Pelerinajul ca mijloc de pastorație. Cum ne purtăm și de ce mergem în pelerinaj

Pelerinajul este un mijloc de pastorație eficient și bine-primit în rândul credincioșilor ortodocși. Într-o parohie, preotul este păstorul care are datoria de a conduce credincioşii pe calea mântuirii, după îndemnul Sfântului Apostol Petru, care zice: "Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste" (I Petru 5, 2). Pe lângă metodele bisericeşti de pastoraţie: slujbe, predici, cateheze, vizitarea credincioşilor, preotul mai are la îndemână în activitatea sa pastorală şi pelerinajul, care este o activitate colectivă în care preotul însoţit de credincioşi vizitează anumite obiective cu importanţă religioasă şi istorică. - diac. Marius Mircia – interviu pentru Ziarul Lumina. Derivat din latinescul peregrinus, cuvântul “pelerin” indică un călător, o persoană care face un pelerinaj, care întreprinde o călătorie sau merge în locuri străine. Pelerinajul reprezintă călătoria pelerinilor într-un loc considerat sfânt pentru a da mărturie de credință în Dumnezeu, a cere sprijin și ajutor, dar și ca formă de mulțumire și penitență. Pelerinajul nu este același cu turismul religios deoarece presupune mai mult decât a vizita locuri sfinte, presupune a avea credință și a o manifesta pe tot parcursul călătoriei prin ținută vestimentară, comportament, atitudine.

Cum să ne îmbrăcăm și cum să ne comportăm în pelerinaj

Deși este tentant a alege pentru o călătorie la distanță haine considerate practice, pantaloni scurți, bluze subțiri și fără mâneci, un grup gălăgios, purtând haine necorespunzătoare pentru închinarea într-o sfântă biserică, nu este un grup de pelerini, ci de turiști. Pentru a îndrepta ad-hoc lucrurile, prin regulamentul de ordine interioară al mănăstirilor sunt puse la dispoziția turiștilor șorțuri lungi pentru acoperirea părților dezvelite ale trupului și baticuri pentru femei. Mănăstirile românești sunt ospitaliere și au dezvoltat în timp o bună colaborare cu parohiile de mir, însă trebuie să ne amintim că ele sunt un loc de refugiu din calea lumii pentru monahi și monahii. Mergând în vizită la o mănăstire, mai ales dacă suntem găzduiți acolo și peste noapte, trebuie să ne comportăm ca și cum am fi la altcineva acasă, la o persoană căreia îi purtăm un deosebit respect. Să fim noi cei care ne adaptăm la regulile casei, la programul de rugăciune, priveghere, masă și odihnă, fără a deranja.

Un grup de pelerini evlavioși se va remarca prin decența ținutei și conduitei, știind că un pelerinaj este o sursă de har şi un mijloc de a creşte în credinţă. Este o cale de căinţă şi de pregătire interioară pentru o schimbare a inimii. De aceea, bărbații vor purta pantaloni lungi și cămăși, vor avea capul descoperit și vor evita să poarte sandale decupate sau papuci/șlapi. Femeile vor purta fuste sau rochii lungi, vor avea umerii și capul acoperit, vor evita machiajul și parfumarea excesivă. “Voi, femeile, trebuie să aveți mai multă evlavie decât bărbații. Femeii, prin firea ei, i se impune să aibă evlavie. Bărbații, atunci când nu au evlavie, au doar o indiferență, în timp ce femeile, dacă-și pierd evlavia, fac lucruri grosolane. Mi-a spus unul: “Când am mers cu femeia mea in pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan să intru în el, iar ea stătea și-și spăla picioarele. Bre, ce faci acolo?, am întrebat-o. - Ai venit la râul Iordan să-ți speli picioarele?. M-am enervat și am ocărât-o.” Aceea, se vede, era cu desăvârșire indiferentă, nu pricepea nimic, în timp ce el, sărmanul, avea multă evlavie.” – Pr. Paisie Aghioritul

Se poate ca atunci când ne comportăm și ne îmbrăcăm nepotrivit cu spațiul sacru al unei mănăstiri, să ni se atragă atenția spre luare aminte și îndreptare. Din păcate, sunt situații în care observația este primită cu duh de neascultare și mândrie, smintind pe cel mustrat până la a nu mai merge altădată la biserică. Pr. Hrisostom Rădășanu: Ne tulbură asprimea călugărilor uneori, aşa este, am dori ca toţi să ne vorbească blând şi cucernic, dar dacă nu este aşa, este pentru că în primul rând noi, de multe ori, nu dovedim suficient de mult bun-simţ, iar de cele mai multe ori uităm că pentru monahi mănăstirea este un loc de luptă duhovnicească şi că pe front amabilităţile nu prea au ce căuta. La mănăstire mergem pentru a ne confrunta cu neputinţele noastre nu pentru a le amplifica. Şi acest lucru cred că trebuie înţeles şi acceptat de toată lumea. Acolo mergem pentru a învăţa, pentru a ne folosi de lucruri pe care nu le întâlnim în viaţa obişnuită, şi asta pentru că pelerinajul asta doreşte: să ne scoată din obişnuitul prea-lumescului şi să ne ducă în neobişnuitul vieţuirii cu Domnul.

Întrebat cum trebuie să procedeze călugării cu pelerinii îmbrăcați necorespunzător, Pr. Paisie Aghioritul spunea: “Astăzi femeile poartă ori scurt, ori pantaloni, deși se spune clar în Vechiul Testament și cu ce amănunte încă: “Nu se îngăduie bărbatului să poarte veșmânt femeiesc, iar femeia bărbătesc.” Este lege și este lipsit de cuviință. - Părinte, odată au venit treizeci de profesoare în pantaloni și le-am lăsat să intre. - Rău! Nu se potrivește. Trebuia să le fi spus: “Iertați-ne, este o rânduială a mănăstirii să nu îngăduim să intre femeia ce poartă pantaloni”. Acestea vor merge și la alte mănăstiri și vor spune: “La cutare mănăstire ne-a lăsat să mergem în pantaloni“. Ați făcut pogorământ (excepție) ca să nu le jigniți, dar acelea vă jignesc apoi pe voi. Puneți la poarta o tabelă cu locul respectiv din Vechiul Testament. Faceți și 50 de fuste și sa le dați în mod cuviincios celor care vin în pantaloni pentru prima dată și nu știu, sau celor ce poartă scurt. (…) În mănăstire nu va trebui să se îngăduie turiști goi, astfel ca să se adune bani pentru a îmbrăca oameni săraci, pentru că asta e o măiestrie a celui viclean, ca să-l înstrăineze pe monah de binecuvântarea lui Dumnezeu și să-l mirenizeze; în timp ce adevărata înstrăinare a monahului, pentru Hristos, îl face bogat în virtuți.

Pelerinaj este și călătoria pe marea vieții

Sfântul Augustin a descris într-un mod profund, în opera sa Confesiuni, pelerinajul vieţii omului: “Neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine, Doamne ... ”. Într-un mod metaforic, viaţa în sine este un pelerinaj, o călătorie, o căutare şi o regăsire, astăzi aici şi mâine dincolo; este o înţelegere individuală a faptului că aici nu avem o cetate stătătoare şi de aceea trebuie să mergem mai departe spre Veșnica Împărăție. Inima noastră este cea care ne împinge spre a porni la drum, spre a peregrina, dintr-un punct al călătoriei noastre spre altul, fiecare punct nefăcând altceva decât să scoată la iveală un nou abis de frământări interioare.

“Omul este un pelerin pe acest pământ. Destinaţia pelerinajului său pământean este împărăţia cerurilor. În această lume fiind, omul descoperă adesea şi pe alocuri oameni şi locuri sfinte, spre care se îndreaptă sufletul său cel însetat după „Cale, Adevăr şi Viaţă“. (In 14, 6) În locuri sfinte care adăpostesc moaşte sfinte, omul poate pregusta ceva din taina împărăţiei cerurilor… De ce acest efort? De ce această jertfă? Inima şi sufletul, mintea şi cugetul fiecărui pelerin mărturisesc despre dorul după adevăr; dorul după adâncime; dorul după frumuseţe; dorul după răbdarea în suferinţă; dorul după iertare; dorul după iubire;dorul după Dumnezeu… Aici, lângă racla cu sfintele moaşte, pelerinul trăieşte, pentru câteva clipe, în ambianţa împărăţiei cerurilor. Cel îndurerat primeşte glas de îmbărbătare; cel singur şi părăsit primeşte îmbrăţişare de frate; cel îndoielnic aude cuvânt de încredinţare; cel deznădăjduit este ridicat de la pământ, cel cu sufletul făcut bucăţi descoperă calea renaşterii sale lăuntrice.”-(ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei- spicuri din Cuvânul către pelerini la Sărbătoarea Sf. Cuv. Pareschiva)

Scopul pelerinajului

Sf. Ambrozie: “În călătorie vorbeşti cu folos pe drum dacă vorbeşti după voia lui Hristos, deoarece Hristos este Calea. Mergând, vorbeşte cu tine însuţi, vorbeşte-i lui Hristos”. Scopul pelerinajului nu este acela de a călători dintr-un loc în altul pentru a ne satisface curiozitatea, ci este acela de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu prin jertfa acelei călătorii care nu este întotdeauna uşoară, de a ne cunoaşte unii pe alţii, de a ne îmbogăţi sufleteşte şi de a învăţa unii de la alţii jertfelnicia şi iubirea care se văd în mănăstirile şi bisericile ridicate întru slava lui Dumnezeu. Pelerinajul este un mijloc de pastoraţie prin care preotul şi credincioşii săi pleacă în căutarea unui loc sfânt, din dorinţa de a simţi mai îndeaproape prezenţa lui Dumnezeu şi de a-şi îmbogăţi viaţa spirituală.

Sf. Augustin, pe de altă parte, întreabă: “Tu cauţi calea? Ascultă-L pe Domnul care îţi zice mai întâi: Eu sunt Calea. Înainte de a-ţi spune unde trebuie să mergi, a precizat pe unde trebuie să treci: «Eu sunt», a spus El, «Calea»! Calea pentru a ajunge unde? La adevăr şi la viaţă. Mai întâi îţi arată calea pe care trebuie să o apuci, apoi capătul unde trebuie să ajungi. «Eu sunt Calea. Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa». Rămânând lângă Tatăl era Adevăr şi Viaţă; asumându-şi trupul omenesc a devenit Calea. Nu ţi s-a spus: trebuie să te osteneşti căutând calea pentru a ajunge la adevăr şi la viaţă; nu ţi s-a spus asta. Leneşule, ridică-te! Calea însăşi a venit la tine şi te-a trezit din somn, dacă chiar te-a trezit. Ridică-te şi mergi! Poate că tu încerci să mergi dar nu poţi pentru că te dor picioarele. Din ce motiv te dor? Pentru că au trebuit să străbată cărările dificile impuse de egoismele tale tirane? Cuvântul lui Dumnezeu i-a vindecat însă chiar şi pe ologi. Tu răspunzi: Da, am picioare sănătoase, dar nu văd drumul. Ei bine, ştii că El i-a luminat chiar şi pe orbi!”.

De ce mergem în pelerinaj

Motivația participării la un pelerinaj este diversă, mergând de la întărirea în credință, la nevoia de însănătoșire trupească și sufletească, la restabilirea armoniei în familie, dar și la dorința de a vedea cât mai multe locuri sfinte şi binecuvântate pe care le are Biserica şi ţara noastră. În funcție de nevoile și motivația credincioșilor, atunci când organizatorul pelerinajului este preotul paroh, el trebuie să țină cont de câteva principii. Este indicat să se aibă în vedere cel puţin o oprire la o mănăstire unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie pentru ca grupul să primească binecuvântare și har de la Dumnezeu în călătorie. De asemenea, traseul trebuie să cuprindă biserici și mănăstiri unde se află sfinte moaşte, icoane făcătoare de minuni, părinți călugări cu o viață îmbunătățită. Sunt binevenite și opririle la obiective de importanță istorică sau culturală precum muzee, expoziții, case memoriale. Este important ca pe drum, la destinaţiile stabilite, să fie rânduiţi spre a vorbi oameni care pot să transmită, în prezenţa pietrelor, zidurilor, ruinelor, un adevărat duh de viaţă dătător. Altminteri, riscăm ca acele ziduri, pietre, icoane să rămână mute, şi folosul unui astfel de pelerinaj să nu depăşească interesul strict muzeistic al unor excursii de sezon.

În opinia Pr. Hrisostom Rădăşanu, consilier al Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor,  pelerinajul este prin excelenţă un mijloc de pastoraţie. Una dintre denumirile vechi ale Bisericii o vede pe aceasta ca pelerină prin această lume, către împărăţia lui Dumnezeu. Or, pelerinajul, în înţelesul său actual, ca mijloc de accedere la anumite locuri, spaţii binecuvântate de harul lui Dumnezeu, este o modalitate de a retrăi această experienţă a frugalităţii, a relativităţii vieţii noastre, ca pregătire pentru ceva ce nu trece niciodată. Un cuvânt al Domnului păstrat în Tradiţia orală a Bisericii spune că viaţa aceasta este o punte către ce este dincolo şi nici un om înţelept nu îşi face casă pe acest pod. Pelerinajul, tocmai prin această extragere a omului din contextul care îi creează o falsă siguranţă materială (casă, masă, familie), îl pune pe acesta în legătură cu rosturile sale adevărate şi îl face să guste cu adevărat din ceea ce înseamnă călătoria omului spre Domnul.

Cum să nu cădem în  formalism religios într-un pelerinaj

Pr. Hrisostom atrage însă atenția asupra pericolului împrăștierii minții într-un pelerinaj atunci când credinciosul se află deja într-o rutină a unor astfel de călătorii, sau când scopul călătoriei nu este cel de accedere la mila lui Dumnezeu și lăsare în voia Lui, ci îndârjirea de i se împlini unele dorințe personale. Cităm: Nu rar se întâmplă însă ca în goana după chiar aceste lucruri, locuri, întâlniri sfinte omul să piardă din liniştea sufletească pe care o mai avea. Şi asta se întâmplă pentru că pelerinajul devine scop în sine, devine doar o ieşire din obişnuit, iar această ieşire nu este o întâlnire cu Domnul şi cu lucrarea Sa. De aceea, pelerinajele se rânduiesc de către Biserică în acord cu ştiinţa lăuntrică a călătoriei împreună cu Dumnezeu. A merge în pelerinaj nu presupune doar bifarea cu conştiinciozitate a obiectivelor turistice consemnate în programul oferit de orice agenţie de turism. A merge în pelerinaj este un act de credinţă a Bisericii, care are la temelia ei lăuntrică pelerinajul, cu alte cuvinte călătoria Fiului lui Dumnezeu din sânurile Tatălui către peştera din Betleem, spre a Se naşte şi a ne aduce mântuirea.

Orice pelerin care doreşte să înveţe din pelerinaj ceva pentru devenirea sa lăuntrică este chemat ca mai întâi de toate să se deschidă smerit şi creativ în acelaşi timp către pedagogia lui Dumnezeu. Mă duc într-un loc sfânt. Dacă Domnul mă va întreba ceva, îmi va spune ceva, mă va bate pe umăr şi mă va confrunta în legătură cu felul meu de vieţuire, voi fi suficient de deschis încât să accept acest lucru?... E posibil ca într-un pelerinaj să învăţ răbdarea, alteori înfrânarea, adeseori smerenia, de multe ori cumpătarea; problema este la mine, dacă reuşesc să primesc şi să asimilez aceste lecţii de viaţă primite în pelerinaj. Or, capacitatea mea de deschidere faţă de voia lui Dumnezeu depinde de rugăciunea cu care îmi însoţesc viaţa. De aceea, sunt convins că un pelerinaj, oricât de bine organizat ar fi, nu poate fi socotit un pelerinaj care să folosească sufleteşte, fără rugăciune şi fără deschidere sufletească spre lumina pedagogiei dumnezeieşti.

Evlavia, ca precondiție a unui pelerinaj cu folos duhovnicesc

O precondiție a participării cu folos la un pelerinaj este a avea evlavie. Părintele Paisie Aghioritul ne învață că “evlavia este frica de Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească. Evlaviosul se sfiește în toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa... Pretutindeni se comportă cu atenție și grijă și simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovnicească etc. acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima îi tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi… Și chiar de va vedea aruncată pe jos o bucățică de ziar pe care să scrie numele lui Hristos sau “Sfânta Biserică a Sfintei Treimi”, se pleacă, o ia, o sărută cu evlavie și se mâhnește pentru faptul că a fost aruncată pe jos.

Pelerinajul ca fenomen religios în țara noastră

După cum singur mărturisește, plecând de la atacurile din presă la adresa Bisericii cu privire la organizarea de pelerinaje și cozile mari la sfintele moaște, cercetătorul științific Mirel Bănică a publicat recent la editura Polirom, o carte dedicată studiului fenomenului religios al pelerinajelor în țara noastră, cu titlul Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană.

Într-un interviu acordat ziaristului Răzvan Chiruță, din care preluăm și noi parțial câteva răspunsuri, Mirel Bănică afirmă: “Când m-am întors în țară, în presă avea loc un soi de furtună mediatică în care se vorbea doar despre pelerinaj, pelerinaj, pelerinaj, cel de la Iași, de la București, apoi de la mormântul părintelui Arsenie Boca, la Prislop. Eu, venind din niște țări foarte secularizate,  când am văzut că aici se acordă atât de mult spațiu pelerinajelor, m-am gândit că se întâmplă ceva acolo, presa în general are nas bun, are fler. Am fost prima oară la pelerinaj la Sfânta Parascheva, la Iași, și într-adevăr ceea ce am văzut acolo m-a uimit. N-am înțeles prea bine ce se întâmplă la început, dar după aceea mi-am construit un plan de cercetare și, iată, la capătul a cinci ani, a ieșit această carte. (…)

Rândul face pelerinul sau pelerinul face rândul?

Putem spune că, de fapt, pelerinajul ortodox românesc nu are legătură, până la urmă,  cu religia, ci devine mai degrabă o căutare individuală a fiecăruia? 

• Pelerinajul are legătură cu tot. Nu este o invenție a noastră recentă, pelerinajul este la fel de vechi ca și religia creștină. Mai mult, toate religiile monoteiste cunosc fenomenul pelerinajului. Ceea ce am încercat să scot în evidență sunt particularitățile acestui tip de pelerinaj din România: de ce acum, de ce sub forma aceasta și ce îl diferențiază față de alte tipuri de pelerinaj... Pelerinajul ortodox este comprimat spațial și temporal. Ceea ce contează este așteptarea. O întrebare pe care încă mi-o mai adresez este tocmai asta: rândul face pelerinul sau pelerinul face rândul? Cred că și, și.

Eu chiar mi-am pus de multe ori aceasta întrebare: de ce se chinuie pelerinii 20 de ore la rând, când moaștele Sfintei Parascheva, de exemplu, sunt disponibile tot timpul anului? 

• Asta este scuza tipica a celui care nu participa la pelerinaj. In general, se spune ca in zilele de hram, sacrul este mai intens, îl simți cum palpită, cum arde…

De unde vine reticența pelerinilor fata de presa? 

• Depinde. Atitudinea lor față de presă e ambivalentă. Pelerinii de la țară sunt cei mai doritori de camera de luat vederi, pentru că ei nu știu că imaginea le este manipulată. Pentru ei, apariția la televizor reprezintă o dovadă pentru vecini că au fost acolo. Cei care sunt violenți față de prezența presei sunt oamenii mai educați și care simt această manipulare îngrozitoare din partea mass-media, care vânează doar acele aspecte negative ale fenomenului. Camera este pusă brutal pe fața pelerinului, arată cum îi curge zeama de la sarma pe buze. Iar eu va garantez că, după 18 ore de stat la rând, oricui i se întâmplă acest lucru, pentru că asta este proba pelerinajului.

Pelerinajul este un fenomen în continuă dezvoltare. Am citit zilele acestea despre noul pelerinaj care are loc la mormântul duhovnicului Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă. Cum apar pelerinajele și cum se dezvoltă? 

• Pelerinajul nu este un fenomen mort și înghețat, are propria lui viață. De asta spuneam că sunt legate de religia populară, azi pot să apară, mâine pot să dispară. Cine ar fi bănuit în anii ’90 că la Iași se vor strânge atât de mulți oameni? Pelerinajele sunt foarte strâns legate de ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Acest pelerinaj a apărut pentru ca Iustin Pârvu a fost un mare duhovnic, pentru că el are un trecut memorial interesant, pentru că acea mănăstire se găsește într-un cadru natural mirific și oamenii au nevoie de așa ceva. Unii dintre cei care merg acolo fac și puțin turism, acolo există și un important centru de medicină alternativă bio-eco, tincturile făcute de acele măicuțe îi atrag. Există un mix din toate aceste firișoare pe care noi ar trebui să le înțelegem pentru a afla secretele pelerinajelor.

În ce măsură pelerinul este și turist? Este o dilema căreia îi căutați un răspuns și în volum. Și cât dintr-un pelerinaj are și importanță economică?

• Într-adevăr, mulți sunt foarte indignați de acest aspect de supermarket religios al pelerinajelor. Dar nu e specific doar pentru România. La marile pelerinaje din India se întâmplă la fel. La Lourdes e același lucru. Mai există un aspect: toți pelerinii din lumea asta vor să arate ca au fost in locul sacru, să facă proba pelerinajului. La Compostela ți se da un document cu ștampilă care se numește chiar „compostela“ și care certifică faptul că ai fost acolo. Oamenii aceștia vor să ducă ceva acasă. În plus, o icoana cu Sfânta Paraschiva o pot cumpăra și acum, dar luată de acolo are o altă valoare magico-terapeutica, să nu ne fie frică de cuvinte. Și asta dă sens vieții lor. Pe de alta parte, turismul de masă este o invenție relativ recentă în România, datează din anii ’60-’70, când muncitorii se urcau în Dacia lor strălucitoare și mergeau la mare, prin sindicat. Dar pentru oamenii din mediul rural, ideea de turism nu exista. Aveau animale, aveau muncă de făcut, nu își puteau permite să plece. O parte din acei oameni acum sunt în vârstă, nu mai au animale, munca, și dispun de o mică pensie. În plus, s-a democratizat transportul, chiar și pentru ei, care au venituri așa reduse, nu mai e un capăt de lume să se strângă doi, trei, zece, o data pe an, să închirieze un microbuz. Imaginați-vă ce înseamnă pentru o bătrână care altfel nu iese din satul acela să meargă și ea la Iași, cu vecinele ei, să stea doua, trei zile acolo. Simte că trăiește.

Mărturisiți, în prefața cărții, că experiența pe care ați trăit-o în cei cinci ani de pelerinaj v-a schimbat. Cum? 

• Am devenit mai răbdător, mai tolerant, am înțeles că România pe care o vedem la televizor nu este România profundă, am căpătat mai multa încredere în oameni  și am devenit pelerin, în sensul că pelerinajele dau mare dependență. Am devenit mai uman, cred, pe undeva, cu o mai mare înțelegere față de membrii propriului meu popor. Acesta e miracolul antropologiei, nu poți să o faci dacă nu iubești oamenii, ei simt imediat acest lucru; dacă nu este jocul de tenis al sentimentelor între tine și ei, nu se deschid, nu îți spun istoriile de viață extraordinare. Iar oamenii sunt acolo, nu toți, dar mare parte din ei, la gradul zero de sinceritate. Unii vin după ce au aflat ca au cancer sau altă boală incurabilă. Ce te faci? E un fenomen care este atât de atașant emoțional, sunt conștient de asta, încât am avut trei sau patru derive, abia mi-am ținut în frâu, și nu cred ca am reușit total, sensibilitatea.… 

La unul dintre pelerinaje l-ați luat si pe copilul dumneavoastră. 

• L-am luat interesat să văd cum se schimbă percepția celor din jurul tău față de mine și intr-adevăr e fabulos. A primit bomboane, a primit bani, căci era înainte de Crăciun, de la pelerinii de la țară, cu care eu empatizez cel mai mult, pentru că ei sunt pe cale de dispariție din cauza îmbătrânirii și a migrației. Valul pelerin care vine din spate e puțin diferit, trăiește religia altfel; ei sunt cei care au nevoie de miracol mai mult decât cei de dinainte. Pelerinii rurali au trăit această Ortodoxie totală, cosmică, cum spune Eliade. Pelerinii care vin din urmă, cei la 60 și ceva de ani, maturizați, crescuți în perioada comunistă, care au ieșit la pensie acum, au nevoie să pună ceva în locul unui sistem de credințe și valori care s-a prăbușit și sunt complet dezorientați. Iar religia și pelerinajul se mulează foarte bine pe așteptările lor spirituale, psihologice, sociale, turistice.

Menționăm că Mirel Bănică nu este la prima carte în domeniul religios, ci a publicat în 2007, la Editura Polirom, volumul “Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ’30”, iar mai târziu alte două volume, ”Locul celuilalt – Ortodoxia în modernitate”, Editura Paidea, București, 2008 și “Religia în fapt. Studii, schițe si momente”, Editura EIKON, Cluj.