Prietenia, cale privilegiată a comuniunii cu Dumnezeu

 

Prietenia, cale privilegiată a comuniunii cu Dumnezeu

- o viziune a lui Origen -

 

Prietenia reprezintă un aspect particular al comuniunii sau al unirii omului cu Dumnezeu. Unul dintre primii care au remarcat că prietenia este o noţiune biblică şi că aceasta este diferită ca înţelegere faţă de conceptul de prietenie din filosofia antică, este Origen (185-254).

Unul dintre textele Sfintei Scripturi care vorbeşte despre prietenie este Matei 22, 12: „Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”[1]. Cartea Înţelepciunii lui Solomon 7, 27 vorbeşte deja despre „sufletele sfinte” ca „prieteni ai lui Dumnezeu”. Cu referie la perioada Vechiului Testament, Epistola Sfântului Apostol Iacob 2, 23 îl aminteşte pe Avraam ca „prieten al lui Dumnezeu” datorită credinţei lui[2]. Aceste texte sunt menţionate şi de Origen în mai multe reprize, dar nu sunt singurele, după cum vom vedea din mica exegeză ce urmează. Într-o introducere la fragmentele lui Aticus, Eusebiu de Cezareea, recunoaşte concepţia lui Moise şi a profeţilor iudaici asupra sfârşitului vieţii fericite legată nu numai de cunoaşterea Dumnezeului universului, ci şi de prietenie[3], idee care va reapărea apoi în Noul Testament şi în filosofia neo- şi medio-platonică.

Autorul alexandrin ne spune că Dumnezeu face sufletele „prieteni” prin Cuvântul Său, prin interiorizarea Înţelepciunii Lui în sufletul omului pios[4]. Profeţii, îngerii şi toţi cei care au slujit lui Dumnezeu sunt numiţi în Sfânta Scriptură „prieteni şi casnici ai Mirelui”[5].

 

Nu există nicio natură sau făptură care să fie în mod natural ostilă sau vrăjmaşă lui Dumnezeu

Un vrăjmaş devine prieten al lui Dumnezeu când se opreşte din a mai săvârşi faptele pe care nu plac Domnului. Cel care a păcătuit mai mult ca toţi este descris de Sfântul Apostol Pavel ca vrăjmaşul care trebuie distrus, în timp ce aceia care sunt împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos sunt demni a fi prieteni. Ei sunt asemenea lui Moise, „prietenul lui Dumnezeu” (cf. Exod 33, 11), cum Hristos Însuşi zice: „Nu vă mai numesc de acum slujitori, ci prieteni” (cf. Ioan 15, 15). În cer omul devine un prieten mai intim şi mai familiar al lui Dumnezeu[6]. Virtutea prieteniei eliberează sufletul, suflet care prin păcat este încătuşat, căzând în vrăjmăşie din care este eliberat de moartea lui Hristos şi mântuit prin această împăcare de viaţa lui (cf. Romani 5, 10)[7]. Omul, prieten al lui Dumnezeu va cunoaştele tainle lui Hristos progresând spre un grad superior al comuniunii sau de participare la viaţa lui Dumnezeu precum Iacob „prietenul lui Hristos”[8].  Existenţa în iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu este pritenie cu Dumnezeu pentru Origen. Omul redescoperă dragostea sa naturală pentru Creator şi familiaritatea cu Dumnezeu prin Cuvântul Său[9].

Origen vorbeşte despre răuvoitorii care vor fi „tăiaţi în două” sau despre separarea duhului de suflet la omul păcătos. Cu duhul său omul „ar fi trebuit să se alăture Domnului pentru a fi un singur duh cu El”. Firea sufletului va fi aşezată alături cei necredincioşi. Ea a devenit „prietenă şi iubită a materiei trupeşti”, dar nu este transformată în materie, chiar dacă sufletul este „prieten al trupului”[10].

 

Prietenia semenilor şi prietenia lui Dumnezeu

Oamenii găsesc prieteni dintre semenii lor, dar acest lucru îi fac să îşi pună nădejdea în demnitatea sau statutul social al acestora. Omul nu trebuie să nădăjduiască în niciun om, ne spune Origen, chiar dacă pare a fi prietenul său, căci cei care iau într-adevăr grija mântuirii omului sunt numiţi „puteri prietene (amicis potestatibus)”, care alături de îngeri, sunt încredinţaţi de Dumnezeu să ajute sufletele[11]. Eva, spre exemplu, avea o prietenie cu şarpele şi şarpele cu ea. Dumnezeu este cel care a întrerupt  legătura lor, o prietenie şi o încredere rea. Astfel Dumnezeu declară, adresându-se şarpelui: „Voi pune o duşmănie între tine şi femeie, între sămâmţa ei şi sămânţa ta” (Facere 3, 15) pentru a stabili o „prietenie cu Hristos” pentru că omul nu poate să fie „prietenul a doi ce sunt contrari” sau să aibă o prietenie pentru Dumnezeu şi una pentru Mamona, una pentru Hristos şi una pentru şarpe. Dar, „prietenia pentru Hristos produce în mod necesar o vrăjmăşie pentru şarpe şi prietenia pentru şarpe naşte vrăjmăşie pentru Hristos”[12]. Sângele lui Hristos este cel care face să înceteze vrăjmăşia şi dispoziţiile duşmănoase sau contrare dintre oameni şi Dumnezeu şi deschide în acelaşi timp accesul către Dumnezeu Tatăl (cf. Efeseni 2, 14)[13]. Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cel care „vindecă pe prietenii săi bolnavi” pentru că neamul omenesc a fost atins de „nebunie” şi „nimeni, dintre cei care sunt bolnavi şi atinşi de nebunie, nu este prieten al lui Dumnezeu”, ci are nevoie de dreptatatea şi mila care vin de la Hristos şi care îi face să devină prieteni şi casnici ai lui Dumezeu[14].

Natura umană a lui Iisus Hristos, prin participare la dumnezeire, a fost îndumenzeită, făcându-se începătură pentru toţi oamenii care prin credinţa lor şi prin faptele lor în viaţa propovăduită de Mântuitorul Hristos se ridică la „prietenia cu Dumnezeu şi la comuniunea cu El”[15]. Origen ne spune că prin păcat noi devenim vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, iar print-o viaţă dreaptă şi virtuoasă vom deveni prieteni, atunci când suntem în pace cu Dumnezeu[16] pentru că sufletele ajung la fericire dacă ele participă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la pacea Sa, devenind fii ai păcii[17]. Vrăjmăşia este cu adevărat distrusă prin mortificarea membrelor şi imitarea morţii lui Hristos, adică prin moartea patimilor, şi prin modul de a vieţui „pentru Dumnezeu” şi „lui Dumnezeu”, aşa cum Sfântul Apostol pavel spune: „Şi nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni, 2, 20).

 Nicio natură nu este vrăjmaşă sau contrară lui Dumenzeu prin sine. Omul devine astfel prin voinţa sa, prin mulţimea şi gravitatea păcatelor săvârşite, şi este prieten prin alegerea sa liberă pentru că el face lucrurile bineplăcute lui Dumnezeu. Diavolul, cel care păcătuieşte mai mult decât toţi, este prin alegerea sa liberă ultimul vrăjmaş al lui Dumnezeu. Cei care sunt împăcaţi prin Moartea şi Învierea lui Hristos, la care ei participă prin Botezul lor sunt demni de a fi pritenii Domnului aşa cum Moise era numit alături de alţii care se regăsesc în Împărăţia lui Dumnezeu ca prieteni intimi ai Lui. Precum diavolul, prin îndepărtarea lui de comuniunea cu Dumnezeu, este numit „ultimul vrăjmaş”, în acelaşi fel, aceştia sunt „ultimii prieteni (summi amici)” ai lui Dumenzeu datorită virtuţilor lor[18]. Hristos care este Virtutea însăşi, şi la are aceştia participă, este în acelaşi timp Medicul ceresc, iar Biserica reprezintă salonul medical, pentru că doctorul vine în chip de prieten pentru cei care se ridică din adunarea păcătoasă şi evită a se asocia ei, pentru a deveni prieteni ai lui Dumnezeu deoarece „viaţa în comun este prietenia”[19].

 

Prietenia ca Iubire şi cunoaştere a lui Dumnezeu

Pentru Clement Alexandrinul (150-216) iubirea este cea care transformă gnosticul în prieten al lui Dumnezeu, în om desăvârşit, prietenia împlinindu-se prin asemănare[20], iar pentru Sfântul Iustin Martirul (100-160/165) profeţii sunt prietenii lui Dumenzeu[21]. La Filon (25 î.Hr. - 40 d.Hr.) regăsim cazul lui Moise devenit prieten al lui Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte Cartea Ieşirii, şi care participă la cele ce parţin lui Dumnezeu. Cel care este unit cu acestea prin sfinţenia sa admirabilă ia parte după capacităţile lui la viaţa Tatălui[22].

Creştinul trebuie să avanseze în cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a nu mai avea doar o cunoaştere „în oglindă” şi să devină astfel ca prietenii Tatălui ceresc (cf. Ioan 15, 14) şi ai Stăpânului Hristos. Prietenii văd faţa lui Dumnezeu[23] spre deosebire de „prietenii literei” care neagă sensurile duhovniceşti şi faptul că realităţile cereşti pot să fie gustate prin cuvântul Scripturii care actualizează istoria mântuirii şi o realizează în fiecare om. Imitatorii pioşeniei îngereşti pentru Dumnezeu sunt văzuţă de fiinţele cereşti ca rude şi prieteni şi colaborează cu aceştia la mântuire, le apar şi îi vizitează în calitatea lor de duhuri slujitoare ale omului[24].

Datorită învăţăturii lui Hristos creştinul „participă la prietenia cu Dumnezeul universului” dacă va cultiva în suflet Evanghelia Sa. Această pritenie şi intimitate cu El este primită prin Hristos şi prin venirea şi prezenţa Cuvântului dumnezeiesc. Prin Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, contemplat în Iisus, omul adoră pe Tatăl[25]. Hristos îi adună pe cei care se străduiesc sub orice formă să se unească cu Creatorul prin cuvintele, faptele şi gândurile lor. Prin contemplare, omul ajunge, conform lui Platon, la noţiunea de Frumuseţe-în-sine şi astfel el devine prieten al lui Dumnezeu[26]. Prietenia va deveni apoi cale a cunoaşterii profunde a lui Dumnezeu, ca în filosofia lui Aristotel unde omul încearcă să descopere existenţa Fiinţei Prime plecând de la experienţa afectivă până la a atinge sursa naturii sale. Aceasta este Binele Suprem care va fi în mod profund prezent în el, întreţinând în om atitudinea de adorare şi contemplare[27].

Vorbind despre sfârşitul ultim, Origen este convins că doar Dumnezeu ştie cu certitudine cum se vor petrece lucrurile, cunoaştere însă pe care o au şi „cei care sunt prieteni prin Hristos şi prin Duhul Sfânt”. Dumnezeu Cuvântul este Cel care cheamă pe oameni la prietenia Lui cu scopul de a se uni intim cu dreptatea, adevărul şi cu celelalte virtuţi. Prietenia Lui semnifică dumenezeirea Lui[28]. Dacă Platon punea în raport unirea cu Dumnezeu şi prietenia, reluată de Filon în contextul participării la Dumnezeu, mai târziu, pentru prietenie, unirea va deveni la Platon o condiţie pentru unirea cu Dumnezeu[29]. Doctrina stoică a unirii cu Dumnezeu va fi reluată de Apuleius care descria omul în căutarea binelui ca prietenul intim al oamenilor, prietenia fiind identificată cu cunoaşterea ca un duh de egalitate şi asemănare[30].

Origen va vedea şi în martir o identificare cu Hristos la care el participă. Martirul va urî viaţa pământească pentru a o câştiga pe cea cerească şi veşnică şi pentru a deveni prieten al lui Dumnezeu care îl iubeşte prin dragostea vărsată în inima lui de către Duhul Sfânt[31].

Să ne străduim a ne înălţa la o cunoaştere mai înaltă a lui Dumnezeu, Cel pogorât până în profunzimile inimilor noastre. Să fim prieteni ai Celui ce dă formă unităţii noastre prin Biserică şi prin mărturisirea Evangheliei iubirii, să ţinem poruncile dacă vrem, după cuvântul Domnului, să fim prietenii Lui (Ecclesiast 12, 13-14; Luca 14, 26-27, 33).

 

 

 

 

 

Abrevieri: LCL - The Loeb Classical Library

                 PG - Patrologiae cursus completus. Series graeca

                 PSB – Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

                 SC – Sources Chrétiennes

                

---