Ortodoxia, astăzi… - Eseu

 

În rândurile ce urmează È™i, ca o introducere, voi încerca să subliniez câteva noÅ£iuni generale care definesc Ortodoxia, însă nu voi încerca o tratare exhaustivă, deoarece subiectul este unul foarte complex. Înainte de a face o analiză a cuvântului în sine trebuie spus că Ortodoxia nu este înÅ£elegerea exclusiv raÅ£ională a unor sume de adevăruri, ci înseamnă asumarea ÅŸi trăirea vieÅ£ii în Iisus Hristos. Tratarea acestui subiect este unul vast ÅŸi Å£ine de o abordare academică. Văzută din exterior, Ortodoxia ar putea părea pentru unii o credinţă mult prea ancorată în trecut, legată de o latură mistică, de aceea este asociată de cei mai puÅ£in avizaÅ£i, cu Bisericile Vechi Orientale ÅŸi este asimilată cu anumite mistere ale Orientului, cu lipsa de logică ÅŸi raÅ£ionalitate, ceea ce din punct de vedere istoric ÅŸi teologic este greÅŸit.

Sensul cuvântului „ortodox” vine din limba greacă ÅŸi este compus din două elemente: orthos care înseamnă drept, corect, în chip drept ÅŸi doxa care are sensul de părere, slavă, glorie, cinste, însă înseamnă si „dreaptă credinţă” „dreaptă opinie”. Acest termen indică dreapta credinţă, în continuitate directă ÅŸi neîntreruptă cu tradiÅ£ia apostolică ÅŸi patristică a SfinÅ£ilor PărinÅ£i. În limbile slave ÅŸi în alte limbi orientale termenul este tradus ca „pravoslavie”, care înseamnă „dreaptă mărire a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă mărturiseÅŸte credinÅ£a apostolică confirmată, interpretată ÅŸi dezvoltată prin consensul Bisericii nedespărÅ£ite, arătând că a păstrat ÅŸi păstrează de la venirea lui Iisus Hristos adevărata credinţă ÅŸi o exprimă prin dreapta închinare. Termenul ortodox apare în Noul Testament în mai multe locuri ÅŸi are o varietate de sensuri însemnând: „a sta drept” (II Timotei II, 15), „a vorbi bine” (Marcu 7, 35), „a judeca drept”, „a călca drept”, „a fi pe calea dreaptă”, „a merge în direcÅ£ia corectă” (Galateni II, 14) ÅŸi „a învăţa drept”.

Cuvântul „ortodox” defineÅŸte în esenţă Biserica Ortodoxă, adică valorile teologice, spirituale, liturgice, care s-au păstrat ÅŸi s-au transmis de-a lungul veacurilor. De asemenea, mai înseamnă „dreaptă închinare”, „credinţă corectă”, dar mai are ÅŸi sensul de: „păstrarea corectă a opiniilor general acceptate”. În creÅŸtinismul antic se folosea termenul pentru a desemna păstrarea credinÅ£ei, în opoziÅ£ie cu Bisericile eretice din Răsărit, cât ÅŸi în Apus.

Într-un cuvânt ortodoxia înseamnă a merge pe cale dreaptă ÅŸi a păzi adevărul, aÅŸa cum ne învaţă o rugăciune din cadrul Sf. Liturghii, unde se spune: „PomeneÅŸte, Doamne, pe toÅ£i episcopii ortodocÅŸi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.

În creÈ™tinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă (1054), în spaÈ›iul Bisericii Răsăritene din BizanÈ›, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare față de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în greceÈ™te înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat È™i de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, È™i se mai numesc È™i Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolica etc.).

În vremurile de astăzi doar Bisericile de tradiÅ£ie bizantină îÅŸi atribuie în mod definitoriu această calitate de a se numi „Biserici Ortodoxe”, totuÅŸi în primul mileniu, când Biserica era una, acest termen desemna atât pe creÅŸtinii din partea orientală a Imperiului Roman, cât ÅŸi pe cei din partea occidentală a bisericii nedespărÅ£ite. Biserica Bizantină este cea care împărtăşeÅŸte ritul bizantin ÅŸi se ghidează în viaÅ£a sacramentală ÅŸi disciplinară după Sfintele Canoane, care sunt o emanaÅ£ie a primelor ÅŸapte Sinoade Ecumenice, a sinoadelor locale ÅŸi a SfinÅ£ilor PărinÅ£i. Termenul nu urmăreÅŸte să arate o anumită superioritate teologică faţă de alte confesiuni, ci se referă la dimensiunea sa mântuitoare ÅŸi la conservarea adevărului. Biserica Ortodoxă se găseÅŸte în toate colÅ£urile lumii, însă cea mai mare parte a creÅŸtinilor ortodocÅŸi se află în Europa.

Altfel spus, cea mai scurtă definiÅ£ie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru că Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Åži cu asta s-ar încheia acest text. Dar mă gândesc la faptul că sunt ÅŸi cititori care ar dori să afle de ce este aÅŸa ÅŸi nu altfel sau cum se ajunge la această idee. Lor am să mă adresez în continuare.

AÈ™a, după cum am mai subliniat, termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca mulÅ£i alÅ£i termeni uzitaÅ£i în limba română: „orto” = drept ÅŸi „doxa” = opinie, slăvire. Ar însemna, deci „opinie dreaptă” sau “dreaptă-slăvire”. Termenul apare însă, în istorie, ca o reacÅ£ie la adresa unor devieri de la o anumită normă sau un anumit adevăr. Din această perspectivă, sunt multe „ortodoxii” religioase în lume: evrei ortodocÅŸi, islam ortodox, budism ortodox ÅŸi, desigur, creÅŸtini ortodocÅŸi.

Ca să înÅ£elegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde ÅŸi la alte domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectării unor norme specifice: transport ortodox (nu pirat), politică ortodoxă (nu demagogică), justiÅ£ie ortodoxă (nu funcÅ£ionând aleatoriu ÅŸi după interese), construcÅ£ii ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „meÅŸteri” urechiÅŸti) ÅŸi, de ce nu, creÅŸtere ortodoxă a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici negative). În opoziÅ£ie cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie „metode neortodoxe”, care se referă la diverse practici nefireÅŸti. Desigur, în toate aceste cazuri se exclude conotaÅ£ia religioasă a termenului.

În creÅŸtinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă, în spaÅ£iul Bisericii Răsăritene din BizanÅ£, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare faţă de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în greceÅŸte înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat ÅŸi de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în secolul V s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, ÅŸi se mai numesc ÅŸi Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolică etc.). Pentru a păstra distincÅ£ia faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană ÅŸi credincioÅŸii acesteia, numiÅ£i ortodocÅŸi greci, credincioÅŸii acestora se numesc ortodocÅŸi copÅ£i, ortodocÅŸi sirieni, ortodocÅŸi armeni etc. Prin urmare, în spaÅ£iul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu ÅŸi pe următoarele, ceea ce modifică prin lipsă învăţătura lor în raport cu Ortodoxia greacă.

În spaÅ£iul românesc, Ortodoxia creÅŸtină greacă este reprezentată în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Română. Mai există ÅŸi alte Biserici Ortodoxe surori, ale minorităţilor naÅ£ionale, ce aparÅ£in altor Patriarhii: rusă, ucraineană, bulgară, sârbă. Cu certitudine însă, putem observa că România este nu numai un important punct geo-strategic între Est ÅŸi Vest, ci ÅŸi o zonă de interferenţă a Răsăritului ÅŸi Apusului creÅŸtin: dacă spre est predomină minorităţile răsăritene, în vest predomină minorităţi ale Catolicismului ÅŸi Protestantismului.

Dar denumirea nu face decât să reflecte principiul de existenţă al Bisericii. Ortodoxia urmează, de-a lungul istoriei, cuvântul Mântuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a!”. Este vorba despre un mod de viaţă care presupune trăirea Adevărului-Hristos, adică a Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se defineÅŸte esenÅ£ial prin trăirea plenară în adevăr a comuniunii de iubire atât cu Dumnezeu, cât ÅŸi cu aproapele. Acesta este, în realitate, Biserica („ecclesia” = adunarea poporului), adică o împreună-adunare în jurul lui Iisus Hristos Cel Viu în Trupul ÅŸi Sîngele Său, exact ca la Cina cea de Taină. De aceea, nu există individualism sau egocentrism în Ortodoxie.

Cum însă individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente în existenÅ£a umanităţii, trebuia găsită o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat, încă din epoca Bisericii primare, instrumente care să ajute la păstrarea scopului esenÅ£ial. În mare, acestea se împart în dogme ÅŸi canoane.

S-ar putea ca aceÅŸti termenii să displacă unor cititori. La prima întâlnire cu ei ÅŸi eu am fost contrariat. În realitate, ei nu conÅ£in nimic neplăcut, dar asta o afli după ce studiezi un pic problema. Poate că dogmatismul ÅŸi legalismul sunt adevăratele neplăceri, nicidecum dogma sau legea. Să ne apropiem deci, fără teamă, spre a înÅ£elege mai multe.

Dogma reprezintă învăţătura Bisericii („dogma” în greacă desemnează opinia, părerea, punctul de vedere). Ca enunÅ£uri, dogmele au apărut din necesitatea de a exprima clar ÅŸi sintetic învăţături cu privire la modul de vieÅ£uire ortodox dar, atenÅ£ie, doar ca reacÅ£ii la denaturările asupra Adevărului revelat de Iisus Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formulează „opinia corectă” a Bisericii asupra chestiunilor de credinţă. Prin urmare, deÅŸi unora le displace existenÅ£a acestui termen, dogma nu poate fi atacată pentru că ea nu este altceva decât răspunsul Bisericii la tendinÅ£a de denaturare a Adevărului.

Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discuÅ£ie, ci este concluzia într-un proces de lămurire a Adevărului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare ÅŸi minciună. AÅŸadar, odată lămurită o problemă, n-ar fi un nonsens să încerci să o pui iar în discuÅ£ie? Aceasta nu pentru că n-ar fi utilă discutarea ei, ci pentru că avem de-a face aici cu principii valorice de existenţă a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de oameni, ele fiind universal valabile ÅŸi aplicabile. Tot ceea ce stă în puterea noastră este fie să le recunoaÅŸtem ÅŸi să le acceptăm, fie să le ignorăm. Iar aici, dogma ne ajută esenÅ£ial, nominalizând aceste principii. Câteva exemple: existenÅ£a Sfintei Treimi, întruparea lui Iisus Hristos, unirea celor două firi în Iisus Hristos (nerecunoscută de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), fiinÅ£a Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfinÅ£ilor etc.

Însă nu este suficient să identificăm principiul valoric. El trebuie trăit, căci comuniunea ÅŸi iubirea nu sunt doar teorii pe o hârtie, ci fapte concrete de viaţă. Dar, cum spuneam, subiectivismul pândeÅŸte, aÅŸa că a defini Iubirea poate părea greu, însă cu mult mai greu este să trăieÅŸti corect Iubirea, în viaÅ£a de zi cu zi. Din cauza acestei dificultăţi, Biserica a fost nevoită ca, pornind de la învăţăturile lui Iisus Hristos, să indice credincioÅŸilor drumul autentic al trăirii credinÅ£ei.

AÅŸa apar canoanele („kanon” în greacă înseamnă regulă, ghid, normă, model, tip, principiu, iar în ebraică „qane” desemna măsura cu care zidarii măsurau construcÅ£iile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este aÅŸadar, una practică: să jaloneze, să marcheze, să indice drumul către dreapta vieÅ£uire, numită Orto-praxie („praxis” = practică, înfăptuire, act). Este o situaÅ£ie similară cu existenÅ£a indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decât derivate canonice ale unor principii obÅŸteÅŸti).

ImportanÅ£a canonului rezidă în spiritul lui ÅŸi mai puÅ£in în litera lui. Contează mai mult principiul îndrumător decât detaliile tehnice legate de loc, timp, număr etc. Asta nu înseamnă că trebuie să desfiinţăm aceste detalii, dar nici nu este utilă încremenirea în hăţiÅŸul acestora. Ca urmare, canoanele au ÅŸi un aspect dinamic, de adaptare a principiului la condiÅ£iile concrete de trai. De pildă, dezlegările la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite): gravidele, copiii, cei ce lucrează în condiÅ£ii extreme, bolnavii ÅŸi bătrânii care au regim etc.

Ca idee, este bine să ÅŸtim că primele canoane apar în Biserică pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, capitolul 15.

AÅŸadar, sintetizând, Ortodoxia nu este decât latura teoretică a Ortopraxiei, trăirea plenară a Adevărului ÅŸi Iubirii divine. De aceea, ea este infailibilă. Să explicăm.

Ce înseamnă infaibilitatea? Åžtim cu toÅ£ii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adică cel care nu poate greÅŸi, care nu se poate înÅŸela; perfect, desăvârÅŸit, fără cusur. Prin urmare, dacă Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibilă. Se pune însă, întrebarea: dacă Ortodoxia este infailibilă, omul care o trăieÅŸte devine infailibil? Nu, atâta vreme cât nu se leapădă se sine, de erorile ÅŸi greÅŸelile sale. Dacă însă omul renunţă la autonomia sa, el poate reuÅŸi ceea de pare imposibil: atingerea infailibilităţii. În Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfinÅ£enie. Sfântul este infailibil, dar nu în sine, prin sine sau de la sine putere, căci ar putea oricând cădea din sfinÅ£enie, ci pentru că s-a lepădat de sine ÅŸi a acceptat să trăiască Adevărul infailibil al Bisericii.

Mai  avem încă o nuanţă de precizat. Biserica este infailibilă nu prin oamenii ei. Căci nu oamenii sfinÅ£esc Biserica, ci invers. Sursa infaibilităţii/ sfinÅ£eniei Bisericii o constituie Iisus Hristos-Adevărul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distribuÅ£ia energiei electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transportă energia, iar luminătorul este becul, instrumentul care transformă energia sursei în lumină. AÅŸa funcÅ£ionează ÅŸi relaÅ£ia Hristos-Biserică-sfinÅ£i. Iisus Hristos este sursa, Biserica ÅŸi Ortodoxia sunt liniile de transport, iar sfinÅ£ii sunt luminători, nu prin ei înÅŸiÅŸi, ci prin energia primită de la Hristos (chiar Hristos îi numeÅŸte luminători). Despre această energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua Duminici din acest Post Mare. Biserica ÅŸi Ortodoxia rămân deci infailibile atâta vreme cât transmit nealterat ceea de sursa generează.

Prin această pildă simplistă putem înÅ£elege ÅŸi un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii ci, prin acestea, clerul doar recunoaÅŸte, explică ÅŸi aplică ceea ce este de mai înainte generat ÅŸi revelat de Hristos. AÅŸa ne explicăm cum, în istorie, avem atât Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem ÅŸi sinoade „tâlhăreÅŸti”, care nu au reuÅŸit să împlinească acest rost al clerului, ci au eÅŸuat în propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor „tâlhăreÅŸti” este posibilitatea ca Ortodoxia întreagă să poată fi reprezentată printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slăbiciunilor ÅŸi decăderii, Ortodoxia îl transformă într-un sfânt, infailibil ÅŸi reprezentativ, doar pentru că s-a lepădat de sine ÅŸi s-a făcut asemenea cu Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.

Un astfel de exemplu este Sfântul Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Când la sinodul de la Ferrara-FlorenÅ£a (1438-1439) s-a încercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a împotrivit semnării documentelor, pe motiv că Ortodoxia nu putea accepta inovaÅ£iile dogmatice ÅŸi canonice ale Catolicismului. În ciuda faptului că toÅ£i ceilalÅ£i episcopi răsăriteni semnaseră din interese utilitariste, sperând la ajutorul militar ÅŸi politic al Apusului, pentru apărarea contra invaziei islamice. Când a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: „Atunci nu am făcut nimic!”. Ortodoxia rezistase într-un singur episcop, deÅŸi acolo erau mai mulÅ£i reprezentanÅ£i ai ei (delegaÅ£ia greacă era formată din Împărat, Patriarh, 22 de episcopi ÅŸi 6 teologi). În fapt, sesizăm aici o ispită la adresa clerului: să se comporte mai mult ca om politic decât ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de întreaga Biserică. Ce să mai spunem însă de Împărat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, în dorinÅ£a de a-ÅŸi atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca până ÅŸi cameristul lui să aibă drept de vot...

Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sfântul VincenÅ£iu de Lerin scria ereticilor („hairesis” în greacă înseamnă alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), încă din secolul al V-lea, că autenticitatea credinÅ£ei constă în ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna ÅŸi de către toÅ£i. Adică plenitudunea Bisericii. Chiar dacă aceasta se restrânge, in extremis, la unul singur. În opoziÅ£ie cu aceasta, erezia este o greÅŸeală de înÅ£elegere a întregului sau chiar absolutizarea unei părÅ£i din întreg. Teologul ÅŸi filosoful Christos Yannaras (un Andrei PleÅŸu al teologiei greceÅŸti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului ÅŸi relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologică ce provoacă schismă (separaÅ£ie)în sânul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informaÅ£i: Ortodoxia nu a practicat niciodată InchiziÅ£ia care este, în esenţă, o erezie faţă de dragostea de aproapele; pe cel rătăcit încercăm să-l îndreptăm cu bunăvoinţă, nu cu forÅ£a rugului, sabiei sau ÅŸtreangului, căci dragoste cu sila nu există.

Dar cum putem noi, cei de astăzi, să ajungem la o asemenea stare de conÅŸtiinţă a credinÅ£ei, la o asemenea puritate sau infaibilitate, când în jurul nostru colcăie relativismul ÅŸi laxismul moral, corupÅ£ia, sincretismul, libertinajul ÅŸi alte asemenea toxine sufleteÅŸti? Sau, dacă nimic din toate acestea nu ne ispiteÅŸte, cel puÅ£in avem nenumărate oferte plăcute de petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale ÅŸi milioane de pagini scrise sau web, ori kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese ÅŸi obiecte care mai de care mai „utile”, unde regula esenÅ£ială este plăcerea consumului. Cum răzbatem?

Nu trebuie să ne temem. Primul cuvânt al lui Iisus Hristos după Înviere este „Pace vouă”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastră, câtă vreme nu-i oferim ÅŸansa. Hristos ne învaţă că, atunci când vrem să ne desăvârÅŸim, avem la dispoziÅ£ie două instrumente: postul ÅŸi rugăciunea. Postul ne reechilibrează iar rugăciunea ne hrăneÅŸte. Desigur, nu uităm nici regula de aur a vieÅ£ii creÅŸtine: nu pierde timpul, fă ceva folositor Å£ie ÅŸi aproapelui: roagă-te, citeÅŸte, scrie.

Ajungând aici, înÅ£elegem de ce Biserica a rânduit ca această primă Duminică din Postul Mare să fie închinată Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desăvârÅŸirii dacă nu cunoaÅŸtem Å£inta. În vechime, în această Duminică se reciteau în biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, înmulÅ£indu-se ÅŸi ereziile, dar ÅŸi provocările, s-a considerat că ar lua prea mult timp să se aducă aminte de toate luptele la care a fost supusă Biserica din partea ereziilor. Plus că unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind înlocuite de altele, zis mai moderne, în fapt doar recidive sub altă formă.

Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteÅŸte aceste anateme ca dovadă a faptului că se deschide întoarcerii celor ce s-au depărtat. O anatemă nu este decât recunoaÅŸterea ieÅŸirii din comuniunea eclesială. Suntem însă în vremea când omul contemporan, hăituit de griji ÅŸi provocări, trebuie căutat cu dragoste de către Biserică. A-l certa înainte de a-l chema poate că nu este cea mai bună tactică părintească. Oricum, cei ce rămân împotriviÅ£i Ortodoxiei sunt în situaÅ£ia de a-ÅŸi refuza singuri mântuirea, aÅŸa că nu avem altceva de făcut decât să aÅŸteptăm întoarcerea lor.

Dar Calea Postului Mare continuă, fiecare Duminică fiind câte o invitaÅ£ie la un popas duhovnicesc lămuritor asupra vieÅ£ii în Hristos.

Ortodoxia nu va pieri niciodată, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Căci Iisus Hristos-Adevărul, Calea ÅŸi ViaÅ£a nu are cum să dispară. Dimpotrivă. El rămâne ViaÅ£a cea adevărată, Adevărul care ne poate elibera din dependenÅ£a libertinajului ÅŸi Calea către iubire sfântă. Pentru că El este iubire sfântă. Dar alegerea ne aparÅ£ine. Liberă, conÅŸtientă ÅŸi asumată.

Ortodoxia este Hristos. 

Cu alte cuvinte, È™tim că noÅ£iunea de Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă sau dreaptă slăvire, închinare adevărată ÅŸi sobornicească, iar dacă ar fi să privim acest termen în context teologic, trebuie spus că Ortodoxia este cea care a păstrat ÅŸi păstrează în continuare, prin TradiÅ£ia dinamică eclesială, adevărata învăţătură a Bisericii celei Una. Nu putem vorbi de identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, È™i anume la dreapta sa formulare ÅŸi receptare în spaÅ£iul eclesial, aÅŸa cum au făcut-o sfinÅ£ii, adică cei care au mărturisit ÅŸi au transpus în viaÅ£a lor personală dreapta existenţă ÅŸi dreapta credinţă în Biserica lui Iisus Hristos, pelerină în timp ÅŸi spaÅ£iu, fără să fie constrânÅŸi de receptarea ei rigidă sau de vreo anumită obligaÈ›ie, ci înÅ£elegând-o È™i trăind-o într-un dinamism liber È™i identitar.

Ortodoxia nu propune un Hristos adaptat timpurilor.

Prin urmare, Ortodoxia înseamnă fidelitate faţă de învăţătura de credinţă revelată a Bisericii - unitatea doctrinară, cultică È™i morală, iar din acest punct de vedere a analiza Ortodoxia înseamnă a vorbi despre un inepuizabil ÅŸi veÅŸnic mister, în sensul că ea este cea care vorbeÅŸte ÅŸi mărturiseÅŸte pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă ne raportăm la textele biblice, vom vedea că Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit È™i înviat, prin Duhul Sfânt Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16), sau este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă ÅŸi cei care au, dar ÅŸi cei care nu au „om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). În această apă sfinÅ£ită de teologia, ortodoxia È™i doxologia credinÅ£ei, Ortodoxia conÅ£ine „adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) ÅŸi „dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8), ea fiind „Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12).

AÈ™adar, Ortodoxia este ÅŸi reprezintă un mod de viaţă, ÅŸi anume viaÅ£a în Hristos pe care o aflăm în ortodoxia ÅŸi teologia Bisericii, ele oferindu-ne ceea ce este necesar pentru a realiza condiÅ£ia de oameni credincioÈ™i. Toată practica liturgică a Ortodoxiei reprezintă o relaÅ£ie duhovnicească, în care Dumnezeu ÅŸi omul îÅŸi vorbesc reciproc prin slujbele Bisericii, dialog prin care viaÅ£a noastră este mereu prezentă ÅŸi vie în Iisus Hristos. Ortodoxia nu concepe È™i nu propune un Hristos adaptat timpurilor ÅŸi discuÅ£iilor sondajelor sociologice, ci un Iisus Hristos actualizat prin prezenÅ£a Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Din această perspectivă, Ortodoxia, prin cultul său liturgic, oferă mărturie autentică despre modul cum trebuie exprimată trăirea religioasă ÅŸi cum trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Iisus Hristos - Izvorul vieÅ£ii, în cadrul cultului divin.

Ortodoxia este Biserica Mântuitorului, „Biserica Mea” (Matei 16, 18), spaÅ£iul unde oamenii îÅŸi pot regăsi dragostea faţă de Iisus Hristos prin mărturisirea în Învierea Sa din morÅ£i. Ortodoxia este ÅŸi reprezintă sensul vieÅ£ii noastre în ÅŸi spre Hristos, Å£elul vieÅ£ii umane, un alt mod de a fi, este „locaÅŸul tuturor celor ce se veselesc” (Psalm 86, 6) sau „casa” în care ne revenim în fire. Astăzi, Ortodoxia este confruntată cu o societate în continuă schimbare È™i căutare de sens, în care intensitatea secularizării, pluralismul religios ÅŸi cultural, miÅŸcarea ecumenică sau globalizarea reprezintă tot atâtea provocări pentru întreaga Ortodoxie, fapt pentru care misiunea imediată a Bisericii este să intre acolo unde suferinÅ£a ÅŸi incertitudinea s-au instalat, acolo unde credincioÅŸii resimt lipsa de identitate în Iisus Hristos ÅŸi unde viaÅ£a comunităţii eclesiale se degradează sau se diluează.

DeÈ™i nu se poate cuprinde în succinte cuvinte semnificaÈ›ia Ortodoxiei, foarte elocventă este mărturia părintelui Timotheos Kilifis, care a realizat o scurtă, dar interesantă sinteză, cu privire la subiectul de faţă. În acest sens, referindu-se la cine ÅŸi ce este Ortodoxia, spunea: „Ortodoxia înseamnă revelaÅ£ie; este experienÅ£a spirituală a Bisericii; este «dorinÅ£a de nemurire»; este Divinitatea. Nemărginirea. Lumina necreată; este rodul comuniunii dintre natura «creată» (umană) ÅŸi cea «necreată» (divină). Este transfigurarea. Îndumnezeirea în Împărăţia lui Dumnezeu; este o provocare continuă pentru tot ce este creat, care poartă în sine moartea; este legătură ÅŸi comuniune; este adunarea păcătoÅŸilor în Biserică. Ortodoxia nu «taie» capete. Ea iartă totdeauna ÅŸi transfigurează continuu; este devenirea continuă a persoanei umane, între finit ÅŸi veÅŸnic; este împlinire a vieÅ£ii, care se exprimă prin adoraÅ£ie ÅŸi prin tainele Bisericii; prin asceză hristocentrică; prin monahism întru Hristos; prin arta bizantină activă - arhitectura, muzica, icoanele; prin trăsăturile ÅŸi datinile sfintelor tradiÅ£ii care exprimă un caracter înălţător. Adică iubire, adevăr, libertate, democraÅ£ie”.

Mesajul permanent al Ortodoxiei este unul singur, ÅŸi anume acela al căutării È™i regăsirii identității noastre creÈ™tine în „casa” Bisericii, unde locuiesc iubirea ÅŸi adevărul lui Iisus Hristos.

Drept urmare sau, altfel spus, iată ce este Sfânta noastră Ortodoxie! Nu este o religie care ne cere să îndeplinim multe porunci, care ne cere să postim foarte mult. Nu. Este ÅŸi aceasta, se-nÅ£elege. Dar, Sfânta noastră Ortodoxie s-ar putea identifica, în primul rând, cu cineva stând mereu cu braÅ£ele deschise. Nu are ceva mai frumos de făcut Biserica astăzi, Biserica-mamă a neamului, decât să stea, la răspântie de uliÅ£e, cu braÅ£ele deschise ÅŸi să strige mereu: „Fiilor, veniÅ£i, veniÅ£i, că vă primeÅŸte Hristos! VeniÅ£i, voi toÅ£i cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i, căci. iată. Hristos vă primeÅŸte ÅŸi Hristos vă întâmpină!” AÅŸ vrea ca din starea de suferinţă, de durere ÅŸi de marginalizare, să simÅ£im toÅ£i braÅ£ele cele calde ÅŸi curate ale Sfintei noastre Biserici, având chipul părintelui atât de iubitor, care nu l-a certat deloc pe fiul întors acasă.