Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 474

Ortodoxia in societatea zilelor noastre

Pr. Ștefan Sfarghie
Tags: Ortopraxia; Biserica Ortodoxa;
 

I. Ortodoxia in societatea zilelor noastre

Filosoful francez politico-religios, diplomatul şi scriitorul francez Joseph de Maistre (1754-1821), un aprig apărător al infailibilităţii papale, afirma în secolul al 19-lea că Bisericile Ortodoxe sunt „cadavre îngheţate, ale căror forme le-a păstrat frigul. Acest frig este ignoranţa” în care se găseşte Orientul creştin1. El considera că se va alege praful din Bisericile Ortodoxe „fotiene”, mai ales atunci când vântul cald al ştiinţei va sufla peste ele, dizolvând astfel formele vechi ale acestora. Aprecierile pătimaşe ale lui de Maistre, privitoare la viitorul Bisericilor Ortodoxe, s-au dovedit în timp a fi nu doar maliţioase, ci şi lipsite de sens. Este suficient doar să aruncăm o privire retro­spectivă asupra cursului vieţii Bisericilor Răsăritene, care au avut capacitatea, prin puterea Sfântului Duh, să depăşească vremurile tulburi şi chiar să renască, păstrându-şi totodată specificul. Caracteristica esenţială a Bisericilor Răsăritene este păstrarea şi propovăduirea credinţei membrilor ei „în modul cel mai fidel cu Revelaţia dumnezeiască, în continuitate directă şi neîntreruptă cu Tradiţia Apostolică, prin intermediul ethosului teologiei patristice şi neopatristice”2.
 
Este adevărat că în fiecare epocă Biserica Ortodoxă a fost nevoită să facă faţă provocărilor timpului respectiv. Odată cu căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453, centrul Ortodoxiei, căzut sub ocupaţie necreştină, a fost redus la o existenţă minimală şi astfel Ortodoxia şi-a pierdut influenţa în lucrarea ei de coordonare teologic-misionară în ansamblul ei3. De pildă, începând cu secolul al 16-lea, Bisericile locale au avut marea responsabilitate de a păstra şi afirma Ortodoxia în faţa ofensivei romano-catolice şi protestante prin Mărturisiri de credinţă oficiale, apoi, începând cu secolul al 18-lea, Bisericile Ortodoxe locale, obţinându-şi recunoaşterea autocefaliei din partea Patriarhiei de Constantioopol, deci rangul de patriarhate, vor fi trebuit să facă dovada unităţii şi sobornicităţii în diversitate.
 
Mutilată, izolată adeseori, sleită de puteri şi amorţită, Mireasa lui Hristos a găsit totuşi resursele necesare depăşirii crizelor interne şi externe, chiar atunci când totul părea de nerezolvat. Perseverenţa, rugăciunea, încrederea totală în Hristos Iisus Capul Bisericii, viaţa sfântă a mădularelor ei (ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi credincioşi) au contribuit, pe de o parte, la conştientizarea lipsurilor, iar pe de altă parte, la depăşirea necazurilor. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”, ne încurajează Domnul Iisus Hristos (Ioan 16, 33).
 
Biserica Ortodoxă, Biserica dreptei-credinţe, este conştientă de lipsurile ei şi totodată tolerantă cu lipsurile celorlalte Biserici. Nici nu ar putea fi altfel. Părintele profesor Ioan I. Ică jr. semnalează faptul că Ortodoxia se confruntă cu un paradox în ceea ce priveşte personalismul comunitar dialogic ce caracterizează tradiţia ei dogmatică, liturgică şi mistică. Dacă ar fi să ne referim la cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate romanilor, vom observa că el dorea să îi vadă pe aceştia nu doar pentru întreţinerea unui simplu dialog, ci mai ales pentru a le oferi binecuvântarea lui Hristos, „ca să vă împărtăşesc vreun har duhovnicesc” (Romani 1, 11). De aici, putem deduce faptul că dialogul nu este un simplu schimb de idei sau de cuvinte, ci presupune şi un schimb de daruri menit să facă trecerea de la contradicţie la asociere, de la neînţelegere la reconciliere şi prietenie. Dialogul, care conduce în cele din urmă la parteneriat şi uneori chiar la prietenie, trebuie să se desfăşoare în lumina modestiei şi a smereniei, depăşindu-se orgoliile, autosuficienţa şi iluzia perfecţiunii. Model pentru acest tip de dialog este Însăşi Preasfânta Treime, căci Persoanele Treimice există nu de sine, ci Unele prin Altele şi pentru Altele.
 
Aşadar, paradoxul Ortodoxiei de care aminteşte părintele Ioan I. Ică jr. este acela că tocmai acest personalism comunitar dialogic „n-a reuşit să devină un ferment activ al reformei societăţilor ortodoxe. Închis în structurile verticale ierarhico-mistice imobile şi autosuficiente ale culturii Unului şi epocii constantiniene, bizantine şi postbizantine, personalismul ortodox a rămas total inert şi ineficient în planul orizontal al instituţiilor sociale şi al dinamismului istoric. Dialogul personalist-comunitar, deschiderea şi dinamismul lui infinit au devenit astfel un monolog ierarhic autoidentitar şi autosuficient, blocat în imobilism şi autarhie”4.
 
Contextul religios, social şi cultural actual solicită Ortodoxiei să devină fermentul din mijlocul societăţii care să regleze tensiunile şi tulburările care se manifestă în societate. Criza societăţii moderne şi postmoderne, marcată de pluralismul religios, de sincretismul religios, de egoism şi de afirmarea umanismului, poate fi depăşită şi soluţionată printr-un dialog sincer, adecvat exigenţelor noii culturi, depăşindu-se totodată stereotipurile. Dacă accentul ar cădea pe valorile oferite de Creştinism, cu siguranţă că şi ordinea socială ar decurge mai mult din oamenii înşişi, din interiorul lor, care ar asculta liber de principiile moralei creştine, conştienţi că acestea se bazează pe o autoritate transcendentă, care vine din şi de la Dumnezeu.
 

II. Biserica Ortodoxă  în Europa contemporană

În nici un caz Ortodoxia nu este şi nu se va încadra vreodată în grupul aşa-ziselor religii exotice, străine de identitatea europeană. Şi pentru că nu este nici o rămăşită a trecutului, nu este deci străină de Europa culturii şi civilizaţiei, ci este chiar parte integrantă din identitatea spirituală a bătrânului continent, Ortodoxia trebuie respectată şi în acelaşi timp „studiată”, analizată cu seriozitate de cei ce doresc să aibă o viziune cât mai clară asupra identităţii europene. În mod cert, în vederea menţinerii unui dialog paşnic şi coerent cu creştinii de rit occidental, este necesară renunţarea la acele sentimente antioccidentale, care s-au strecurat de-a lungul timpului în gândirea multor creştini ortodocşi, fenomen ce s-a acutizat în special în secolul al 19-lea, cu celebra opoziţie Orient- Occident propusă de slavofilii ruşi.
 
Ca o scurtă paranteză, slavofilii ruşi nu erau de acord cu aşa-zisa „occidentalizare” a Rusiei, adică cu politica de modernizare a acesteia, propusă încă de pe timpul lui Petru I cel Mare (1682-1725) şi Eca­terina a II-a cea Mare (1762- 1796), acuzând cultura occidentală ca având influenţe negative pentru Rusia. Protagoniştii mişcării slavofile (ce îşi are obârşia în Moscova anilor 1830) ca Aleksei Stepanovici Homiakov şi Ivan Kireevski erau adepţii unei doctrine tradiţionaliste, conservatoare, potrivit căreia Rusia are propriul traseu de urmat şi deci, nu este necesar să copieze instituţiile occidentale pentru a prospera.
 
Bazele Europei creştine şi civilizate includ în egală măsură atât Orientul creştin, cât şi Occidentul creştin. Or, în cazul Ortodoxiei, trebuie să ţinem cont de ceea ce afirma în data de 4 noiembrie 2015 Mitropolitul Ioannis Zizioulas, în cadrul discursului susţinut la festivitatea de decernare a titlului Doctor honoris causa al Universităţii Ludwig-Maximilian din München, Germania: că Părinţii greci au fost pentru mai multe veacuri parte din bazele creştinătăţii occidentale alături de Fericitul Ieronim (†420), Fericitul Augustin (†430), Sfântul Ambrozie al Mediolanului (339- 327) şi alţi Părinţi latini. „Biserica a respirat pentru o mie de ani prin «doi plămâni», Orientul şi Occidentul. Ruptura în materie de Teologie nu este decât un tragic rezultat al Marii Schisme, care a dus Orientul şi Occidentul pe căi independente şi adesea opuse, dar asta nu a putut să le zdruncine, totuşi, fundamentele lor comune. Orientul şi Occidentul nu au dobândit niciodată o identitate separată şi autosuficientă”1.
 
Vorbind despre sarcinile pe care Teologia Ortodoxă trebuie să le împlinească în Occident, Mitropolitul Ioannis Zizioulas evidenţia că, în primul rând, aceasta trebuie să dea mărturie de moştenirea comună a Bisericii nescindate, nu să prelungească spiritul confesionalist care a rezultat din separarea Orient-Occident din mileniul al doilea. „Teologia Ortodoxă nu ar trebui să opereze ca o altă «confesiune», ci să arate duhul şi ethosul comune atât Orientului, cât şi Occidentului în Biserica nescindată (cea dinainte de Schismă, n.a.). De asemenea, trebuie să asculte vocea Reformei întrucât arată fidelitatea faţă de Tradiţia Bisericii primare, inclusiv faţă de Sfânta Scriptură. Biblia şi Părinţii Bisericii nescindate trebuie să fie terenul pe care Orientul şi Occidentul să-şi refacă unitatea. Acesta va fi un serviciu atât pentru Creştinătate, cât şi pentru Europa”2.
 
În al doilea rând, Mitropolitul Zizioulas afirmă că sarcina Teologiei Ortodoxe nu este pur şi simplu de a repeta Tradiţia, ci este aceea de a o interpreta, întrucât interpretarea este angajarea trecutului în dialog cu prezentul sau chiar cu viitorul. „O tradiţie care nu este interpretată în dialog cu prezentul şi viitorul este moartă şi nu poate oferi nimic culturii şi civilizaţiei. Această abordare ermeneutică a Tradiţiei nu este străină de Teologia Ortodoxă. A fost folosită de Părinţii Bisericii şi de Sinoadele Ecumenice şi constituie, după părerea mea, o caracteristică specifică Teologiei Ortodoxe, care accentuează mai mult decât Teologia Occidentală importanţa Pnevmatologiei în Teologie. În timp ce Hristologia leagă prezentul cu istoria, rolul Duhului Sfânt este să aducă «zilele din urmă», viitorul, în prezent (cf. Faptele Apostolilor 2, 18) şi astfel să interpreteze istoria în lumina preocupărilor existenţiale actuale ale lumii. Teologia Ortodoxă trebuie să insiste pe dialogul între Tradiţie şi cultura actuală, pentru că aceasta a făcut şi Teologia Patristică la vremea ei şi acest lucru rezultă din accentul pus pe dimensiunea pnevmatologică a Bisericii”3.
 
Dacă identitatea europeană este o sinteză a trei forţe culturale şi spirituale: greacăebraică şi romană, în mod cert, Biserica şi Teologia acesteia reprezintă conducta sau calea prin care s-au transmis Europei de-a lungul istoriei aceste lucruri ce definesc Europa chris­tiana.
 
Note I:
1 Teodor M. Popescu, Biserica Mărturisitoare, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1995, p. 44.
2 ***, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura BASILICA, Bucureşti, 2019, p. 651.
Ibidem, p. 652.
4 Ioan I. Ică jr., „Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident şi în Europa de azi”, în: Gândirea socială a Bisericii: fundamente, documente, analize, perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 44.
Note II:
1. John Zizioulas, The Task of Orthodox Theology in Today’s Europe, International Journal of Orthodox Theology 6:3 (2015), p. 10.
2. Ibidem, p. 12.
3. Ibidem, p. 12.

Ziarul Lumina

06-07-2022
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu