaletului. Să simtă în nări mirosul crud al culorilor. Pentru Savastie, paleta de acuarele, de care se folosea mai ales la compoziții, nu mai avea secrete. Orb dacă ar fi fost, știa, simțea imediat locul fiecărei culori, ca și cum ar fi descoperit niște cuiburi mici de rândunele ascunse acolo sub golul în care se odihneau albul, roșul, negrul sau albastrul cerului. Așa cum simțea prin întuneric cuiburile pe care vrăbiile și rândunelele și le încropeau în podul drag amintirii din Samara, mângâindu-i diminețile copilăriei cu torsul ciripitului lor. Păsări fără apărare, umile și pure. Ca și culorile lui de pe șevalet.
           Când intră în biserică, Savastie se opri în prag. Era o construcție de forță, cu amplitudinea navei ce impunea tăcere și respect. Pășii spre catapeteasmă și examină  zidul din dreapta Ușilor Împărătești, acolo unde va trebui să picteze icoana Sfântului Fanurie, patronul bisericii. Catapeteasma bisericii este locul în care euharistia unește pe om cu Duhul Sfânt și Savastie se înfiora întotdeauna gândindu-se la acea sfântă Taină când părticelele fragede de pâine botezate în ruginiul vinului împlineau trupul Domnului. Ascultă câteva clipe cum coboară de pe pereți pasta groasă a frigului de peste noapte. De el se apropie un monah mărunțel, cu ochi de viezure, sfredelitori. Purta un anteriu larg, ce mătura pământul cu poalele lui ca niște aripi deschise de corb.
- Eu sunt Acachie. Părintele stareț m-a dat sub ascultare dumneavoastră.
- Acachie, eu sunt Savastie. Nu mă respecta atât, că nu merit! Sunt un simplu pictor de biserici. Să-mi spui pe nume, bine?
Monahul privi în pământ și clătină din cap a aprobare.
- O să începem cu icoana Sfântului Fanurie. Aseară am zămislit cu penelul gândului icoana viitoare a Sfântului. Așa că acum, aici, între ferestrele deschise ale ochilor mei, icoana sfântului se recompune linie după linie. Ca un vitraliu care crește cu fiecare culoare ce-i împlinește ființa.
- Părintele stareț vrea să facem sfințenia lăcașului pe 27 august, de ziua Sfântului. Când vom împărți enoriașilor fanuropite.
- Fanuropite? N-am mai auzit de așa ceva!
- Ați citit viața Sfântului?
- În linii mari, se codi Savastie să dea un răspuns complet, care sigur i-ar fi stricat  reputația de pictor religios în fața acestui monah plăpând, dar care-l cerceta din cap până-n picioare pe după perdeaua retinei sale.
- Atunci trebuie să știți că mama Sfântului a scăpătat după moartea soțului ei și pentru a-și întreține copiii dansa nopțile într-un local de perdiție. Cel mai mare dintre cei treisprezece copii ai acelei femei, Fanurie, obișnuia să spună la toată lumea că mama lui este o sfântă. Că se roagă toată ziua și umblă în haine sărăcăcioase, dar cu toate acestea ei au întotdeauna pâinea cea de toate zilele pe masă. Dar pizmătarețul de diavol a trimis la Fanurie un om din vecini, care i-a spus că mama lui nu e nici pe departe o sfântă, așa cum o credea el. Ca să se convingă, să meargă la un anume local și să o vadă cum dansează pentru bețivii orașului. Mergând acolo și văzând cu ochii lui dansul mamei, Fanurie a strigat-o pe nume, după care a fugit în lumea largă. Nu știa că maica-sa, văzându-se descoperită, a căzut la pământ moartă pe loc. Mai târziu, după patimi, posturi și viață de mucenic, întorcându-se Fanurie la matca sa, a aflat de moartea mamei sale. Şi tare s-a necăjit că ea a plecat în viața de dincolo fără a fi mântuită de păcate. Trupul Sfântului, căruia un rege al timpului i-a tăiat capul pentru neascultarea închinării la idoli, a fost descoperit de niște păstori într-o peșteră. Pe piept se afla o piele de vită pe care erau scrise toată viața și nevoințele sale. Printre care și rugăciunea de atunci a Sfântului. Trebuie să o știți. Dacă nu, am să v-o spun eu, poate ne va ajuta la împlinirea picturii. „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceștia care au făcut plângere și strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahar, sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă!". Așa încât oricine coace și împarte fanuropite, turtițe din făină, ulei și zahăr pentru pomenirea sufletului maicii sale, Sfântul îl ajută în orice dorință ar avea. De aceea, părintele Pamfilie vrea să terminăm pictura până în august.
- O vom termina, frate Acachie! O vom termina!
Acachie tăcu, privind spre zidul ce aștepta croiul primei pensule a lui Savastie, care începuse deja să-și aleagă precum un chirurg priceput uleiurile și culorile ce trebuiau amestecate. Ochii lui săgetau la răstimpuri zidul, ca și cum ar fi vrut să dialogheze nevăzut cu materialul acela poros, pe care va trebui să se aștearnă fizionomia Sfântului. Murmura niște cuvinte pe care monahul Acachie nu le înțelese de prima dată. Își dădu într-un târziu seama că sunt într-o limbă străină. Savastie îi surprinse privirea mirată și surâse blând.
- Iartă-mă, frate Acachie, am un obicei de pe când eram student. În timp ce pictez, mă hrănesc cu cuvinte.
Acachie își roti sfredelul ochilor spre bolta tăcută a bisericii, apoi privi la Savastie, ca și cum ar fi vrut să-i spună că nu înțelege cum un om se poate hrăni cu cuvinte.
- Mă hrănesc cu cuvintele cioplite din peniță de alții. De marii poeți ai acestei lumi. Poeți pe care lumea noastră nu vrea să-i cunoască. Se teme de ei mai dihai decât de Mamona. Dar ei sunt inofensivi. Poeții sunt ca petalele din care crește corola de minuni a vieții. Dacă eu trebuie să desenez pe hârtie o floare, acest lucru este simplu, firesc. O tulpină și bobocul florii este gata. El însă, poetul, întâlnind cuvintele, străvede magma lor interioară, care poate fi catharsă eliberatoare sau osândă veșnică. El simte în fiecare din ele un aspect al lumii. De aceea el va numi copacul, apa, cerul, fluturele, pasărea nu cu același cuvânt cu care noi cuprindem esența acelui lucru sau a acelei ființe în determinarea spațio-temporală. Ci cu o imagine verbală poate greu de identificat pentru noi, dar pe care sufletul său o simte aproape de lucruri, poezia nefiind altceva decât un suflet care prinde o formă. Așa și cu poetul sufletului meu, Baudelaire. Ai auzit de Charles Baudelaire, Acachie?
- Nu, am fost adus la Kemerevo de mic. Am rămas orfan la vârsta de șase ani. De atunci viețuiesc aici. Aici am crescut, aici am învățat doar lucruri ziditoare pentru suflet. Cărțile sfinte, atât…
- Baudelaire este unul dintre poeții acestui ev aprins, Acachie! Deși homunculii vremii sale îl consideră un poet blestemat, el aduce în poezie voluptatea trăirii, patosul înflăcărat al iubirii, toate acele sentimente ce azi s-au ros ca o dantelă veche, prăfuită. Ascultă, Acachie, ascultă, am să-ți traduc durerea poetului. Ascultă, ce poate fi mai frumos?
„Fi-va ros amurgul în mistere-albastre,
Naltă fulgerare, unică spre astre
Expirarea noastră plină de-amintiri.
Mai apoi un înger va deschide ușa,
Vrând să reînvie fostele iubiri,
Din oglinzi tăcerea și din noi cenușa...”
În timp ce recita patetic, ochii lui Savastie scăpărau precum un amnar peste o grămăjoară de frunze veștede și crenguțe putrede.  Privind însă la monahul ce rămăsese siderat, Savastie și-a amintit cuvintele bătrânului stareț. Şi de rostul șederii sale la Kemerevo. Rușinat parcă, a plecat ochii în podeaua ce împrumutase licăririle soarelui orb ce se prelingea pe lângă zidurile exterioare ale mânăstirii și care pătrundea timid prin ferestrele înalte. Apoi a început să picteze. Liniile smulse penelului de Savastie începeau să împlinească icoana Sfântului puțin câte puțin. O liniște ca de început de lume se arcuia peste zgomotul stins al penelului ce dăruia albului o tentă pătimașe de roșu, celestei culori o dâră de fum negricios, maroului pal o rază din galbenul solar al acuarelei. Întorcându-se spre Acachie, care nici nu mai respira de emoție la vederea împlinirii icoanei, Savastie îi spuse:
- Frate Acachie, trebuie să știi că un principiu primordial, de la care pornesc toți pictorii de biserici este ca icoanele sfinților să cumuleze cele trei culori de bază: maroul, verdele și albastrul. Acest triumvirat al esențelor plastice reprezintă fundamentarea vieții oricărui sfânt întruchipat. Maroul este natura lui inițială, teluric-umană. Verdele, înseamnă rodirea întru credință, cât a fost trăitor pe pământ, iar albastrul, sfințenia cununii primite după moarte. Acum, mă ierți, dar de acum înainte voi face abstracție că ești aici. De voi avea nevoie de ceva, am să-ți fac un semn. De-acum înainte voi călători spre lumea de dincolo de Mediterana. În Rodosul unde a fost descoperită icoana sfântului. Acolo de unde au început venerarea și minunile sale după moarte.
Până spre seară, înainte de toaca de Vecernie, icoana Sfântului Fanurie strălucea în penumbra asfințitului ce agoniza pe ceilalți pereți goi. În mâna dreaptă sfântul ținea un toiag terminat cu o cruce argintie. În stânga avea o lumânare de ceară, a cărei flacără parcă tremura sub încondeierea frigului de pe chipul pereților înconjurători. Sfântul purta o tunică de culoarea ierbii proaspăt cosite. Peste ea, prinsă într-un nasture auriu, se răsfrângea până la podea o pelerină de culoarea liliacului bătut. Ape albăstrui ca o unduire foșnitoare coborau de pe umeri spre poale. În picioare sfântul purta încălțări maronii cu firet de aur. Ochii sfântului aveau irizările ascuțite ale flăcării de acetilenă, pătrunzând parcă până în peștera în care se ascundea sufletul privitorului. Când starețul fu anunțat de Acachie de terminarea icoanei, venise într-o fugă de la chilia sa. Pamfilie stătea uimit în fața picturii. Se absolvi  nerostit, în gând, cu un „Doamne, iartă-mă!” și apoi cu o cruce scurtă de păcatul de a-l considera pe Savastie unul dintre tinerii avizi doar de renume și de remunerarea nu tocmai modestă din acele vremuri. Se dovedea însă că Savastie era, într-adevăr, un pictor talentat. Starețul era mulțumit și fericit, privind la întruchiparea sfântă de pe zidul care parcă prinsese viață și respira credință. Aproape că avea câțiva fulgi de lacrimi pe sub obloanele sprâncenelor arcuite. Urma ca a doua zi Savastie să înceapă să picteze Ușile Împărătești. În acea seară, Savastie se vârâse în patul din chilie, ascunzându-se sub pătura roasă, căci avea la răstimpuri scurte frisoane. Pesemne drumul înviforat până la Kemerevo sau frigul din biserică i se cuibăriseră în oase. Şi-a amintit că avea în raniță o sticlă de votcă pusă acolo de prietenul său, Nicolai. Să-i țină de frig și să-i amintească de chiolhanurile lor tinerești. Savastie înmuie în votcă o cârpă, ce o folosea drept prosop, și și-o puse pe piept. Ştia de la maica sa, Anasia, că ăsta era remediul pentru a lupta cu o răceală necruțătoare. Auzea la răstimpuri că pași purtați tiptil pe sub fereastra chiliei și prin pridvorul ușii sale cercetau din întuneric viețuirea sa. Crezu că poate sunt frați ce încearcă timid să intre în vorbă cu el. Să audă din gura sa ce se mai întâmplă dincolo de zidurile mânăstirii lor. Vru să se ridice anevoie din pat și să deschidă ușa ospitalității sale. Dar îi reveniră în memorie cuvintele starețului despre influențele acelea venite de afară, care nu trebuie să săgeteze cu ispita lor sufletele caste ale fraților. Influențe care pentru el constituiseră mereu niște simple baloane de săpun, lucruri pe care le luase în derâdere. Ifose de oameni de lume bună, își zicea el, ce stâlceau bietele cuvinte franțuzite prin plescăieli ale limbii sau din încrâncenarea buzelor, un adevărat chin ce nu putea reda deloc graseierea gingașă de pe malurile Senei. Şi, chiar dacă se adăpa din izvoarele picturii italiene și franțuzești, chiar dacă mesteca ca o pâine sfântă versurile lui Baudelaire, maica Rusia era pentru Savastie un pământ pe care nimeni nu ar fi putut vreodată să încerce a-l ará cu un altfel de plug decât cel coborât din semințiile tăcute și umile de mujici.
În lumina cu străfulgerări de gheață, a doua zi de dimineață Savastie se îndrepta cu părintele stareț de la trapeză spre biserică. Îl văzură pe fratele Acachie alergând spre ei cu potcapul în mână și cu faldurile veșmântului monahal fâlfâind în cleștarul aleii ce ducea spre intrarea în biserică. Chipul îi era transfigurat. Îngenunche în fața starețului și spuse cu un glas tragic:
- Părinte stareț... Sfântul...Icoana Sfântului...
- Ce-i, Acachie, trageți sufletul și spune-mi, ce s-a întâmplat?
- Icoana Sfântului Fanurie...Este distrusă!
- Cum distrusă? strigă Savastie din toți rărunchii deznădejdii sale.
- Veniți, veniți să vedeți!
Pamfilie răsufla din greu, abia reușind să țină pasul cu exaltarea ce-l cuprinsese pe Savastie. Exaltare topită în expresia cadaverică, ce îi acoperea chipul. Intrară în biserică. Ajunseră în fața zidului pe care cu o seară înainte se împlinea strălucitor icoana Sfântului. Se opriră înspăimântați. Acachie avea dreptate. Pictura arăta de parcă o apă de munte, necruțătoare, spălase diamantul culorilor, lăsând la vedere doar urme vagi din verdele tunicii, o șoaptă palidă de piatră vânătă a pelerinei. Doar atât. Toiagul cu sfânta cruce era o dâră stinsă de negru agonizant. Albul de stearină al lumânării din mâna stângă se impregnase parcă în zidăria rece. Chipul sfântului se descompusese, cum se topește ceara la fața focului. Privirea sa celestă era subjugată acum de o cecitate înfiorătoare. Bătrânul Pamfilie căzu în genunchi și șopti doar atât: „Sfinte Fanurie, roagă-te pentru noi, păcătoșii!”. Savastie își cuprinse fața în palmele-i asudate, în ciuda aburului gros stârnit de respirația lor și amestecat cu frigul ce se târa pe pereți ca un monstru ridicat din ape cenușii.

***
Vestea distrugerii picturii se răspândise prin toată mânăstirea ca zborul albinei din floare în floare. Frații, care primiseră cu o seară înainte încuviințarea starețului ca a doua zi să poată admira icoana sfântului, se buluciseră la ușa bisericii. Şoapte de deznădejde, murmure de uimire, priviri speriate. Cu toții asistau neputincioși la ceea ce starețul rostise cu un singur cuvânt, tăios ca un diamant pe fața translucidă a unui geam: „Blasfemie!”. Cine fusese în stare să distrugă icoana sfântului nu putea fi decât un blasfemiator demn de osânda veșnică a râului de pucioasă. Dar tot Pamfilie, cu înțelepciunea dăruită de anii de penitență, îl liniști pe Savastie,  spunându-i: „Savastie, poate Bunul Dumnezeu ne încearcă! Va trebui să iei totul de la capăt! Icoana Sfântului trebuie să strălucească iar pe peretele catapetesmei. La noapte vom încuia ușile de la intrare. Vom face un lucru de mirare și rușinos pentru un astfel de lăcaș al Domnului, care nu trebuie să se teamă de furi. Dar, probabil, că cel întunecat bântuie și prin chiliile noastre, așa cum face de mii de ani începând cu Sfânta Sofia a Kievului și până la cea mai uitată lavră”.
Şi Savastie se apucă cu și mai multă dăruire să însuflețească peretele mutilat. Seara îl găsi dând o tușă finală încălțărilor sfântului. Pamfilie îl privi cu blândețe, îl bătu pe umeri și apoi îi spuse: „Mergi la trapeză și mănâncă! Apoi odihnește-te. Mâine te așteaptă o nouă zi. Fii fără teamă! Voi zăvorî ușile cu drugi de fier. Picior de om nu va putea intra la sfântul!”.
Savastie adormi și avu un vis care-i aminti de viața lui de tânăr boem. Se făcea că se afla în salonul unei doamne a acelor timpului – nu știa dacă era o Natașa, o Anușka sau poate o Katia a acelor vremi de visare și dulceață. El era ca întotdeauna în centrul atenției generale. Un tânăr blond, cu părul ape-ape, ce stătea pe un fotoliu matlasat, cu brațe adânci, ca un marsupiu magic, le vorbea cu însuflețire celor prezenți. Era bunul său prieten și confident, Vladimir Korolev, student la teologie, care abia se auzea prin fumul incantat de muzica unui pian la care arpegia o fată cu pistrui, cu părul roșcat. Savastie auzea clar doar cuvântul „Fanurie” rostit de Vladimir în expozeul său, dar miezul cuvintelor lui nu-l auzea decât fragmentat. Şi, bineînțeles, nu-l înțelegea în visul său. Şi Savastie, care era deja cuprins de reveria celor câteva pahare de șampanie roșie, se plimba de colo-colo prin salonul îmbătat și el de lumina policandrelor, mângâind din când în când părul moale ca o câmpie de maci al tinerei de la pian. Sau se apleca la urechea altei domnișoare și îi murmura cuvinte care făceau ca puful roșcat al obrazului ei de piersică să se aprindă timid. Cu toții ascultau cu seriozitate vorbele lui Korolev și numai Savastie râdea. Râdea cu poftă, dezvelindu-și dantura de armăsar tânăr, care așteaptă să zdrobească între maxilarele puternice otava  de întâmplări, speranțe și vise pe care viața ni le așează în față ca pe o găleată de jeratic magic. Coada părului castaniu se desprinsese din agrafa din os de cerb, bătându-i ritmic umerii la fiecare cascadă de râs.
Se trezi dimineață trist, căci semnificația visului se disipase în valurile de uitare, care de obicei te năpădesc, ori de câte ori te scoli în mijlocul unui vis și îi cauți rădăcinile, fără să le mai descoperi. Se privi în oglindă. Cearcăne mari de neputință i se întinseseră pe sub  faldurile ochilor. Avea o paloare care-l îngrijora, mai ales că tusea și puseurile de frisoane din prima noapte nu-l părăsiseră. Prișnițele cu votcă aplicate seara pe piept nu îndulciseră suferința bolii. Dar știa că este tânăr și că peste câteva zile starea asta de disconfort și deznădejde, datorată mai ales întâmplării cu icoana Sfântului, va fi de domeniul trecutului. Plecă împreună cu starețul Pamfilie spre biserică. Nu știa de ce, dar în urechi îi răsuna un singur cuvânt, "Fanurie", ca un cui nemilos de ascuțit, acoperit doar de cascadele lui de râs din vis. Starețul descuie biserica ajutat de Acachie. Mirosul de aer stătut, macerat de frigul de peste noapte se așternea ca o ceață. Se zărea în fundal icoana sfântului profilată ca o pecete singuratică. Dar cu cât se apropiau, ochii tineri ai lui Savastie dezghiocau umbrele și inima îi bătea din ce în ce mai tragic. Culorile de pe icoană erau tot mai vagi, agonizante. Când ajunseră lângă icoană, Pamfilie scăpă un strigăt adânc. Icoana era distrusă ca și cu o zi înainte. Se priviră tăcuți. Starețul îl privi cu fulgerări de mânie stinsă pe Acachie:
- Ai zăvorât lăcașul, cum am vorbit aseară?
- Zăvorât, părinte! Şi dimineață ușa era la fel, încuiată și neatinsă...
Un singur gând sfâșie din creștet până-n tălpi trupul plăpând al starețului, ușor aplecat sub bastonul din lemn de brad. „Este mână de om purtat de o forță malefică? Sau este un blestem căzut peste destinul acestui tânăr pictor?”.
Starețul îi porunci lui Acachie să îi lase singuri. Apoi îi spuse lui Savastie:
- Savastie, ne mai rămâne o singură noapte! Voi sta aici, în ciuda frigului, lângă icoana sfântului. Ca să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Apoi vom lua o hotărâre! O noapte, atât, o noapte! Şi dacă și mâine culorile tale vor fi amputate de această nedreaptă întâmplare, fiecare ne vom vedea de drumurile noastre. Noi vom rămâne cu păcatele noastre, tu vei lua drumul vieții ce ți s-a dăruit! O noapte, Savastie, doar o noapte...
Degeaba lucrase Savastie cu și mai multă râvnă, degeaba dăruise culorilor sale o parte din simțirea sa. Degeaba îl zăvorâse odată cu venirea serii, fără știrea celorlalți frați, pe bătrânul stareț în biserica rece și umedă. La miezul nopții bătrânul stareț căzu într-un somn adânc. Când Pamfilie se trezi a doua zi, icoana era distrusă. Îl chemă numai pe Savastie și privindu-l cu milă îi spuse:
- Savastie, dacă am adormit sau nu preț de câteva clipe, asta nu-ți pot spune. Dar pot să-ți spun că ceea ce s-a întâmplat în aceste trei seri în umila mânăstire din Kemerevo nu poate fi explicat de minte omenească. Poate fi un blestem asupra capului tău! Sau poate al nostru, al sărmanilor și păcătoșilor frați! Nu pot știi! Nu vreau să știu! Va trebui să pleci! Mergi prin lume și urmează-ți visul. Pictează biserici, icoane sau poate doar portrete de oameni în căutare de a-și nemuri chipul pe o pânză iluzorie. Poate nu ne vom mai întâlni niciodată, de aceea te binecuvântez! Mergi! Mergi cu Domnul, Savastie! Ştiu că aceste cuvinte te rănesc mai mult decât o lovitură de sabie primită pe la spate, dar trebuie să accepți că ceva, dincolo de sfințenia acestor pereți, te împiedică să fii pictorul căutat de noi.
- Şi eu, eu ce voi face acum, părinte? Ştiți cum zboară vorbele din turlele bisericilor, mai departe și mai puternic decât dangătele unui clopot. Tot Tomskul va afla că Savastie, nevrednicul, nu a fost în stare să picteze o singură icoană la Kemerevo.
- Savastie, fiindcă ceva mai presus de mine îmi șoptește că trebuie să-ți întind o mână, nu te voi lăsa să pleci cu inima cernită. Du-te spre Kornilovo. Acolo se află Mânăstirea Înălțării Domnului.
- Este aproape de Samara, de matca mea, murmură Savastie mai liniștit parcă sub mângâierea vorbelor bătrânului stareț.
- Acolo să-l cauți pe monahul Fiodor. Să-i povestești tot ceea ce s-a întâmplat aici, despre icoana Sfântului. Vei știi apoi ce îți așterne viitorul pe cărarea pașilor.
Savastie părăsise devastat sufletește mânăstirea îndreptându-se spre Kornilovo. Purtând în ochi o speranță mică, precum un pui de cuc părăsit în cuib. Dar pictorul de biserici și icoane nu avea de unde să știe că după plecarea sa doi dintre frații mânăstirii, oameni de încredere ai poliției secrete, neștiuți nici măcar de bătrânul stareț, întocmiseră o misivă prin care informau Secția a treia că prin mânăstirea lor trecuse un anume Savastie, pictor de biserici. Un om al păcatului, care-și râdea de cele sfinte. Un om dinspre chilia, în care fusese găzduit, veneau noaptea arome îmbietoare de votcă, lucru ce desfida într-un dispreț total cutumele  vechi de sute de ani ale trăitorilor acelei mânăstiri. Mai mult, existau martori din lăcașul sfânt, dar care voiau să-și păstreze anonimatul, care l-ar fi văzut pe Savastie râzând mânzește, batjocoritor aproape, într-una din seri când frații intonaseră cu sfințenie în trapeză, înainte de masa de seară, „Dumnezeule, apără-l pe țar!”. Un pictor religios care nu făcea semnul sfintei cruci nici când se așeza la sfânta masă și nici când se scula sătul de la ea. Un păcătos, desigur, căci astfel nu se putea explica de ce nu reușise să picteze o icoană ca oricare alta, ceea ce se constituia într-un miracol de nedezlegat al acelor timpuri. Timpuri în care totul trebuia să fie supus loialității necondiționate față de țar și biserică. Se mai spunea în misivă că Savastie era probabil unul din membrii grupului occidentaliștilor, care credeau că Rusia trebuie să-și primenească jilava cămașă a sorții, să respire aerul tare, european, care să o scoată din primitivismul ei de secole. Fiindcă în chilia sa fuseseră descoperite de către un frate tratate de pictură scrise în franceză și chiar o cărțulie al cărei titlu mefistofelic - “Florile răului” - era de ajuns pentru a-l bănui pe acest pictor de idei subversive.

                                                                        ***
Savastie sosise la Kemerevo cu atâtea speranțe în desaga aurie a sufletului și pleca cu gândul cernit că prima lui lucrare de proporții fusese un eșec răsunător. Eșec care, se gândea el părăsind poteca ce ieșea din sfânta mânăstire, poate și ajunsese sub ferestrele caselor din Tomsk. Veste ce va bulversa, desigur, lumea pe care o îndrăgise și o părăsise în căutarea operei perene. Trecea prin sate îngenuncheate încă sub călcâiul de oțel al acelei ierni și se adăpostea prin casele oamenilor sărmani. Ştia că doar acolo va întâlni mila, cea care deschide întotdeauna ușile sufletelor aflate în pribegie. Se simțea din ce în ce mai șubred și într-o noapte, după un acces de tuse nestăvilită, se trezise cu o spumă roșiatică pe batistă. Dar nu voia să renunțe la drumul lui. Se oprise pe la hanuri aflate la răspântii să-și potolească foamea pentru a rezista gerului năpraznic, ce își învârtea biciușca cu zece noduri de gheață peste alcătuirea plăpândă a naturii. Ca să-și drămuiască mai sever copeicile, ce scădeau pe zi ce trece din punga de mătase cărămizie, dăruită la plecare cu tot cu conținutul ei îmbietor de Olga Ivanovna, Savastie făcea desene în cărbune. Fie unui  hangiu burduhănos în spatele tejghelei sale, surâzând pantagruelic și având ca fundal gogonatele sticle ce străluceau sub chemarea lor bahică. Ori portretul fiicei unui om cu stare din gubernia pe unde pașii săi se intersectau cu parfumul lumii bune, părăsită la Tomsk, și care adeseori arunca peste sufletul lui regretul pasului făcut spre Kemerevo. Sau caligrafia, pur și simplu pentru sufletul său, compoziții ale fizionomiilor triste și umile de mujici ce îl priveau de la mesele soioase. Chipuri aburite de vinul ce le anestezia speranțele și dorințele neîmplinite. Trebuia să ajungă cât mai repede dincolo de Kornilovo și, cu cât întreba prin oameni, cu atât auzea din gurile celor de rând cuvinte ce-l descriau în culori serafice pe monahul Fiodor. Fiindcă lumea acelor vremi trăia încă sub puterea exemplului bisericii. Şi, când nu o tagmă clericală, ci un simplu și biet om căpăta pe creștet cununa unei mucenicii palpabile, reale, contemporane lor, a trăirii unei vieți de monah ahótnic de chemarea sfințeniei, atunci numele acelui nevoitor zbura pe buzele tuturor ca o ambrozie curată și hrănitoare pentru cuget. Dar, dacă în unele locuri, mai îndepărtate de Kornilovo, Savastie auzise numai laude despre Fiodor, cu cât se apropia de acea gubernie se ascuțea sabia neiertătoare a clevetelii la adresa acestuia. Vorbe ce îi răsuceau pictorului în rana sufletului tăieturi aspre, dureroase, ca ale briciului uns pe curelușa de meșină a gândului. Erau cei ce-i șopteau pe la colțuri de ureche că omul spre care se îndreaptă, Fiodor, nu mai avea dreptul să se numească frate. Că-și pierduse chilia, potcapul și anteriul de monah și îmbrăcase haina cârpită cu regrete a pustniciei. Şi nu datorită vreunei fapte de laudă sau a vieții sale îmbunătățite, ci datorită ghimpelui cioplit în marmura neagră a iubirii de carne femeiască, pe care-l purta în suflet. Când intră în Kornilovo, primul drum al lui Savastie fu la mânăstire.  Fiindcă nu credea nimic din vorbele de clacă ale mujicilor. Dar frații îl îndrumară spre adâncurile pădurii. Nici nu-i pomeniră numele monahului, ca și cum literele ce-l compuneau ar fi fost unse cu smoală și tăvălite prin fulgii rușinii. Când păși prin cotloanele amorțite de ger și croite cu măiestrie de gheață  de iarna hulpavă, Savastie avu sentimentul că a intrat într-o altă lume. El fusese până atunci omul marilor aglomerații umane, al orașelor și satelor.  Şi, în ciuda aplecării sale spre culoare și imagine, nu căutase niciodată, poate doar în copilărie, singurătatea măreață a pădurilor ce stau la picioarele muntelui ca un carâmb înfoiat de arbori și flori.  Acum regăsea o lume demult pierdută. Lumea tăcerilor nevăzute, a ochiului de cer ce abia  răzbate prin păienjenișul crengilor arcuind volute solare, torsul molcom al tremurului apei pe pietrele de munte. Glasul nepieritor al păsăretului ce spărgea tăcerea rotundă ca o vecie a unor astfel de locuri nepângărite de pas și vorbă de om. Îl descoperi pe Fiodor într-o poiană. Anahoretul avea un chip palid, adumbrit de plete cărunte. Căuta lemne de foc prin imensitatea de arbori pitici, îmbrăcați în mușchi reavăn, amestec de mirosuri crude, vii. Când bătrânul și-a îndreptat șalele, lui Savastie i s-a părut că o acvilă imperială cu suflet de om îi stă în față. O afurisenie sacră parcă macerată pe chipu-i stins îți dădea posibilitatea să alegi calea pe care să mergi alături de el: pierzania, de care-l acuzau unii sau sfințenia, blagoslovită de alții. Savastie îl privi scrutător, cu pasiunea pictorului. Coborî pe lângă valea cearcănelor, încărcată de aluviunile unor ochi căprui. Răstălmăci apoi fuiorul încâlcit al bărbii, pe care înmugureau spinii unei cabale și a unei dureri adânci. Îi cântărea ca un neguțător abil încrengătura sprâncenelor ce acopereau cu obloane grele fâlfâirea umilă a genelor. Fiodor părea că a fost ostracizat în pântecele pădurii de o húlă adâncă.
Savastie se plecă în fața pustnicului care parcă îl aștepta.
- Sunt Savastie și vin tocmai de la Kemerevo.
- Departe, Savastie! Tare departe! Merita să spurci cu tălpile tale pământul ca să ajungi la mine?
- De la naștere spurcăm cu pasul nostru întinderea pământului, căci asta ne este menirea. Să-i luăm fața pe așternutul umil al încălțărilor și să-l ducem mai departe. Părinte Fiodor...
- Nu-mi mai spune părinte! Părinte este cel ce învață, ocrotește, îndrumă pe unul ce are nevoie de sfatul și sprijinul său. Eu sunt un simplu om.
- Un simplu om despre care vorbește lumea din capătul Kemerovului și până spre Urali.
- Vorba omenească este ca puful de păpădie. E de ajuns să plutească pe buzele cuiva că îndată face aripi și se destramă în zbor întins. Şi asta n-ar fi nimic, dar vorba aceea se îngroașă, capătă mireasma unor adăugiri mincinoase de cele mai multe ori și, când ajunge sub pridvorul auzului altcuiva, deja are dimensiuni urieșești.
- Vrei să spui că nu ești dumneata monahul Fiodor despre care am auzit vorbindu-se cu venerație?
- Monahul Fiodor a rămas sub zidurile sfinte ale mânăstirii. O palidă respirație de om. Un simplu nume ce va fi uitat de toți. Acum sunt Fiodor, netrebnicul, cel ce a încercat să profite de fecioria unui suflet slab, fără apărare. Om ajuns de ocara unei obști duhovnicești, nevoit să mă retrag aici, în pustietatea gândului... Dacă aș fi fost omul de care vorbești, locul meu ar fi fost într-o chilie curată ca un pahar strălucitor. La strana psalmilor cântători. Sub ascultarea starețului Misail. Nu aici, între dobitoacele făr’ de număr ale pădurii, pe frunzișul reavăn unde îmi plec capul seara târziu de frica animalelor ce mă pândesc cu licăr de sălbăticie, amușinându-mi stârvul trupului vremelnic!
Savastie asculta și se întreba dacă nu cumva fusese atât de inocent și fără judecată, necrezând vorbele atâtor oameni, aventurându-se până aici, în creierul munților, pentru a descoperi un suflet poate mai păcătos decât al lui. Dar faptul că-l îndemnase la această călătorie starețul Pamfil îi dădea curaj să creadă că poate bătrânul se  judecă prea aspru, lepădând ca pe o haină de stele slava deșartă. Mantia aceea grea, strălucitoare, cu care cei mai mulți dintre noi ne îmbrăcăm în văzul celor din jur.
- Am fost trimis aici de starețul Pamfilie, de la Kemerevo.
- Atunci, se schimbă vorba, precum cerul după ploaie. Ce face fratele meu, Pamfilie? Fratele, nu duhovnicesc, ci după maică. Am supt amândoi de la sânul primitor al Eudochiei. Maica noastră, s-o odihnească în pace rugăciunile noastre de zi cu zi. Amândoi trăim doar cu amintirea frăției ce ne-a legat! În lumea pe care am ales-o drept leagăn de viețuire nu mai avem rude de sânge. Nici averi, nici drepturi pământești. Ce a spus Mântuitorul tânărului care l-a rugat să-l lase să meargă să-și îngroape pe tatăl său? „Lasă morții să-și îngroape morții lor și urmează-mi mie!”. Doar credința ne mai leagă prin sângele ce izvorăște din slova sfintei Evanghelii. Spune-mi, de ce mă cauți?
- Sunt pictor.  Pictor de icoane și biserici.
- Ca să nu mai vorbim de portretele în cărbune ce ard tainic prin iatacurile doamnelor vremii, Savastie!
- Vederea ta cu duhul îmi spune că oamenii ce te-au pomenit de bine au rodit cu vorba lor un sâmbure de adevăr!
- De ce? Că ți-am pomenit de portrete? Toți, dar absolut toți tinerii de azi, fie că aștern versuri pe hârtie, fie că încălzesc privirea oamenilor cu tablourile lor, fie că încântă auzul cu măiestrite arpegii, toți vor să preamărească frumusețea femeii. Nu e vorba aici de harul meu, ci de viața lumii. Am fost și eu tânăr ca tine! Dar am fost cumpătat. Şi, iată, că la bătrânețe m-am umplut de ocara lumii tocmai datorită unui chip frumos. Spune-mi pricina venirii tale aici!
- Am fost trimis de episcoul Tomskului să pictez noua mânăstire de la Kemerevo, cu hramul Sfântului Mucenic Fanurie.
- Fanurie și turtițele lui! spuse în șoaptă Fiodor.
Atunci, un fior îl străbătu din creștet până-n tălpi pe Savastie. „Turtițele...Turtițele Sfântului!”. Îi apăru din nou, fulgurant, prin fața ochilor salonul plin de doamne și tineri amorezi, în centrul căruia stăteau el și Vladimir Korolev. Şi Vladimir povestea ceva. Şi dacă atunci, în visul primei nopți la Kemerevo, nu auzise decât numele Sfântului pronunțat de Vladimir, acum auzea clar prin aburul ridicat de umbrele pădurii la înserat și celelalte cuvinte ale acestuia: „turtițele sfântului... maica sa păcătoasă...”. Şi se auzea râzând mânzește, cu capul dat pe spate, cu pletele lui cabaline fluturând prin aerul îmbâcsit de tutun și parfumuri leșinătoare, ca și coama mânzului ce vrea să străbată preeria tinereții în galop neîmblânzit.
- Savastie, de ce te-ai schimbat la față? îl întrebă Fiodor. Spune, pictura mânăstirii, ce-i cu ea?
- Trei zile la rând am pictat icoana Sfântului pe peretele de apus al altarului și noaptea pictura era distrusă. Chiar dacă ușile erau zăvorâte, chiar dacă părintele stareț s-a nevoit peste noapte păzind altarul. De aceea, starețul m-a trimis să-mi deslușești cauza acestei întâmplări care m-a făcut deja de rușine, probabil, în tot Tomskul și nu numai.
- Un lucru ca acesta se cuvine a fi cântărit bine pe talerele minții. O pictură isvodită ziua și destrămată noaptea este un lucru cu multe dedesubturi de gând. Te poți gândi la calitatea îndoielnică a culorilor sau a uleiurilor. Acum e iarnă grea. Bănuiesc că le pictai ziua la focuri aprinse în biserică. Pe timpul nopții umezeala, gerul...Sau o mână de om îmbrăcată în hlamida invidiei le putea șterge, pe ascuns. Sau...Ar mai fi ceva, dar nu știu cât crezi tu în minuni, Savastie. Spune-mi, în năvalnica ta tinerețe ai făcut ceva ca să-l superi pe Sfântul Fanurie?
- Nu-mi aduc aminte! Am dus o viață uneori frivolă, alteori castă. Ştiu doar, adică mi-am amintit printr-un vis acest lucru, de o serată într-unul din saloanele vremii, când un prieten povestea despre viața sfântului. Despre cât de mult a dorit să-și răscumpere mama din păcate după moarte. De turtițele pe care unii creștini le făceau spre pomenirea ei și care erau izvor de împlinire a oricărei dorințe pusă la icoana Sfântului de cel ce făcea pomenirea maicii sale.
- Ai crezut în această datină, Savastie?
- Mi-amintesc că atunci am râs sălbatic la vorbele lui Vladimir. Alături de unele doamne ale timpului. Fiindcă mă aflam în centrul atenției generale ca un cocoș de munte împăunat și râdeam, râdeam ca un nebun de acele vorbe.
- Ai dat vreodată asemenea turtițe spre pomenire?
- Nu, niciodată, părinte, nici chiar când mi-a murit maica și rude de sânge mă sfătuiau să fac asta. Fiindcă nu credeam, cum nu cred nici acum, că un suflet repauzat și păcătos mai poate fi primenit în apele sfințeniei, miluit și mântuit!
- Ştii care este rugăciunea prin care Sfântul îi ajută pe cei ce fac pomenire maicii sale?
- Da, o știu!
- Ai râs, Savastie, de această rugăciune, fără să vrei. Fiindcă erai prea tânăr și atunci când ești tânăr nu vezi decât ceea ce inima te îmboldește să vezi și să simți. Poate că Sfântul s-a supărat pe  necredința ta și de aceea nu ai putut să-i faci pictura. Eu nu am ce sfat să-ți dau decât să pleci în lume, să pictezi biserici și icoane, așa cum îți este scris și să amintești în drumurile tale oamenilor de rugăciunea Sfântului. Poate că într-o zi își va întoarce fața spre tine. Şi vei putea împlini icoana lui.
                                                                ***
Savastie fusese găzduit în acea noapte de Fiodor. Stătuseră până târziu de vorbă. Ascultase înfiorat povestea care îl izgonise din mânăstire. Cum, ispitit pe ascuns de plăcerile otrăvite ale trupului, încercase să o siluiască pe Lena, fata lui Oblomov, vestitul hangiu din Kornilovo. Părintele stareț Misail îl trimisese să sfințească hanul ce se ridicase  acolo. Băutura și nurii fetei l-au făcut să uite de haina monahală și l-au împins să înfăptuiască un păcat de neiertat. Pentru aceasta se nevoia acum în pustie, ocolit și hulit de oameni și frați. Savastie se culcase, gândindu-se că ceea ce făcuse Fiodor întrecea cu mult clipa aceea, când el își râsese de maica lui Fanurie. Dar nu-și găsea nici lui, cum nu-i găsea nici bătrânului, iertarea. Se trezise spre dimineață auzind glasul hodorogit al lui Fiodor. Se apropie de ușa bordeiului de pământ, unde acesta îl găzduise. Văzu prin crăpătura ei o namilă de urs ridicat în două picioare. Auzi apoi cuvintele blânde ale lui Fiodor: „Taică, lasă-ne, taică, suntem două suflete amărâte! Un pictor de biserici și un pustnic, la fel de păcătoși. Lasă-ne, mergi în bordeiul tău, căci primăvara nu a îmbrăcat încă haina de ghiocei. Du-te, taică, du-te cu Domnul! Vino la primăvară și te voi milui cu ce pot!”. Şi spre mirarea lui Savastie, care nici nu mai respira de frică, animalul se întoarse ascultător spre adâncurile pădurii. Savastie plecase în zori de la Fiodor, fără să-i spună că auzise și văzuse acea întâmplare. Se oprise spre prânz la un han în apropiere de Kornilovo. Hangiul îl măsurase din cap până-n picioare, ca să vadă ce câștig poate avea de pe urma acestui tânăr deșirat și cu un chip atât de trist. Se consolă repede că este unul din zecile de drumeți rătăciți, care nu se lăcomesc să comande mâncare bună și o băutură de soi. Dar, cum timpurile erau peticite ca și punga oamenilor, își zise că se mulțumește și cu un sărăntoc decât cu hanul pustiu. La acea oră se mai aflau în salonul cu mese din lemn de stejar patru mușterii. Într-un colț ședea un bărbat cu o mustață cănită pe la colțuri și cu o privire scrutătoare ca un sfredel. Privirea îi colinda ca o albină harnică peste fizionomiile celor din jur și intrarea lui Savastie parcă îi strunise toate simțurile. Savastie se așeză mai departe de el, la o masă retrasă. Tocmai se apuca să-și soarbă borșul aburind când un bărbat scund, îndesat, cu o față roșie plesnind de sănătate, intră în han. Dădu binețe celor prezenți, apoi se uită preț de câteva clipe în jur ca un animal care amușină o pradă și se îndreptă spre masa lui Savastie. Probabil, că fizionomia unui nou venit pe acele meleaguri îl atrăsese mai degrabă decât plictisitoarele fizionomii aplecate în ciutura băuturii.
- Pot să vă țin de urât? întrebase el cu o privire în care jucau globulețe mici de lumină strălucitoare.
- Da, vă rog!
- Eu sunt Parfenie Sciotnik, grăjdarul boierului Ivan Petrovici Solodinov. Poate ați auzit de dânsul...
- Nu, spre rușinea mea, nu! Sunt în trecere prin Kornilovo.
- Este omul cel mai bogat din gubernie. Dumnezeu mi-a pus mâna în cap când m-am angajat ca slugă la dânsul.
- Mă bucur, mormăi Savastie, mestecând pâinea aruncată printre măselele puternice și botezată în două linguri de borș, dres cu câteva ciuște de culoarea iederei bătrâne.
- Dumneata de unde vii? îl întrebă apăsat omulețul.
- De la mânăstire. De fapt, dinspre pădure. Am fost la Fiodor, pustnicul...
- La Fiodor? Înseamnă că ai necazuri în viață, căci toți cei ce caută astfel de răspunsuri merg la sfântul.
- Sfântul? îl privi Savastie cu nedumerire și cu un surâs în colțul gurii. Sfântul? Păi, am înțeles de la el că a fost dat afară din mânăstire. Că este un om păcătos.
- Om păcătos? Fiodor? Om păcătos?
- Da, mi-a povestit tărășenia cu Lena, fiica hangiului Oblomov.
- Tinere domn, te afli chiar în hanul lui Oblomov! Tot Kornilovo știe că Lena este o curtezană fără rușine. Care își bate joc pe unde poate de bărbații ieșiți în cale. Ea avea de mult o pricină de sfadă cu Fiodor. De când acesta a dat-o afară din mânăstire, fiindcă venise boită și cu o rochie decoltată, ce strălucea sub ochii fraților mai dihai decât icoana Sfântului Gheorghe pe cal. De atunci, Lena s-a jurat că se va răzbuna pe el. A umplut Kornilovo cu vorbe meșteșugite cum că Fiodor a încercat s-o necinstească în noaptea când venise aici să sfințească noul han și rămăsese aici în găzduire. Dar tot ea, după ce Fiodor a fost alungat de la mânăstire, a început să povestească muierilor de pe aici, care multe nu-s mai breze decât ea, că a mințit și că a vrut să-l pedepsească pe bătrân.
- Dar bine, spuse cu ciudă Savastie, Fiodor de ce nu s-a apărat?
- Fiindcă știa că Lena era ibovnica boierului meu, om puternic și influent în gubernie. Nu avea nicio șansă să-și dovedească nevinovăția. Solodinov i-a cerut starețului Misail să-l izgonească din mânăstire pe Fiodor. Așa că acum putrezește în frigul pădurii. Nevinovat. Dar cu sufletul curat în fața Bunului Dumnezeu. Părintele stareț a aflat între timp de nevinovăția sa, dar cum Fiodor se bate cu pumnii în piept, numindu-se nevolnic și pângărit, va rămâne până la suflarea cea de pe urmă înfierat cu slova minciunii Lenei!
În acea clipă, în salonul, ce se umpluse de lume, a intrat o fetișcană cu fața numai zâmbet. Era îmbrăcată într-o rochie mov, ce punea și mai pregnant în evidență părul ei roșu, cu luciri ruginii, metalice. Rochia avea un decolteu generos, cu o salbă de galbeni la gât. Şi-a rotit privirea prin salonul în care șoaptele au început să fremete ca panglicile unui zmeu ridicat în aer de un vânt ademenitor. A început să se plimbe printre mese, aruncând ici-colo câte o privire galeșă sau o vorbă de duh, înfiorându-i cu parfumul și cu mișcarea vălurită a șoldurilor pe mușterii ce-și deschideau larg pungile pentru a comanda un nou rând de băutură, numai să-i simtă vibrația mișcărilor prin simțurile lor înfierbântate deja. Lena se opri la masa lui Savastie. Era o figură pe care nu o mai văzuse niciodată. O atrăgea nu numai tinerețea lui, ci și privirea aceea tristă, pierdută în alte vremi. Şi părul bogat, de castană coaptă, prins la spate. Se așeză la masa lui și îi făcu grăjdarului un semn poruncitor, din ochi, care înțelese că trebuie să dispară.
- Sunteți în trecere pe la noi, tinere domn? îl întrebase ea, aplecându-i-se spre ureche și împrăștiind pe sub epiderma lui înfiorată un parfum ce-i amintea lui Savastie de alte nopți tainice.
- Se poate spune și așa. Sunt pictor. Sunt în trecere. Pictorii nu au un acoperiș deasupra capului. Sunt ca cetele de țigani nomazi, cu sufletul purtat pe sub coviltire de vis printre poteci pierdute. Azi aici, mâine la poalele Uralilor, în căutare de fizionomii pe care să le imortalizeze pe pânza vieții...
- Şi eu, eu pot fi o fizionomie care te-ar putea interesa?
- După cum roiesc privirile acestor bondari bețivi din jurul nostru, pot spune că sunteți un subiect numai potrivit pentru o compoziție.
- Înțeleg că ai nevoie de intimitate, de liniște, pentru a imortaliza un astfel de chip, nu?
- Desigur! Fumul des al mahorcii și damful iute al băuturii îmi pot răscoli simțurile și emoțiile. Şi nu m-aș putea concentra.
- Atunci să mergem, știu eu un loc unde putem avea liniștea și intimitatea potrivită!
Şi frumoasa Lena îl prinse cu mișcări galeșe pe Savastie de mână și-l conduse într-o cameră de la etaj, plină de rochii, de parfumuri și pomezi îmbietoare.
- Aș vrea să imortalizez acest trup, așa cum l-a lăsat maica natură de la facere, îi spuse Savastie, dezbrăcându-și cu mișcări moi mantaua de postav.
Apoi își scoase tunica de lână, fulgerând-o pe Lena cu cristalul privirii sale, ce avea atâtea înțelesuri ascunse. Trupul lui tânăr strălucea sub jocul flăcărilor ce se ridicau din agonia butucilor din soba înaltă.
- Aș vrea să stai în picioare lângă duhul blând al căldurii sobei, îi spuse Savastie, scoțând din ranița peticită acul viu al cărbunelui și cămașa albă a unei file ce aștepta ca mâna pictorului să coasă chipul atrăgător al fetei.
Şi pictorul de biserici începu să adune parcă sub căușul degetelor tot talentul său, mâna lui croind linii armonioase.
- Dacă poetul blestemat al sufletului meu, Baudelaire, ar vedea un astfel de trup, cu siguranță că florile răului ar înflori din nou în grădinile păcatului!
- Cine este acest Baudelaire? întrebă Lena cu inocență, jucându-se cu o șuviță de păr ce îi atingea duios sânul.
- Un poet alături de care aș fi vrut să trăiesc și să creez pe malurile Senei însorite, în Franța trandafirie ca zorii unei zile de primăvară castă.
Când termină tabloul, Savastie începu să se îmbrace cu mișcări grăbite. Lena îl privi consternată. Niciun bărbat nu-i rezistase vreodată și nu înțelegea de ce acest tânăr, cu care visase din clipa când îl văzuse în salon că va face din noapte zi, o părăsea dintr-odată.
- Nu mă placi? îl întrebă ea cu o undă de regret amestecat cu o ură ce îi urca spre fântâna ochilor ca o cumpănă grea. De ce pleci?
- Fiindcă am terminat tabloul! Şi, fiindcă, minți abil Savstie, de când mă știu, atingerea unui bărbat mă face să plutesc și să visez lucruri pe care carnea fadă a unei femei nu le poate împlini. Te aștept jos, în salon, să-ți iei tabloul!
Savastie părăsi camera, trântind ușa capitonată, în spatele căreia mureau ca un soare înjunghiat la asfințit dorințele Lenei. Pictorul ajunse în salon. Se opri în mijlocul lui și spuse cu voce tare:
„Oameni buni, numele meu este Savastie. Sunt pictor de icoane și biserici. În seara asta, tânăra și seducătoarea Lena, fata hangiului Oblomov, a dorit să-i fac un tablou. Vi-l las aici, pe tejgheaua pe care vă roadeți coatele seară de seară în așteptarea binecuvântării vinului fiert. Vi-l las spre aducere aminte și spre slava sufletului de femeie, de-a pururi regină a minciunii și ipocriziei!”.
Şi Savastie așeză tabloul în cărbune pe tejghea. Sub lumina opaițelor mușterii se apropiară să îl admire. Din toate piepturile izbucniră însă râsete și cuvinte de batjocură, ce înfiorară pereții salonului, făcând să roșească și mai mult vinul din bărdacele ținute triumfal în mâinile noduroase, asprite de muncă și nevoi ale umililor mujici. Tabloul înfățișa un nud de femeie în al cărui păr foiau capete de șerpi șuierând. Căutătura ochilor era oblică, sub sprâncenele stufoase ca o coadă de vulpe măturând pădurea la ceas târziu de toamnă. Obrajii erau scofâlciți,  iar buzele groase erau prinse într-un belciug asemănător celui pe care numai râmătorii din gospodăriile mujicilor îl poartă, ca să nu dărâme gardurile cotețelor și să nu dea iama prin rândurile de cartofi. Corpul îi era gros, cu sâni umflați, carnasieri, cu sfârcul asemenea unui colț de animal de pradă. Buricul ca o fântână aridă ascundea pădurea dintre picioarele fetei, ca un pieptăne uriaș de ghimpi și solzi. Picioarele se terminau cu copite tăiate în două. Tot acest trup călca pe o pardoseală placată cu limbi omenești. Pe fundal, ardeau parcă flăcările Purgatoriului dantesc. Sub această grotescă fizionomie Savastie scrisese cu litere de o șchioapă: „Iadul este pardosit cu limbi de femeie vicleană!”
Mușterii se amuzau teribil și grăjdarul Sciotnik se întoarse să-l caute din priviri pe pictor. Dar Savastie era deja spre ieșirea din Kornilovo. Purtând pe umeri amărăciunea poveștii pustnicului Fiodor și hotărârea de a picta biserici care să-i aducă faima. Așa încât nu mai putea auzi strigătele isterice și invectivele pe care i le arunca Lena, coborâtă în salon. Mușterii se împrăștiară între timp ca potârnichile pe la mese. Doar străinul acela cu privirea ca un fier înroșit se apropie de tejghea. Privi câteva clipe tabloul, apoi se apropie de Lena, o luă de braț și îi șopti la ureche: „Domnișoară, sunt Pavel Liubkin, de la Secția a treia. Aș vrea să te întreb între patru ochi câteva lucruri despre acest Savastie”.

                                                                  ***
Savastie colindase gubernii îndepărtate. Pictase biserici și mânăstiri care îl pomeneau în slujbele lor atunci când monahii înălțau rugăciuni pentru ctitorii acelor așezăminte. Dacă la Kemerevo lucrase în van timp de trei zile la o icoană, ce se destrămase în neputința culorilor, acum  ai fi zis că devorează zidurile lăcașurilor sfinte cu dorința lui de a termina cât mai repede și mai deplin fiecare comandă ce i se așternea sub pașii drumurilor. Drumuri bătute de vânturi și ploi, ori troienite de ninsori, botezate apoi sub florile de măr ale primăverii sau dogorâte de măreția soarelui de vară. Şi, ori de câte ori termina o lucrare, primindu-și plata cuvenită, Savastie lăsa în fondul misionar al acelei eparhii o sumă de bani pentru ca la 27 ale lui Gustar, frații să împartă turtițe spre pomenirea maicii lui Fanurie. Măiestria talentului său schimbase chipul acelor așezăminte, iar în multe chilii lăsase monahi de care se apropiase sufletește și cu care discutase îndelung despre nevoia de primenire a vremurilor. Despre credință și artă, două ramuri ale aceluiași copac sub care omul trebuie să se adăpostească de vicisitudinile anilor și de norii cenușii ai vieții. Un singur lucru îl supăra. Starea din ce în ce mai șubredă a sănătății, plămânii părându-i-se uneori două pompe sparte, ce nu mai pot trimite spre inima lui încă verde și blândă aerul necesar viețuirii vremelnice pe acest pământ. Trecuseră trei ani de la plecarea din Tomsk. Strânsese o mică avere din pictură și se hotărâse să se întoarcă. Îi scrisese câteva scrisori Olgăi Ivanovna, dar nu lăsase nicicând o adresă pentru a primi rândurile binefăcătoare așternute de mâna ei dorită, fiindcă nu stătea prea mult într-un loc. Îndrăznea însă mereu să creadă că Olga Ivanovna îl va aștepta pentru a-i pune pe deget inelul sfânt de logodnă. Ajuns în orașul studenției sale, își închiriase o odaie la  un preț modic. Pornise întâi să-și găsească prieteniile pierdute prin fumul dens al anilor. Îl găsi doar pe Vladimir Korolev, care fusese hirotonisit preot în acea eparhie.  Acesta îl informase că Olga Ivanovna, împreună cu mama sa, sunt plecate la băi și se întorc abia peste o lună. Dar Korolev îi mai spusese că auzise din glasul blând al Olgăi că amintirea clipelor petrecute cu el pe luciul lacului o păstrează cu ea pretutindeni. Așa că Savastie, în așteptarea reîntâlnirii cu freamătul plopilor din ochii Olgăi, comandase deja inelul de logodnă. Korolev îi promisese că îl va duce la un prieten, croitor vestit, care să-i împrumute o înfățișare elegantă, potrivită pentru clipa aceea tainică când pe sufletul a doi tineri se așează pulberea aurie a iubirii. Auzise de la Korolev și alte lucruri spuse în șoaptă, și anume că mulți tineri din oraș, prieteni de ai lui, frecventează acum cercul occidentaliștilor. Că dinspre orizonturile apusene, locomotiva Europei, Franța, voia să mai adauge la trenul modernității un vagon: maica Rusia. Dar timpurile erau străvezii, iar amenințarea Secției a treia plana la orice colț de stradă. Korolev, ca preot, nu voia să-și pună în pericol postul. Dar la insistențele lui Savastie îl însoțise într-o seară la una dintre adunările secrete ce se țineau în casa poetului Trefilov, una din vocile de rezonanță ale artei de împerechere măiastră a cuvintelor din acea vreme.  Pe drumul spre casă, aproape de miezul nopții, o trăsură opri lângă ei. Doi bărbați în civil îl traseră cu violență pe Savastie în interiorul ei. Korolev vru să strige după ajutor, dar unul dintre ei îi spuse cu o voce aspră, metalică: „Tinere domn, vezi-ți de drumul dumitale! Şi roagă-te la Dumnezeu să nu ne fii companion vreodată!”. Korolev încremenise acolo, în căldarea tulbure a nopții. În ziua următoare, la prima oră, bătuse la ușa boierului Goncearov și îi povestise toată întâmplarea. Acesta ascultase distant, chiar rece, pronunțarea numelui lui Savastie și îi promisese în doi peri că va încerca să facă ceva, știute fiind relațiile lui la Cancelaria Majestății Sale Imperiale.
În acea noapte, Savastie fu aruncat într-una din celulele Secției a treia. Un frig pătrunzător i se urcase pe tot trupul bolnav, mai ales că fusese dezbrăcat și lăsat doar în cămașe și în pantaloni. Pantaloni care îi erau prea largi – cumpărați dintr-un târg, fără să-i probeze – și care datorită faptului că slăbise neașteptat de mult îi cădeau acum, când fusese deposedat și de cureaua ce le ținea loc de brăcinar.
A doua zi de dimineață, fu dus într-o încăpere cufundată în semiîntuneric. Văzu la un birou un bărbat îmbrăcat în civil. Avea o fizionomie nordică, cu părul îngrijit și bogat, holdă dată în pârgul grâului. Mustața tăiată sever, ascundea o gură senzuală, obrajii purtând pe ei trandafiriul semn al bunăstării. Degetele lungi băteau tacticos darabana în lemnul de esență tare al biroului. Pe inelar odihnea un inel cu o masivă piatră neagră, ce avea gravat pe ea un G precum o rună străveche. Purta un monoclu aurit, din spatele căruia îl studia ca un chirurg înainte de o operație grea.
- D-le Karpin...D-le Karpin...! Luați loc! Este o plăcere pentru mine să vă cunosc! Mai ales că am auzit numai lucruri bune și tămăduitoare pentru suflet despre un pictor atât de talentat. Care și-a lăsat duhul culorilor prin cele mai ascunse colțișoare ale pământului nostru drag. O țigară?
Şi bărbatul scoase dintr-un port-țigaret argintat o țigară ce răspândea în aerul închis al acelei încăperi o aromă caldă, îmbietoare.
- Nu, mulțumesc, spuse cu glasul pierdut Savastie. Nu fumez defel, mai ales acum când plămânul vrea să mă părăsească.
- Permiteți-mi, să mă prezint. Sunt Piotr Ostapovici Gur. Îmi cer scuze, dacă subalternii mei nu au fost poate astă-noapte politicoși cu dumneavoastră. Ce vreți, meseria asta, slujba la stat, ne face uneori mai duri decât piatra. Timpurile de azi sunt grele. Haíne și neînduplecate pentru noi toți. Uneori am impresia că am rămas în urma lor, că ne târâm spre un orizont pe care prea puțini mai speră să-l atingă. Căci, d-le Karpin, ce suntem noi în fața acestui pendul uriaș, care ne este viața? Niște biete minutare, ce încercăm mereu să arătăm ora exactă. Important este să nu rămânem în urma lor și astfel ora pe care o arătăm lumii să fie una eronată. Uneori, însă, unii dintre noi încearcă să o ia înaintea timpurilor. Așa, ca dumneata, de pildă...
- Nu înțeleg, murmură Savastie, care știa că acea clipă de condescendență, pasageră,  de pe chipul și din comportarea bărbatului din fața sa se spulberase și urma momentul adevărului.
- D-le Karpin, sunt și eu ca și dumneata un iubitor de poezie europeană. L-am citit din scoarță în scoarță pe Baudelaire al dumitale, dar, crede-mă, n-am resimțit decât repulsie față de încercarea sa de a mânji cu noroi corola de minuni a lumii. Noi, d-le Karpin, ar trebui să ne adăpăm din aghiasma unui trecut glorios și să nu încercăm să ne astâmpărăm setea din fântâna cu iz otrăvitor a unui Apus decadent! Sunt pasionat și eu de muzică, dar Chopin sau Verdi nu sunt cu nimic mai presus decât Glinka, cel ridicat din țărâna Rusiei. Cât despre Delacroix, idolul tinereții și gusturilor dumitale, admirând acea „Libertate conducând poporul”, pictată de el, nu poți decât să-ți pui întrebarea de ce unii dintre noi vor libertatea în care, încă de la naștere, Maica Rusia ne-a înfășat și în care ne-a legănat. Așa încât, stau să mă întreb, ce se ascunde în spatele preferințelor d-voastră artistice, d-le Karpin? Pură curiozitate estetică sau altceva? Tare aș suferi să știu că ați putea împărtăși soarta răzvrătitului Bakunin, fugit în Apus, iar acum îngenuncheat și străpuns de gerul nemilos al Siberiei.
Gur continua să bată, de acum nervos, cu degetele lui ca niște diapazoane osoase în lemnul acela tare, vopsit într-un maroniu crud, ca zațul unei cafele bune.
- Gusturile  muzicale sau literare rămân un bun al fiecăruia dintre noi, d-le Gur, spuse Savastie cu un glas stins. Nimeni nu ni le poate smulge din suflet! Așa cum curcubeul este al tuturora, dar depinde de privirea ce se răsfrânge din ochii noștri în el pentru a-i culege întreaga frumusețe, neștirbită, tot așa și arta este o floare pe care avem dreptul cu toții să o culegem și să o punem la butoniera trăirilor noastre. Frumos ați spus că viața este un pendul uriaș, iar noi, oamenii, minutarele lui. Nu văd însă de ce nu am încerca uneori să i-o luăm înainte, să ardem creator la flacăra unor culturi care nu distrug identitatea artistică a lumii sau a unui popor, ci o împlinesc. Noi, minutarele, cei ce vrem să o luăm înaintea vieții, nu facem altceva decât să prefigurăm mesianic timpii ce vor veni.
- Slavofilismul, d-le Karpin, își ridică Gur vocea pătrunzătoare, ce se furișa amenințător prin ungherele aflate în penumbră, slavofilismul, acesta este mesianismul rus! Nu parfumurile unui Paris răscolit de sentimente abjecte, simboluri evanescente, metafore atât de depărtate de sufletul rus. Pur. Poate de aceea un pictor talentat ca dumneata nu a fost în stare să ducă la bun sfârșit o biată icoană acolo, la Kemerevo. Şi cum s-ar fi putut altfel, dacă pictorul religios al zilei se destrăbăla noaptea în compania băuturii sau a împreunărilor trupești nefirești...cu bărbați! Străine ortodoxiei noastre nepătate!
În urechile lui Savastie răsunară clopotele altor vremi și simți în nări mirosul tare al prișnițelor îmbibate în votcă, pe care și le aplica pe piept pentru a scăpa la Kemerevo de răceala care azi l-a doborât definitiv. Şi își reaminti de pașii ce se strecurau pe sub ferestrele chilie lui, pași care-l iscodeau din întuneric. Apoi se revăzu în fața trupului de nereidă al Lenei și auzi prin ceața vremii cum, mincinos fiind, îi refuza avansurile carnale pe motivul unei aplecări nefirești spre trupuri de bărbat. Savastie surâse stins, ceea ce nu scăpă ochiului pătrunzător al lui Gur.
- Surâdeți la amintirea unor astfel de întâmplări dulci și pierzătoare, d-le Karpin! Prezența dumneavoastră în casa poetului Trefilov la doar câteva zile de când v-ați reîntors la Tomsk, explică multe! Foarte multe! Ceea ce noi am crezut din prima clipă. Şi anume că sunteți unul din capii neștiuți ai acestei mișcări vicioase și periculos de nocive, ca un virus necruțător, care este mișcarea occidentaliștilor. Ați încercat prin prezența dumneavoastră, abil mascată de talentul pictural, să strecurați în chiliile noastre sfinte microbul unor idei fatidice, greu de înțeles și acceptat, înfierbântând mințile unor monahi nesupuși pe de-a-ntregul canoanelor ortodoxiei! Mai mult, ați încercat să subvenționați această mișcare, țesută pas cu pas și în mânăstiri, prin lăsarea ici și colo de sume necesare, probabil, punerii pe picioare a unei mișcări paralele cu cea din exterior. Căci ce poate fi mai periculos decât să așezi arta și religia sub traiectoria aceleași săgeți otrăvite, ce țintește drept în inima Rusiei noastre sfinte! Dar, credeți-mă, tună vocea lui Gur, ce se ridicase în picioare, credeți-mă, că până nu ne veți dezvălui cine sunt mentorii dumneavostră de aici și din exterior, cei care vă coordonează toată această activitate distructivă, nu veți părăsi această clădire! Şi avem, cu siguranță avem, toate mijloacele pentru a îndoi cerbicia cărnii și cugetului oricărui om, indiferent de cât se crede el de puternic psihic și fizic! Şi ultimul lucru, dar nu și cel mai puțin lipsit de importanță, d-le Karpin, batjocura ce vi se putea citi pe chipul nărăvit la atâtea rele la adresa măritului nostru țar pe timpul intonării acelui imn de neuitat pentru noi toți, „Boje, țaria hrani!”.
Şi mantaua altor vremi căzu de pe umerii ciolănoși, slăbiți, ai lui Savastie, care se revăzu în trapeza de la Kemerevo, când râsese în barbă de monahii care, bățoși ca niște răcani la instrucție, intonau imnul cu fețele lor palide, schimonosite sub măreția falsă a acelui moment și cu trupurile încordate ca un arc. Şi Savastie zâmbi iar palid acelor vremi. Apoi își zise în gând, făcând abstracție că omul din fața sa aștepta ca un animal de pradă ca el să detracteze acum cu dovezi solide acele acuzații: „Ce rost are să mă disculp în fața acestui bărbat? Şi, chiar dacă aș avea motivele și dovezile să o fac, tot nu m-ar crede! În spatele lui stau monahi cârtitori și Lena aburcată ca luna plină de pe cer în brațele slinoase ale boierului Solodinov. Autoritatea și cuvântul atâtor oameni puternici față în față cu alcătuirea mea șubredă și umilă! Neputincioasă. Să fii clevetit de oameni și să înduri totul fără crâcnire. Să accepți minciuna altora, purului adevăr! Poate că aceasta este calea prin care-ți poți păstra sufletul curat. Şi mântuit. Ca bătrânul Fiodor, pustnicul. Timpul este un calendar căruia fiecare dintre noi îi rupem seară de seară foile înnegrite de păcate și strălucind atât de puțin de lucruri demne de laudă. În seara când nu o vom mai face, înseamnă că am plecat de pe acest pământ! Poate că a sosit vremea ca și eu să-i rup ultima filă!”.
                                                                  
                                                                       ***
Camera de tortură mirosea a sânge închegat. Ca un abator unde șfichiul aprins al cărnii, scrâșnirea oaselor presate și strigătele de deznădejde ale atâtor prizonieri ai soartei așternuseră pe pereții cenușii tipare de neputință și revoltă mută. Târât de doi zdrahoni  spre acel loc al torturii, Savastie simțea cum în spatele lui pășește apăsat Piotr Ostapovici Gur. Îi auzea carâmbul metalic al cizmelor de piele întoarsă bătând tactul suferinței pe pardoseala de marmură, iar la răstimpuri foșnetul vipuștii de postav. Şi, chiar dacă nu-l vedea, putea să-și închipuie zâmbetul crud așternut peste trandafiriul obrazului tânăr, privirea vulturească din spatele monoclului de aur, urmărindu-i convulsiile trupului ce încerca să descopere ce se ascunde în spatele acelei neștiute torturi, ce urma să se prăvălească peste destinul lui. Ajunși în camera morții, Gur se apropie de un bărbat rotofei, exoftalmic și cu o gușe proeminentă, ce-i dădea aspectul unui humanoid venit de pe altă planetă. Imenșii globi oculari erau vascularizați puternic cu firișoare de sânge, făcându-l și mai amenințător.
- Serioja, i se adresă Gur, acest domn, Savastie Karpin, poartă în temnița sufletului și pe poteca sinuoasă a limbii niște nume ce trebuiesc botezate în apa mărturisirii. Cum vorba mea blândă nu l-a putut determina să-și deslege baierele vorbirii, știu că dumneata ai metode prin care să faci chiar și pietrele să vorbească.
- D-le Gur, nu există suflet pe care să nu-l pot îndoi pe nicovala uneltelor mele dragi, cărora li s-a cam uscat gâtul de sete. De sânge proaspăt, spuse Serioja pipăind brațele lui Savastie și bătându-l pe umerii lați, ciolănoși, așa cum cântărești din ochi la târg un animal pe care știi că-l vei supune biciului și poverii înrobitoare.
Privindu-l pe Savastie drept în clarul ochilor, acesta îi spuse amenințător:
- Noi doi vom petrece clipe de neuitat!
- D-le Gur, doriți să asistați la spectacolul vieții?
- Nu, Serioja, treburi importante de stat mă cheamă, dar sper ca până mâine acest domn să ne dea mărturisirea pe care o așteptăm.
Înainte de a părăsi camera de tortură, Gur se apropie de Savastie și îi șopti la ureche:
- Aici nu te mai pot ajuta nici poetul dumitale blestemat, nici iluzoriul pictor ce caută libertatea pe baricadele conștiinței. Aici ești față în față cu adevărul. Pe care, dacă-l rostești, ești mântuit. Altfel, vei pierde și această ultimă calitate ce ne deosebește pe noi, oamenii, de animale: demnitatea. Vei fi umilit și dezbrăcat de personalitatea dăruită nouă, tuturor, la naștere. Vei deveni o grămadă de carne amorfă, fără glas, fără identitate, asemenea unui animal ținut în cușca dresorului. Totul depinde numai de dumneata!
Serioja făcu un semn scurt din cap celor doi zdrahoni, care-l târâră pe Savastie într-un colț al camerei. Acolo se afla un stâlp de beton de mărime mijlocie. Îl legară de el cu mâinile la spate. Apoi, sprijinit de cei doi, Savastie fu încălțat în pantofii de pedeapsă. Confecționați din metal și dotați cu mai mulți țepi metalici atașați în interior, în dreptul călcâielor.
- Așa tinere domn, suntem pregătiți să ieșim la promenadă! Numai că va trebui să stai musai pe vârfuri, altfel încălțările mele îți vor perfora călcâiele și, crede-mă, nu există durere mai mare decât sfârtecarea tălpii a cărui durere suie până în moalele capului. Așa, acum să-ți atașăm furca ereticului. Pentru a-ți pedepsi mândria de a rosti cuvinte de hulă la adresa sfintei noastre țărișoare și a preavoslavnicei sale biserici.
Şi Serioja atașă la gâtul lui Savastie o furcă de fier, cu două capete ascuțite.
- Frumoasă priveliște, tinere domn, nici chiar măicuța care te-a alăptat la piept nu te-ar mai recunoaște acum! Darmite la sfârșitul acestui spectacol grandios. Ai grije, ține-ți capul trufaș în sus, altfel furca îți va perfora sternul și bărbia! Să vedem cât vei rezista. Sau te vei înmuia și ne vei mărturisi ceea ce vrem să auzim. Dacă nu, vei simți pe spatele tău de taur tânăr biciul din piele împletit cu biluțe de plumb, care-ți va dezghioca și ultima fărâmă de împotrivire.
Savastie simți torsul tare al stâlpului, de care era legat, înfiletându-se parcă prin respirația de gheață a pietrei pe coloana sa. Închise ochii și se revăzu acasă, la Samara, când se rătăcise de tatăl său în pădure și găsise adăpost într-o peșteră de sub munte. Acolo, se lipise de frică de peretele rece și umed, ținându-și răsuflarea pentru a asculta șoaptele muntelui. Auzi lângă urechea lui dreaptă respirația sacadată, parcă intrată în transă a lui Serioja, care-i șopti:
- Un nume, tinere domn, doar un blestemat de nume și punem capăt acestei reprezentații!
Savastie îl privi cu acea tristețe christică, pe care o văzuse pentru prima dată într-o schiță a lui Da Vinci, la primul său curs de compoziție. Simți apoi mâinile nervoase și necruțătoare ale celor doi zdrahoni apăsându-l cu toată puterea pe umerii gârboviți. Ţepii metalici ai pantofilor de pedeapsă îi mursecară călcâiul ca dinții unor animale de pradă mici și nemiloase.
Abia mai putea respira. Saliva i se uscase în gură și gâtul, ce trebuia să-l țină țeapăn, într-o poziție nefiresc de dureroasă, își plimba parcă speriat omușorul, atins ușor de furca ereticului. Bărbia începu să-i tremure la răstimpuri, amenințând să fie sfâșiată de brațele furcii. Ochii lui, nefiresc ieșiți din orbite, priviră spre dreapta, acolo unde Serioja se adăpa dintr-o sticlă cu tărie, obrajii umflându-i-se ca niște foale la foc mic.
- Te-ai hotărât deci, să vorbești, da? râse zgomotos Serioja, înțelegând din privirea pe care i-o aruncase Savastie că acesta nu mai putea îndura multă vreme supliciul.
Făcu semn celor doi bărbați să-l susțină, în timp ce el, cu mișcări calculate, ca un meșter priceput, desfăcea brațele capcanei de fier de la gât, apoi conturul încălțărilor, tălpile lui Savastie botezând pardoseala de piatră umedă, jilavă, cu stropi de sânge strălucitor, crud.
- Vă rog să-i transmiteți lui Piotr Ostapovici Gur, murmură umil Savastie, că îi găsesc vinovați de starea nemernică a ființei mele și de păcatele săvârșite împotriva sfintei noastre Rusii pe cei care m-au încondeiat cu dorința de a fi liber. De a gândi și picta liber. De a aduna lângă sufletul meu și alte minți tinere, cu care să ridic de la pământ trupul agonizant al Rusiei noastre, să-i dau un suflu nou, un viitor limpede. Întâi pe tătucul meu, Stiopa Karpin, din îndepărtata Samara, care m-a învățat încă de la naștere că libertatea este singurul lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni, niciodată. Apoi pe maestrul compoziției de la Institutul de Arte Plastice din Tomsk, Igor Malafeev, care mi-a spus într-o prea-frumoasă dimineață a studenției mele că imaginația și duhul culorilor sunt singura mea avere pe acest pământ trecător. Şi, nu în ultimul rând, pe starețul Pamfilie și pe fratele său duhovnicesc, Fiodor, pustnicul. Pe zecile de monahi a căror vorbă am cântărit-o în serile când sufletele lor tinere simțeau că arta și credința sunt singurul medicament tămăduitor pentru sufletul rus, umil și amărât. Aceștia sunt mentorii mei spirituali, cărora le voi purta o veșnică amintire, oriunde mă voi afla!
Serioja asculta înmărmurit confesiunea lui Savastie și privea din când în când la cei doi zdrahoni, neștiind ce să creadă. Când văzu zâmbetul stins de pe fața lui Savastie, știu că bărbatul acela își râde de el  și nori negri se adunară în albiile privirii torționarului. Căci își adusese aminte de numele de Karpin, sub care i-l prezentase inspectorul Gur pe bărbatul din fața sa, și rânjetul său animalic prevesti o răzbunare mai cruntă decât încălțările și jugul de fier. Făcu un semn către cei doi și Savastie fu legat cu fața la stâlpul de beton. Cămașa îi fu sfâșiată și prin țesătura de paing tăcut a aerului putred al camerei nu se mai auzi decât șuieratul biciului, ce își croia cu sârg drum prin carnea lui Savastie. Pictorul gemea adânc și, cu cât se amplificau loviturile primite, cu atât glasul lui se petrecea în neființa sonurilor tot mai palide, tot mai tânguitoare, ca un bocet străvechi. Se revedea în grădina boierului Tomkin, copil fiind, de unde furase o poală de cireșe de Mai și slugile acestuia, prinzându-l, îl legaseră de un măr și îl altoiau cu biciul de la trăsura boierului. Dar copilul acelor vremi râdea cu glasul lui cristalin, gândindu-se numai la dulceața ce i-o așternuse în suflet aroma acelor mărgele roșii, atât de dorite. Când trupul lui Savastie căzu în genunchi, iar capul îi atârna flasc într-o parte, Serioja știu că nu va reuși niciodată să înfrângă cerbicia acestui om. Trei zile la rând, Savastie fu oaspetele dorit și bine primit al camerei de tortură, dar cuvintele lui erau parcă zăvorâte sub șapte lacăte de tăcere. Fu chemat Gur, care, privind cu dispreț la trupul atârnând în cangele de fier, se apropie de Serioja și îi spuse:
- Adu-l la viață! Vreau să-i spun ultimele cuvinte!
Savastie fu stropit cu două găleți de apă rece, ce i se întipăriră pe carnea arsă de lovituri ca un stigmat de gheață, înflorind ici-colo mici cratere, porțiuni maculate de sânge închegat și sudoare sărată, ce ardea cumplit epiderma, ducând durerea ca pe un ecou până sub fasciile întregului corp ce resimțeau golul existențial ce se căsca sub ființa lui. Când acesta își reveni, Gur îi spuse la ureche:
- Am crezut că un om cult ca dumneata poate înțelege rostul unui astfel de supliciu. Dar văd că m-am înșelat! Ar fi trebuit să fii dat surghiunului, în blânda Siberie, dar episcopul de Tomsk a intervenit în favoarea dumitale. Vei fi dus la Kemerevo, la mânăstire. Unde vei trăi într-un univers propriu. Ca într-un turn de fildeș. Fără legătură cu lumea din exterior!
Gur privi spre Serioja, care făcu la rândul lui un semn celor două ajutoare. Aceștia îl prinseră cu putere de brațe pe Savastie. Când acesta întredeschise ochii, tulburi de durerea biciului, văzu silueta scundă a lui Serioja rostogolindu-se parcă prin camera tăcută, purtând în mâini o lumină violaceee, puternică. Savastie întrezări fierul înroșit în mâinile călăului său. Clipi de câteva ori, ca pentru a-și lua adio de la lumina binefăcătoare sub care maica sa, Anasia, îl dăruise vieții într-o zi. Simți cum lumina aceea roz-violacee îi străpunge necruțător retina. Ca un răstignit pe crucea mare a vieții urlă Savastie, cutremurând cu glasul său tăria întunericului, ce începuse să se țeasă în jurul său. Revăzu paleta de culori dragi lui. Una câte una, confidentele lui de taină, acuarelele, cu ajutorul cărora își pictase sufletul pe pereții vechi ai atâtor biserici, începură să se topească dureros. Albastrul urcă înspre tăria crugului. Albul se inoculă pe aripile unui porúmb ce-și luă zborul de pe umerii lui căzuți. Roșul se amestecă, indiferent la urletele sale, în albia venelor și arterelor fărâmate de atâta durere. Verdele se așeză docil în holdele virgine ale Samarei sale dragi, la început de Florar, iar maroul se coborî pe sub frunzișul reavăn al pădurilor călcate cu pasul lui de pribeag. Negrul stăpânea pe de-a-ntregul lumea tăcută a lui Savastie, umplându-i golurile primordiale ale găvanelor. Alcătuind fantasme sub ploaia de stele, ce cădea dintr-un cer damnat.
Ca un răstignit pe crucea mare a vieții urlă Savastie, cutremurând cu glasul său tăria întunericului ce începuse să se țeasă în jurul său. Revăzu paleta de culori dragă lui și una câte una confidentele lui de taină, acuarelele, începură să se topească dureros. Albastrul urcă înspre tăria crugului. Albul se inoculă pe aripile unui porúmb ce-și luă zborul de pe umerii lui căzuți. Roșul se amestecă indiferent la urletele sale în albia venelor și arterelor fărâmate de atâta durere. Verdele se așeză docil în holdele virgine ale Samarei sale dragi, la început de Florar, iar maroul se coborî pe sub frunzișul reavăn al pădurilor călcate cu pasul lui de pribeag. Singurul, negrul, stăpânea pe de-a-ntregul lumea tăcută a lui Savastie, umplând golurile primordiale, alcătuind fantasme unite cu ploaia de stele negre ce cădea dintr-un cer damnat.
Respirația fierbinte a lui Gur îi străpunse pavilionul urechii și mai auzi doar atât:
- D-le Karpin, cu ochii păcătuim încă de la naștere. Şi tot cu ei încercăm să furăm lumii toate tainele ei, fără să-i dăm înapoi nimic! Dar vine clipa să plătim pentru toate. Pentru dumneata aceasta este clipa căzută în genunchi a renegării acestei lumi. Pe care nu o vei mai privi deloc! Ca un ostracizat în măruntaiele pământului. Şi nici nu vei mai putea aduna sub clarul privirii cuvintele împerecheate în rimă și ritm ale poeților adunați sub stelele fade ale Apusului atât de drag dumitale. Iar tablourile vieții vor fi pentru dumneata simple pânze mortuare, fără culoare. Fără viață. Vei mai putea doar auzi toaca la Vecernie și Laudele cântate de frații lăcașului. Atât!
Înainte să-și piardă cunoștința, Savastie murmură, întorcându-și cuiburile goale ale ochilor spre locul de unde plutise până la el pârâul cuvintelor lui Gur:
- Dumnezeu să vă ierte pentru tot, Piotr Ostapovici! Am fost orb, dar acuma văd...

                                                                     ***
În urmă cu trei ani, Savastie pornise spre Kemerevo să picteze murii acelui nou sfânt locaș. Şi plecase de acolo cu inima cernită de durerea nereușitei. O nereușită pe care nici chiar pustnicul Fiodor nu putuse să i-o explice. Fiindcă Savastie simțea că în spatele icoanei mutilate din Kemerevo nu stăteau nici calitatea îndoielnică a uleiurilor și culorilor, nici mâna unui monah zavistnic. Era altceva, iar starea lui de acum, cufundată într-o guașă scrijelită cu cărbunele orbirii îl făcea să se gândească și mai mult când și cu ce greșise pentru ca icoana Sfântului Fanurie să nu prindă următoarea dimineață. Drumul lui Savastie în trăsura Secției a treia, spre Kemerevo, a fost unul frânt. Parcă ar fi fost o insectă mutilată de un copil răutăcios, elitrele fiindu-i smulse și neputința zborului transformându-se într-o târâre pe brânci, ca o omidă sfârtecată. Când l-a întâmpinat, susținut de cei doi oameni ai stăpânirii, starețul Pamfilie nu l-a recunoscut prima dată pe Savastie, într-atât îi rupsese durerea din chipul supt și afundat în întuneric. Privind mai atent la el, starețul, tresărind, i-a zis cu glas scăzut:.
- Savastie...! Cine ar fi crezut că ne vom mai regăsi după atâția ani...
- Trei, părinte stareț, trei toamne lungi ne despart.
- Ai plecat bogat de aici, Savastie, luminat de diamantul privirii, primit la naștere și te întorci cu fântâna secată! De ce?
- Pentru toate câte facem pe lume, părinte stareț, există un preț.
- Am înțeles că ne vom nevoi împreună până la sfârșit, Savastie, murmură starețul, privind la trăsura Secției a treia ce părăsea curtea mânăstirii.
- Până la sfârșit părinte... Când va fi să sosească el... Neștiut și necruțător!
- Vei viețui într-o chilie, lângă cea a lui Acachie, pe care ți-l voi da ca sprijin și sfat. Mâine, în zori, voi asculta, Savastie, povestea pribegiei tale prin lumea asta neînțeleasă și rea, îi mai spuse părintele stareț, bătându-l blând pe umerii căzuți ca o cobiliță frântă.
Noaptea aceea polară așternută peste irisul lui și care-l amenința cu eternitatea ei se strecurase printre cercevele geamului chiliei sale foșnind ca un cărăbuș de aur. Savastie dormea, dar undeva, în spatele realității visului său, se plămădeau imagini care-i aminteau de ucenicia lui nefericită la Kemerevo. De acea deznădejde ce-i umpluse sufletul cu mirosul ei otrăvitor când dimineață după dimineață zărea culorile agonizând și topite pe faldul zidului descărnat de fizionomia Sfântului Fanurie. Visa că se rezema acum într-un baston fosforescent, ca cel al Sfântului, care îi arunca pe sub găvanele irisului atrofiat o urmă gelatinoasă, purpurie. Cum își lasă melcii dâra pe frunzele de dud.  Şi purpuriul acela se prelingea prin iarba ce o auzea foșnind sub pasul său, ridicându-se ca un fuior de lumină. Ca o viperă ce scosese capul ademenit de muzica ce-i atrofia simțurile.  Şi lumina aceea îl ajuta să dezghioace fir cu fir aerul moale și parfumat. Se putea bucura din nou de vederea cerului aplecat peste lume ca o pălărie cu boruri largi de nouri, de păsăretul ce inunda cu ciripitul lunca aceea plină de margarete. Zări o biserică și păși spre ea. Când intră, slujba se terminase. Printre mujicii, ce se învârteau printre lumânările aprinse în toate colțurile bisericii, îl văzu pe tatăl său. Stiopa Karpin avea un colac în mâna stângă și o lumânare în dreapta. Un colac pe care voia să-l dea spre pomenirea sufletului Anasiei. Maica lui Savastie, ce trecuse la Domnul cu mulți ani în urmă. Dar nimeni nu voia să primească colacul rumenit, acoperit de o pojghiță de miere amestecată cu susan. Şi Stiopa Karpin plângea amarnic. Savastie veni lângă el, dar își dădu seama să taică-său nu putea să-l vadă prin bura amăgitoare a visului. Încercă să oprească câțiva săraci din biserică pentru ca tatăl său să le ofere prescura, dar nimeni nu se abătu din drumul său. Atunci, ca prin minune, Savastie începu să plângă. Nu o mai putuse face din copilărie. De atunci, când odată cu clinchetul cristalin al râsului său sub loviturile primite de la vechilii boierului Tomkin, la furatul cireșelor, două boabe de cristal sărate i se prelinseseră pe bărbia de copil neștiutor. Nici măcar la căpătâiul maicii sale, când se odihnea pe catafalc, nu putuse să plângă. Plângea acum și mâinile ce îi atingeau ochii realizau și palpabil minunea. El, Savastie, un orb, plângea! Auzi un glas care cobora din prea plinul naosului. Nu ridică privirea, căci simțea că acela era glasul Bunului Dumnezeu.
- Ce faci, Savastie?
- Plâng, Doamne! Plâng pentru că nimeni nu vrea să primească colacul de pomenire al maicii mele!
- Acum simți durerea unui fiu față de nepăsarea lumii?
- O simt, Doamne!
- Așa cum o simte de sute de ani Fanurie, când cei ca tine își râd de turtițele maicii sale păcătoase!
- Am greșit, Doamne, știu că am greșit! Dar acum e prea târziu...
- Niciodată nu e prea târziu să ne căim, Savastie!
- Pentru mine este, Doamne, căci sunt orb...
- Şi, dacă ești orb, asta înseamnă că nu mai poți vedea și simți frumusețile pe care le-am dăruit lumii?
- Cum să le simt și, mai ales, cum să le văd, Doamne, dacă sunt orb?
- De ce credeți voi, oamenii, că ochii sunt singurele ferestre prin care vedeți sau vă imaginați lumea?
- Fiindcă așa ne-am născut...
- Privește, ce vezi pe fereastra bisericii?
- Un câmp de margarete, Doamne!
- Îl vezi fiindcă așa îți șoptesc ochii, nu?
- Da!
- Dar dacă eu ți-aș spune că dincolo de fereastră se întinde un munte cu creștetul nins, la poalele căruia se văd casele pitice dormitând sub spuza de jar a viselor.
- Cum poate fi adevărat, Doamne, așa ceva, dacă eu văd margarete?
- Închide ochii, Savastie! Închide-i și imaginează-ți că vrei să fii la poalele unui munte nins de zăpezi. Așa...Ce vezi cu ochii minții și ajutat de săgeata gândului?
- Văd muntele nins și căsuțele amorțite sub gheara gerului năpraznic.
- Vezi, vezi, Savastie, chiar și orbii pot vedea cu ochii minții. Orice om își poate întinde arcul gândului și poate ajunge cu imaginația sa oriunde!
Savastie privi spre înălțimea naosului pentru a se îndulci cu mireasma privirii lui Dumnezeu, dar nu zări decât fumul ce urca din cățuiul preotului ce tămâiase bucatele aduse de mujici pentru pomenirea morților săi. Își aminti de sărmanul lui tată și de lacrimile vărsate, fiindcă nimeni nu voia să primească colacul cu lumânare. Abia atunci observă cum în biserică intră un tânăr cu o privire vie, de apă curgătoare, îmbrăcat într-o pelerină de culoarea pietrei vinete. Acesta se intersectă cu Stiopa Karpin și, când bătrânul îmbrăcat în sumanul său ros și cu opinci prăfuite în picioare îi întinse colacul, tânărul îl primi. Luă în mâna stângă lumânarea și șopti stins: „Să fie spre dreapta amintire a maicii lui Savastie”! Şi se auzi din nou coborând glasul acela ca un freamăt de ape din înaltul naosului. 
- Fanurie, ajută-l pe Savastie să poată vedea din nou! Cu ochii minții!
Tânărul, purtând în dreapta colacul spuzit de miere și de susan mărunt, ridică ochii spre înalt și spuse:
- Așa am să fac, Doamne!
Îl luă în vis pe Savastie de mână cu blândețe și îl scoase afară din biserică. Contactul cu lumina zilei fu dur pentru Savastie, ai cărui ochi se închiseră din nou ca două guri de vulcan stins. Nu mai văzu nimic și era ghidat doar de brațul ocrotitor al tânărului. Savastie auzi un șopot de apă, simțind cum prin uscăciunea prânzului de vară mii de picături reci, binefăcătoare, se împrăștie prin aerul stătut.
- Apleacă-te, îi spuse cu glas domol Fanurie, căci vreau să-ți spăl ochii. Apa asta nu este apa Siloamului, unde Mântuitorul a vindecat orbul din naștere, și nici eu nu sunt asemenea Lui, dar prin puterea ce mi-a fost dată de Sus te voi ajuta să vezi cu ochii minții.
Savastie auzi clipocitul molcom al apei, apoi palma catifelată a Sfântului îi înmuie găvanele stinse cu apa aceea, care parcă i se lipea de retină și îi pătrundea prin toată fibra corpului său. Îl mai auzi apoi pe Sfânt spunându-i:
- Savastie, crezi în minuni?
- Minuni nu mai există azi, Sfinte...
- De ce, fiindcă voi, oamenii, nu mai credeți că se pot înfăptui? Dar incendiul în care a ars din temelii casa vecinului vostru, Groșkin, din care a fost scos viu și nevătămat pruncul de câteva luni al Ruslanei? Câți ani aveai atunci, Savastie?
- Zece, Sfinte, zece... Mi-amintesc că toată lumea a spus că a fost o minune salvarea copilului.
- Dar atelajul lui Vanicika, plin cu sfeclă, și căruia i s-a rupt oiștea în malul apei? Când soața lui aflată în vârful căruții a zburat prin aer, dar s-a oprit pe mica insulă de verdeață de lângă mal, nepățind nimic? Aceea nu a fost tot o minune? Icoana mea, Savastie, icoana mea...Ştii de ce se destrăma noaptea?
- Fiodor, pustnicul, mi-a zis...
- Fiodor știa ca și mine că tu nu crezi în minuni. De aceea, ți-a dat să alegi între pizma unui frate monah, ce ștergea noaptea culorile, sau uleiurile ieftine cumpărate din zgârcenie de economul bisericii, Condrat. Dar nu din cauza asta se ștergeau culorile de pe chipul meu. Ci, fiindcă nu am putut să-ți iert, Savastie, aroganța cu care râdeai de povestea tristă a maicii mele, spusă de prietenul tău, Korolev. Acolo, în salonul acela plin de tentații lumești, al studenției tale. Privește și vei vedea ce se întâmpla la Kemerevo noapte de noapte. Fiindcă suflare de om nu ar fi putut să vadă cu ochii firii minunea aceea. Privește, chiar dacă nu crezi în minuni! Deși, ele există, Savastie!
Şi Sfântul își împreună palmele, pentru ca mai apoi să le desfacă, ca și cum ar fi deschis o cortină magică. Savastie revăzu biserica din Kemerevo. Şi pe starețul Pamfilie de veghe. Bătrânul ațipise cu capul căzut într-o parte. Bastonul îi căzuse cu zgomot pe pardoseala vânătă. Se auzi întâi un foșnet ca o apă domoală, ce se coboară la vale. Apoi pelerina sfântului se văluri, în timp ce crucea argintie strălucea prin întunericul tăiat în felii mărunte de flacăra tremurândă a lumânării sale. Sfântul coborî de pe peretele zgrumțuros și păși prin aburul de frig. Trecu pe lângă Pamfilie, apoi ieși prin ușile încuiate. Luna părea un felinar spart, iar sub pașii sfântului zăpada se topea pas cu pas. Pelerina mângâia omătul dându-i forme ondulate ca valurile unei mări potolite. Când Sfântul ajunse la malul lacului de lângă zidurile mânăstirii se opri. Se aplecă și înfipse crucea în oglinda de gheață, aceasta topindu-se instantaneu. Apoi așeză într-un troian de zăpadă lumânarea de ceară pictată. Cu palmele amândouă luă apă din oglinda clară și își spălă culorile feței. Apoi pelerina și tunica roșie. Înmuie crucea și lumânarea în tăiușul apei, care parcă murmura o litanie străveche. Plecă spre lăcașul sfânt, în urma lui culorile topindu-se pe sub stratul moale de omăt și se așeză pe peretele rămas rece și sterp. În visul său strălucitor Savastie mai auzi doar aceste cuvinte plutind pe întinderea apei: „Acum, după ce ai aflat cât de multă durere este în inima unui fiu pentru pierderea mamei sale păcătoase, poți să-mi termini icoana, Savastie! Fiindcă acum te-am iertat! Fiindcă acum crezi în minuni și poți vedea cu adevărat!”.
                                                                       
                                                                           ***
Savastie se trezi din visul acela minunat sub gângureala limbilor clopotului ce chema monahii la Utrenie. Își duse mâna speriat la ochi, cu speranța în suflet, dar realiză că totul nu fusese decât un vis. Orbul Savastie continua să trăiască printre oameni în întuneric. Dar sub impulsul visului își spuse că trebuie neapărat să destăinuie întâmplarea și starețului.
Pamfilie îl privi cu compătimire. Se întoarse spre Acachie, care-l sprijinea pe Savastie, și clătină din cap a neîncredere.
- Deh, Savastie, așa cum nu mi-am pus atunci întrebarea de ce se șterg peste noapte culorile din care îl preamăreai pe Sfântul, tot așa nu mă întreb nici acum de este sau nu dat ca tu să mai pictezi.
- Părinte, ochii...Ochii minții întruchipează și aștern peisaje poate numai visate de alții! Ai să vezi, voi picta! Am fost orb, dar acum pot vedea, părinte!
- Să știi că după plecarea ta am găsit alți doi meșteri care au dus la bun sfârșit lucrarea în mânăstire. Așa că nu-ți rămâne decât să-l pictezi pe Sfântul în paraclis.
- Oriunde, părinte! Oriunde! Trebuie să fac asta! Am semn de Sus!
Când Savastie îi mărturisise părintelui stareț că vrea să picteze icoana Sfântului, Acachie își făcuse trei cruci și-l privise cu aceeași compătimire ca și Pamfilie. Savastie nu-l putea vedea, dar simțea prin aerul acelei dimineți cum neîncrederea monahului i se agață de barba în dezordine, ce-i acoperea fața sclivisită de neputință. Ca un fum dens ce acoperă un zid dărăpănat. Când Savastie îl rugă să-l ducă în paraclis pentru a se apuca de pictat, Acachie îl ascultă fără să crâcnească. Paraclisul degaja un miros de mucegai și aer stătut, cu zidurile sale afumate de respirația lumânărilor și a anilor. Acachie îl duse lângă micile uși împărătești. Savastie se opri lângă obrazul descărnat al zidului și buricul degetelor pipăi zidul zgrumțuros, cu asperități neregulate. Stătu așa, nemișcat, preț de câteva clipe. Prin degetele-i altădată zvelte și pe marasmul chipului său Savastie simți cum urcă în el o căldură binefăcătoare. Cum ochii minții dăruiți de Bunul Dumnezeu și binecuvântați de Sfântul Fanurie descojesc de pe retina sa goală imaginea Sfântului. Întâi chipul vioriu, cu privirea de mare netulburată, apoi trupul zvelt acoperit de pelerina largă ca o viță de vie regală. Savastie îi ceru lui Acachie acuarelele.
- Acachie, de azi ești ucenicul unui pictor blestemat! îi spuse el și pentru prima dată după atâția ani un zâmbet sfâșie în două pânza de neguri de pe fața sa.
Călugărul, a cărui privire de viezure se frânsese prin ani în fâșii moi, nu-i răspunse, dar îi mângâie blajin mâna ce căuta tipsia culorilor. Savastie pipăi rând pe rând pasta solidificată a fiecărei culori, apoi înmuie pensula și trasă sigur primele linii ale osaturii feței Sfântului. Acachie înlemnise văzând mișcarea lină, ca un zbor planat a pensulei pe peretele ce prindea contur și viață. În primele trei zile, Savastie pictă chipul Sfântului. Ajutat din când în când de Acachie, care-i conducea mâna ce, uneori, își revărsa generoasă amplitudinea dincolo de reverele cenușii ale zidului. În alte trei zile, se săvârși genealogia trupului. În a șaptea, veșmintele și toiagul ce se termina cu crucea argintie. Icoana Sfântului nu avea profunzimea și bogăția sensurilor ca cea de acum câțiva ani. Dar stilizarea ei întruchipa fidel asceza de pe chipul Sfântului. Nevoința oaselor și serafica înlănțuire a membrelor descărnate. Pamfilie, adus în fața picturii, îi spuse cu entuziasm:
- Savastie, ceea ce la oameni pare peste putință, Bunul Dumnezeu înfăptuiește! Poate că acum, ajutat de fratele Acachie, vei reuși să termini tot paraclisul!
- Părinte stareț, eu am primit doar încuviințarea să termin icoana Sfântului. Pentru restul are grijă Bunul Dumnezeu!
Veniseră frații din mânăstire, unul câte unul, apoi orășenii cu stare din împrejurimi sau tăcuții și umilii mujici să vadă minunea de pe peretele paraclisului de la Kemerevo. Un orb care pictase icoana Sfântului Fanurie! Dar pe poteca culcată sub bolțile de trandafiri, ce ducea spre paraclis nu pășiseră niciodată pașii atât de așteptați ai Olgăi Ivanovna. Rămăsese acolo, în Tomsk, strălucirea acelui inel de logodnă, care nu își va așterne nicicând armonia glazurată a aurului fin pe degetul iubit al femeii la care visase în lungul său calvar spre mântuire. Şi nu se arătaseră nici pașii lui Vladimir Korolev, care, sub acoperământul hainei sale preoțești, ar fi putut disculpa conivența de care ar fi putut fi acuzat de Secția a treia vizitând un proscris. Fusese părăsit de toți și de toate, dar își spuse că frica, acest sentiment care guvernează lumea celor puternici, plutește prin firidele ascunse ale sufletelor ființelor dragi lui. Şi nu condamnă pe nimeni pentru asta. Pamfilie spera din tot sufletul că degetele clarvăzătoare ale lui Savastie vor salva de la dezastrul timpului micul paraclis și îi vor reda viața duhovnicească. Numai Savastie știa însă că atât îi fusese îngăduit să facă. Să termine icoana Sfântului. Se simțea din ce în ce mai rău. Plămânii îi erau cârpiți cu zdrențe de țesuturi, iar diafragma îi străpungea pieptul ca un pinten de corabie fantomatică, cu catargul trupului sfărâmat. Hilii pluteau prin bronhiile suturate, abia mai pulsând în albia respirației întreruptă de accese de tuse violente. Se scula doar pentru a merge însoțit de Acachie la latrina din spatele chiliilor. Apoi se refugia în cochilia patului din lemn de brad, așteptând. Şi clipa aceea tainică pentru fiecare dintre noi se apropia de el cu pași pierduți prin tinda chiliei. Auziți numai de el. La ultima vizită a starețului, Savastie s-a spovedit acestuia îndelung și s-a împărtășit.
- Părinte, nu vreau să plec de aici necuminecat! Vreau să mă mărturisesc!
- Dar ce te apasă, Savastie?
- Timpul, părinte! Timpul a devenit ca o pasăre de piatră, care vrea să mă urc pe aripile ei și să mă ducă unde îi este voia! Vreau să te rog ceva. După ce nu voi mai fi, să mă îngropi lângă lacul de lângă mânăstire, în spatele paraclisului. Să aud dimineața cum saltă păstrăvii să fure razele soarelui, iar noaptea corul brotăcimii gureșe sub încrengătura lunii. Şi poate în nopți cu taină, neștiute de nimeni, de îmi va permite Bunul Dumnezeu, îl voi ruga pe Sfântul să mă călăuzească câțiva pași. Să mai ating zidurile mânăstirii, să privesc opaițele ca niște ochi tainici de stea cum ard pe la ferestrele fraților. Să mă plimb pe malurile înalte ale lacului tăcut...
Câteva ceasuri a ascultat Pamfilie mărturisirea dreaptă și sinceră a lui Savastie. L-a cuminecat, l-a uns cu mir pe fruntea obosită și peste găvanele plumburii ale ochilor și l-a mângâiat pe frunte.
- Ţii minte, Savastie, când ne-am întâlnit prima oară? Bănuiam că în spatele ochilor negri și a părului prins la spate se ascunde un om năvalnic. Nedeprins cu viața de obște a mânăstirii. Dedat lumii și plăcerilor ei. Dar speram să ai undeva, nevăzut și ascuns, talantul primit de la naștere. Să reușești astfel să reînvii Împărăția pe pereții umilei noastre biserici. Dacă atunci, din pricini binecuvântate, pe care nu vreau să le știu, nu ai reușit, iată că azi ai dovedit că ți-ai înmulțit talantul! Cu vrednicie și sacrificii! Cu jertfă, pot spune! Dumnezeu să te ierte!
În acea noapte, Savastie a simțit cum pasărea de piatră fâlfâie pe deasupra chiliei sale. Cum fereastra se deschide ca sub un vânt năprasnic și un aer rece pătrunde până lângă patul său. Două aripi îl prinseră de mâneca sfârtecată a sufletului și îl înălțară spre crugul înstelat. Când fu lăsat pe un tăpșan, a cărui iarbă înrourată o simțea sub tălpi, realiză că noaptea trecuse. Vedea din nou. Era de acum ziuă și privirea lui despica cutele de siniliu pur. Auzea la picioarele lui o cascadă care curgea cu zgomot mare și știu că trebuie să zboare. Pluti prin aer cu teama aceea, pe care o simți când știi că te vei izbi de solul tare sau de platoșa apelor. Dar atingerea apei, ce curgea în hăuri, fu ca o mângâiere de aripi. Savastie știa că atinsese apa, pe care de multe ori o pictase în tinda bisericilor. Apa pe care sufletele merg duse de valuri spre Judecată. Şuvoiul acela, în care își cufundase trupul, era format din doi curenți pe care-i simțea prin toată ființa sa. Curentul din stânga avea culoarea sângelui coagulat. Era fierbinte, bolborosind, împănat cu un miros greu de sulf și colivia sufletului său se scufundă în el țipând de durere. Partea dreaptă era răcoroasă, cu miros de brad. Savastie știa că cel din stânga era râul de pucioasă al păcătoșilor, iar cel din dreapta cel de rouă, al celor neprihăniți. Plutea pe acea apă difuză și revedea cu ochii minții imagini dragi de odinioară. Întâi podul vechi al copilăriei, asemenea unei palete cu acuarele. Şi el căuta cu înfrigurare în golurile pline de felurite culori puii mici de rândunică. Unii erau albi, alții roșii, alții maro, după cum își făcuseră cuibul în scorburile paletei sale împrumutând vigoarea și parfumul culorilor. Se revăzu apoi în sala de compoziție de la Institut, când fusese lăudat pentru acea pictură „Cain și Abel”, o compoziție de forță, expresivă, întruchipând binele și răul care de atunci, de la Facere, planează peste univers. Simțea în nări parfumul din budoarele prin care îl purtase inima lui păcătoasă acolo, la Tomsk. Îl mângâie pe fruntea de acum descărnată de gânduri, dorințe și vise un adio cast șoptit de Olga Ivanovna, ce-și legăna plopii din priviri de pe un țărm depărtat. Revăzu apoi pictura Sfântului ce se dezghiocase la venirea la Kemerevo ca un blestem ancestral. Pielea începu să i se descuameze sub torentul fierbinte al râului de pucioasă. Treptat, ca un șarpe în primăvară pierdu una câte una alcătuirile personalității sale epidermice, ce pluteau pe apele tulburi. Apoi mușchii intrară într-o stare de convulsie latentă, putreziră parcă și se rostogoliră sub undele cărunte, așa cum cădeau poamele coapte din livada boierului Tomkin. Ultimele îl părăsiră oasele, care se calcinau dureros, cu un zgomot surd, așa cum foșnea frunza de tutun pusă la uscat, pe care o fura de pe gardul vecinului Groșkin și pe care o  freca între palmele lui mici, până ce un praf subțire mai rămânea din ea. Savastie știa că venise clipa ca acel râu să-și despartă meandrele. Va rămâne sub râul de pucioasă, al păcatului, sau se va salva pe alcătuirea de rouă proaspătă? Reuși în ultima clipă să se aplece spre dreapta și simți cum șuvoiul de gheață al râului de rouă îl cuprinde. Singurul punct rămas fierbinte din ceea ce însemnase odată Savastie era acum borta pieptului. De acolo i se desprinse sufletul prin curentul de apă și simți cum două aripi de fluture, două aripi albastre, se nasc din el. Cum îl înalță deasupra râului de rouă, ajutându-l să zboare lin spre lumina taborică, ce se răsfrângea dincolo de țărmul spre care voia să ajungă. Fiindcă acum știa că dincolo de acel țărm se întindea Împărăția. Împărăția Cerurilor.
                                                             

                                                                          ***
Starețul Pamfilie și frații din Kemerevo îl îngropară pe Savastie îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă până la călcâie. Direct pe pământul gol, cu o piatră sub căpătâi. Lângă lacul ce își întindea velurul hainei aproape de zidurile mânăstirii. Avea doar treizeci de ani Savastie, când părăsise această lume de miracole, unele nedescoperite încă de el. Dacă oamenii locului, pădurarii sau vânătorii, ce băteau până la cheagul nopții cărările spre pădure, ar fi fost oameni fără prihană sau dacă starețul Pamfilie ar mai fi fost în putere să colinde malurile lacului la ceas de înserare, atunci când broaștele priveau cerul cu ochi de stele, poate că s-ar fi învrednicit cu toții de o vedenie. Ce se repeta în nopțile fără lună. Un tânăr îmbrăcat într-o pelerină violetă, ducând cu blândețe de braț un bărbat îmbrăcat într-o cămașe albă, lungă până la pământ. Pasul tânărului dovedea siguranță. Nu același lucru puteai spune despre bărbatul, pe care-l conducea și care pășea nesigur, ca un orb, prin clisa nopții. Pelerina lungă a tânărului făcea iarba să foșnească aidoma unei căderi de apă. Încălțările împrăștiau scăpărarea fireturilor de aur prin ochiul tăcut al întunericului. Cămașa de zăpadă fierbinte a bărbatului orb lăsa urme tainice prin vălurirea câmpului. Înaintea lor, plutind la câteva palme de pământ, ca și cum le-ar fi călăuzit pașii prin sita de smoală a nopții, o cruce luminoasă de lacrimi.

06-05-2014
De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu