Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 3953

Cum să ne trăim clipa?

Voichita T. Macovei
Tags: timp; prezent; trecut; viitor;
 
     ”Carpe diem” tradus ”Trăieşte clipa„ este un foarte cunoscut dicton care aparţine poetului latin Horaţiu. Chiar dacă expresia a căpătat de-a lungul timpului foarte multe conotaţii, omului i s-a dat o mare capacitate de a trăi în prezent. Pentru trecut, i s-a dat uitarea, fără de care nu ne-am putea duce existenţa, nu am putea să ne construim viitorul. În ce priveşte viitorul, ne-a fost lăsat mereu o necunoscută. Aceasta pentru simplul motiv că ne-am încurca în propria noastră viaţă, în propriile noastre zile şi nopţi, dacă am putea să deşirăm firele vieţii şi să le aşezăm pe scopuri, motivaţii, dorinţe etc. Aşadar, cea mai aproape de sufletul nostru rămâne tot clipa, prezentul…
          Experienţa vieţii, înţelepciunea acumulată ne ajută să legăm prezentul, clipele lui, de trecut, să valorificăm ceea ce a fost bun şi înălţător şi să ne pregătim, cât mai temeinic, viitorul. Eminescu are perfectă dreptate atunci când ”traduce” atât de profund dimensiunea timpului ca flux continuu:
Viitorul si trecutul
Sunt al filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe.
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate. ( Glossă )
          Nu trebuie să mergem neapărat la filosofia lui Henri Bergson sau a lui Edmund Husserl pentru a înţelege că omul trăieşte în prezent, dar că acest prezent, cuprinde în el tot trecutul său: lucruri frumoase, zbucium, totul. În acelaşi timp, că simţim în noi viitorul, că intuim şi suntem responsabili de alegerea, în fiecare clipă, a viitorului.
          Raportând aceste mici observaţii existenţiale la Divinitate, încercăm să definim momentele pe care le trăim în viaţa noastră împreună cu Dumnezeu: ale prezentului, trecutului şi viitorului.
           A trăi viaţa cu Dumnezeu, presupune, în primul rând, să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, să ne fi intersectat, prin cunoaştere, cu El, aşa cum s-a întâmplat cu Saul, care, din prigonitor al creştinilor şi necunoscător deplin al lui Dumnezeu, a devenit Sfântul Apostol Pavel. Altfel, riscăm ”să ni se pară” că trăim o viaţă de credinţă, fiindcă zice Sfânta Scriptură: ”Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” ( Matei 7, 21 ) Viaţa cu Dumnezeu se învaţă în Sfânta Biserică. Aici, prin Sfânta Liturghie, avem posibilitatea de a trăi prezentul, trecutul şi viitorul nostru, prin contopire cu Acela prin care am înviat de la o viaţă de păcate şi am devenit fii şi fiice ale lui Dumnezeu, fraţi cu Fiul Său, Iisus Hristos.
          Toate bisericile creştine s-au clădit în jurul Aceluia pe Care Tatăl L-a recunoscut ca fiind Fiul Său: Pe când vorbea El încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17, 5 ) De aceea se şi numesc biserici (adunări) creştine. În amintirea lui Iisus, cele mai multe Îi respectă ”testamentul” lăsat la ultima Sa cină cu apostolii: ”Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt-o şi dând ucenicilor a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi Că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea cu voi din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi din nou în Împărăţia Tatălui Meu.” ( Matei 26, 26-29 )
          Deosebirea intervine în modul în care bisericile creştine, în fond cultele care s-au format în jurul lui Hristos ca Mesia (Mântuitor), înţeleg şi aplică acest testament. Numai Biserica Ortodoxă înţelege să aplice Testamentul ca făcând parte din viaţa reală a noastră şi legând viaţa lui Iisus de pe pământ de viaţa noastră viitoare (…nu voi mai bea cu voi din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi din nou în Împărăţia Tatălui Meu.) Taina Sfintei Împărtăşanii (a Euharistiei) pecetluieşte, astfel, în Biserica Ortodoxă noul legământ dintre Dumnezeu şi oameni, făcut prin sângele lui Iisus Hristos. Tocmai de aceea se ia în considerare sensul literal al cuvintelor Fiului lui Dumnezeu. Există o logică duhovnicească prin care trebuie să înţelegem acest lucru. Aşa după cum Dumnezeu a instituit Legământul cel vechi prin sângele real al animalelor, tot aşa trebuie să înţelegem că Legământul cel nou între om şi Dumnezeu se realizează prin sânge real, dar nu de animale, ci prin Sângele Omului – Dumnezeu. Argumente despre realitatea prezenţei Domnului în Sfânta Euharistie găsim în toate Evangheliile dar şi în epistolele sfinţilor apostoli:
,,Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea Sângelui lui Hristos? Drept aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului cu nevrednicie vinovat va fi de Trupul şi Sângele Domnului. Deci, să se cerceteze omului pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie mănâncă şi bea osândă sieşi pentru că nesocoteşte Trupul Domnului”. ( 1Co 10, 16; 11, 27-29 )
          Este aici ”evidentă” taina momentului euharistic, care Îl aduce în prezentul nostru, al fiecăruia care ia Sfânta Împărtăşanie, pe Hristos răstignit pe crucea din dealul Golgotei, cruce prin care străpungem timpul. Prin mintea noastră, prin duhul nostru dar şi prin toate simţurile înnoite, simţim prezenţa Mântuitorului în Liturghie, gustăm Trupul şi Sângele Lui prin Euharistie. Trebuie să devină ”logic” pentru fiecare creştin aceste lucruri din moment ce Însuşi Iisus a spus celor din timpul Său: ”Eu sunt pâinea vieţii” ( Ion 6, 48 ). Evident, vorbim despre o ”logică” a credinţei, dată de Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi nu de una a ştiinţei!
               Interesant în credinţa creştină este faptul că omul care acceptă să trăiască viaţa sa cu Dumnezeu trebuie să îşi uite trecutul, adică trebuie să se lepede de sine. Poate părea un paradox, iar pentru multe din religii chiar şi este. Şi totuşi, Iisus Hristos ne spune atât de categoric: ”Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui.” ( Luca 9, 23-24 ) Cine nu este iniţiat în religia creştină va rămâne surprins, dar cine Îl cunoaşte pe Hristos va înţelege. Ca să putem fi mântuiţi (eliberaţi de tot ceea ce am făcut rău – am păcătuit), trebuie să cunoaştem adevărul jertfei lui Hristos, să-I dăm lui păcatele trecutului nostru, să ne lepădăm de eul nostru impulsiv, îndărătnic şi să acceptăm oferta Sa de trăire care duce la sfinţenie: ”Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Mat 5:48 
          Omul care trăieşte după preceptele lui Iisus Hristos a sfârşit-o cu păcatul. Viaţa lui va fi una nouă: de ascultare şi slujire a lui Dumnezeu, prin iubire. Pentru că adevărata credinţă creştină este aceea a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, prezentul nostru va măsura puterea iubirii în care trăim şi prin care ne jertfim pentru cei de lângă noi, prin Iisus Hristos, aducând slavă Tatălui Ceresc.
          Euharistia ortodoxă transmite credinciosului şi viziunea despre sfârşitul şi viitorul său: dacă ne dăruim viaţa lui Hristos, vom ajunge să bem din viţa cea nouă cu El în Împărăţia lui Dumnezeu! Viaţa adevărată este şi ea un flux continuu din fluxul vieţii lui Dumnezeu. Cine a murit odată cu Iisus acolo sus pe Golgota, răstignindu-şi firea şi simţurile ce duc la păcate, a şi înviat cu El, aşteptând viaţa veşnică în Împărăţia Divină. Pentru aceşti credincioşi, sfârşitul înseamnă viitor alături de Dumnezeu şi sfinţii Săi. Nu înseamnă deci moarte, apocalipsă sau oricare din termenii groaznici ai morţii: Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” ( Rev 2:7 )
               Cu adevărat, filosofii au, aşadar, dreptate, atunci când susţin că timpul este o curgere infinită. Dacă ne îngrijim de clipa aparţinând prezentului, putem în orice moment să ne îndreptăm trecutul şi să ne clădim un viitor senin.
20-10-2013
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu