Potirul, Canonul și întoarcerea la măsura Bisericii (CARTE)

 

Există în viața Bisericii întrebări care nu sunt simple întrebări. Ele devin, pentru cel care le cercetează cu seriozitate și cu frică de Dumnezeu, adevărate praguri ale conștiinței. O asemenea întrebare este și aceea privind apropierea credinciosului de Sfântul Potir, frecvența Sfintei Împărtășanii, pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine și raportul dintre rânduiala canonică a Bisericii și diferitele practici pastorale întâlnite, de-a lungul timpului și în diferite locuri, în viața comunităților creștine.

Cartea de față, intitulată sugestiv „Potirul și Canonul”, scrisă de domnul Robert-Andrei Dani, se înscrie într-un spațiu de reflecție teologică și pastorală deosebit de important. Nu este vorba despre o simplă cercetare livrescă a unor texte canonice și nici despre o pledoarie conjuncturală pentru o anumită practică euharistică. Autorul încearcă să readucă în centrul atenției o realitate fundamentală: Sfânta Euharistie nu este un element secundar al vieții creștine, ci centrul vieții liturgice a Bisericii și întâlnirea reală a omului cu Iisus Hristos Cel răstignit și înviat.

De aceea, problema împărtășirii nu poate fi tratată nici superficial, nici unilateral. Ea nu poate fi redusă la întrebarea „cât de des?”, după cum nu poate fi rezolvată printr-un simplu „cât de rar?”. Întrebarea esențială este mai adâncă: cum ne apropiem de Iisus Hristos, în ce duh ne apropiem, cine stabilește măsura acestei apropieri și care este locul rânduielii Bisericii în această lucrare?

Aici se află, după părerea mea, una dintre valorile fundamentale ale acestei cărți.

 

Biserica nu există pentru a produce simple forme religioase, nici pentru a conserva un patrimoniu exterior de obiceiuri, ci pentru a-L face cunoscut, iubit și primit pe Hristos, Domnul și Mântuitorul lumii.

În centrul vieții sale se află Sfânta Liturghie, iar în inima Sfintei Liturghii se află Sfânta Euharistie.

Prin urmare, apropierea de Sfântul Potir nu poate fi privită ca un privilegiu rezervat unei categorii restrânse de creștini, nici ca o recompensă pentru cei care ar fi ajuns deja la o presupusă stare de desăvârșire. Sfânta Împărtășanie este darul lui Dumnezeu și hrană pentru viața veșnică, oferită Bisericii spre vindecarea, întărirea și sfințirea omului.

Această perspectivă nu înseamnă nicidecum minimalizarea pregătirii duhovnicești. Dimpotrivă.

Cu cât înțelegem mai profund măreția Tainei, cu atât înțelegem mai bine și seriozitatea pregătirii pentru primirea ei.

Pregătirea adevărată nu trebuie însă transformată într-un zid care să despartă omul de Iisus Hristos. Ea trebuie să fie cale către Iisus Hristos.

Aceasta este una dintre tensiunile pe care volumul de față le examinează cu atenție: tensiunea dintre chemarea la împărtășire și sentimentul nevredniciei; dintre necesitatea pregătirii și riscul transformării pregătirii într-o condiție formală, rigidă; dintre ascultarea de duhovnic și respectarea rânduielii generale a Bisericii; dintre tradiția vie și anumite obiceiuri locale care, uneori, pot dobândi în conștiința credincioșilor o autoritate mai mare decât aceea pe care o au în realitate.

 

Titlul cărții, „Potirul și Canonul”, este el însuși o invitație la reflecție.

Potirul ne vorbește despre dar.

Canonul ne vorbește despre rânduială.

Potirul ne amintește de iubirea jertfelnică a lui Hristos.

Canonul ne amintește că iubirea adevărată nu este anarhică, ci se exprimă în ordine, ascultare, discernământ și responsabilitate.

Biserica nu este nici o instituție a arbitrarului, nici una a rigidității. Ea este Trupul lui Hristos, în care adevărul și iubirea, libertatea și ascultarea, iconomia și acrivia trebuie să se întâlnească într-un echilibru duhovnicesc.

De aceea, canonul nu trebuie înțeles ca un „satâr” cu care se judecă oamenii, ci ca o expresie a ordinii ecleziale și a experienței duhovnicești a Bisericii.

Dar nici obiceiul local nu poate fi ridicat automat la rangul de normă universală.

Una dintre cele mai importante teme ale lucrării este tocmai aceasta: diferența dintre ceea ce este statornicit de Biserică și ceea ce este practicat într-un anumit loc.

Este o distincție esențială.

Un obicei poate fi vechi fără a fi, prin aceasta, normativ în sens absolut.

O practică poate fi răspândită fără să aibă autoritate sinodală.

O regulă pastorală poate avea o justificare într-un anumit context fără ca ea să poată deveni, prin simplă repetare, o regulă universală pentru întreaga Biserică.

Aici cartea lui Robert-Andrei Dani ridică o problemă de mare actualitate și, în același timp, de mare delicatețe: când încetează o practică pastorală să mai fie un mijloc de îndrumare și începe să fie percepută ca o normă canonică pe care Biserica nu a formulat-o în acea manieră?

Răspunsul la această întrebare cere competență teologică, cunoaștere canonică și, mai ales, discernământ.

 

În istoria vieții creștine au existat perioade și comunități în care împărtășirea credincioșilor era mai frecventă și perioade în care aceasta a devenit mai rară. Istoria liturgică și pastorală este complexă, iar generalizările pripite sunt întotdeauna riscante.

De aceea, problema împărtășirii frecvente trebuie scoasă din logica disputelor simplificatoare.

Nici împărtășirea frecventă nu trebuie transformată într-un automatism lipsit de conștiință, nici împărtășirea rară nu trebuie considerată, prin ea însăși, semnul unei evlavii superioare.

Dar trebuie spus și reversul acestei afirmații: frica de nevrednicie nu trebuie să devină o justificare pentru îndepărtarea permanentă de Hristos.

Există o smerenie autentică, care spune:

„Doamne, nu sunt vrednic, dar mă apropii pentru că Tu mă chemi și pentru că fără Tine nu pot deveni ceea ce Tu voiești să fiu.”

Și există o falsă smerenie, care poate spune:

„Nu sunt vrednic, prin urmare nu mă apropii.”

Prima smerenie îl conduce pe om la Hristos.

A doua riscă să-l țină departe de El.

În acest sens, cartea de față merită citită nu ca o simplă pledoarie pentru „împărtășirea deasă”, ci ca o invitație la redescoperirea sensului euharistic al vieții creștine.

 

O altă problemă importantă abordată în volum privește raportul dintre Spovedanie și Sfânta Împărtășanie.

Este limpede că Sfânta Împărtășanie nu poate fi despărțită de pocăință. Omul care se apropie de Iisus Hristos este chemat să-și cerceteze conștiința, să-și recunoască păcatele, să se împace cu Dumnezeu și cu semenii și să dorească sincer îndreptarea vieții sale.

Dar trebuie să fim atenți la o posibilă răsturnare a sensurilor.

Toate acestea sunt mijloace prin care omul este pregătit să intre mai adânc în comuniunea cu Dumnezeu.

Există riscul ca, printr-o acumulare excesivă de prescripții particulare, credinciosul să ajungă să creadă că pentru a se împărtăși trebuie să atingă o anumită perfecțiune morală, aproape imposibilă.

Or, tocmai omul bolnav are nevoie de Doctor.

Tocmai omul flămând are nevoie de Pâine.

Tocmai omul care se pocăiește are nevoie de har.

Această afirmație nu trebuie înțeleasă în sensul unei relativizări a păcatului sau al unei împărtășiri lipsite de discernământ. Dimpotrivă, ea cere o mai profundă responsabilitate pastorală.

 

O altă temă de mare finețe este aceea a raportului dintre îndrumarea personală a duhovnicului și rânduiala generală a Bisericii.

Duhovnicul are un rol fundamental în viața credinciosului. El nu este un simplu „administrator” al unor reguli, ci un părinte duhovnicesc chemat să discearnă, să vindece, să îndrume și să ajute persoana concretă.

Dar nici duhovnicul nu există în afara Bisericii.

Autoritatea sa este eclezială, nu individualistă.

Aceasta înseamnă că îndrumarea personală trebuie să rămână în dialog viu cu credința, canoanele, rânduiala liturgică și tradiția Bisericii.

Adevărata ascultare nu poate fi construită pe arbitrar.

După cum nici libertatea creștină nu poate fi construită pe individualism.

Adevărata libertate este libertatea în Iisus Hristos.

Adevărata ascultare este ascultarea în Biserică.

 

Una dintre expresiile care pot deveni foarte puternice în viața religioasă este:

Uneori, această propoziție păstrează experiența venerabilă a unei comunități.

Alteori însă, ea poate ascunde absența unei justificări canonice sau teologice.

Tradiția nu este simpla repetare a trecutului.

Tradiția este viața Duhului Sfânt în Biserică, continuitatea vie a credinței apostolice.

De aceea, a apăra Tradiția nu înseamnă a apăra orice obicei vechi.

După cum a cerceta critic o anumită practică nu înseamnă a respinge Tradiția.

Dimpotrivă, uneori tocmai fidelitatea față de Tradiție ne obligă să distingem între ceea ce Biserica a primit și ceea ce oamenii au adăugat, în diferite epoci și contexte, din motive pastorale, culturale sau istorice.

Această distincție este dificilă.

Dar este necesară.

 

Meritul volumului lui Robert-Andrei Dani este acela că nu se limitează la a ridica întrebări, ci încearcă să pună aceste întrebări în dialog cu Scriptura, mărturia patristică, tradiția canonică și practica liturgică a Bisericii.

Structura lucrării este edificatoare: autorul examinează temeiul normativ al rânduielii euharistice, practica în tradiția canonică, divergențele întâlnite în practica pastorală, raportul dintre Spovedanie și Împărtășanie, problema calendarizării împărtășirii, pregătirea euharistică, continuitatea Predaniei, problema vredniciei și nevredniciei și consecințele pastorale ale diferitelor practici. Lucrarea se încheie și cu o serie de întrebări concrete și propuneri pastorale, ceea ce îi conferă o evidentă dimensiune practică.

Această structură arată că autorul nu dorește să trateze Euharistia ca pe o problemă pur academică.

Îl preocupă omul concret.

Credinciosul care stă în biserică.

Omul care dorește să se apropie de Potir, dar nu știe dacă este primit.

Omul care se teme.

Omul care se consideră nevrednic.

Omul care a primit o anumită rânduială într-un loc și o altă rânduială în alt loc.

Omul care dorește să fie ascultător, dar vrea să înțeleagă.

Aici se află dimensiunea profund pastorală a acestei cărți.

 

În ultimă instanță, discuția despre canon, practică, frecvență, post, spovedanie și pregătire trebuie să ne conducă spre întrebarea fundamentală:

Pentru că există un pericol real ca, vorbind foarte mult despre pregătirea pentru Împărtășanie, să uităm de Cel pentru Care ne pregătim.

Există riscul să vorbim atât de mult despre reguli, încât să nu mai auzim chemarea.

Să discutăm despre Potir și să uităm de Iisus Hristos.

Să discutăm despre Canon și să pierdem sensul pocăinței.

Să discutăm despre vrednicie și să uităm harul.

Să discutăm despre nevrednicie și să uităm mila.

Or, Sfânta Liturghie ne așază înaintea unei realități care depășește toate aceste simplificări: Iisus Hristos Se dăruiește pentru viața și mântuirea lumii.

De aceea, adevărata întrebare nu este numai: „Cât de des mă împărtășesc?”

Ci: „Cum trăiesc după ce m-am împărtășit?”

Nu numai: „Ce canon trebuie să citesc?”

Ci: „Ce schimbare produce această întâlnire cu Iisus Hristos în viața mea?”

Nu numai: „Sunt vrednic?”

Ci: „Sunt dispus să mă pocăiesc, să mă schimb, să iubesc, să iert și să trăiesc în comuniune cu Iisus Hristos și cu Biserica Sa?”

 

Cartea aceasta nu trebuie citită ca un instrument de polemică împotriva cuiva.

Ar fi păcat să fie redusă la atât.

Ea trebuie citită ca o invitație la cercetarea conștiinței ecleziale.

Ea ne provoacă să redescoperim diferența dintre normă și obicei, dintre Tradiție și tradiționalism, dintre discernământ și arbitrar, dintre smerenie și frică, dintre pregătirea autentică și formalism.

Mai presus de toate, ne cheamă să redescoperim faptul că Biserica nu ne pregătește pentru o simplă ceremonie religioasă, ci pentru întâlnirea cu Persoana vie a lui Iisus Hristos.

În această perspectivă, titlul cărții capătă o semnificație aparte:

Potirul fără Canon poate fi înțeles greșit ca libertate fără rânduială.

Canonul fără Potir poate deveni rânduială fără scop.

Dar Potirul și Canonul, împreună, ne pot conduce către o înțelegere mai deplină a vieții euharistice: darul lui Dumnezeu primit în ascultarea Bisericii, libertatea trăită în adevăr, pocăința transformată în comuniune și rânduiala devenită drum către Iisus Hristos.

Îi recomand, prin urmare, cititorului să parcurgă această carte cu atenție, cu Biblia aproape, cu mărturia Sfinților Părinți în minte și, mai ales, cu inimă sinceră.

Pentru că problema Euharistiei nu este o problemă care se rezolvă numai în bibliotecă.

Ea se rezolvă în viață.

În rugăciune.

În pocăință.

În iertare.

În iubire.

În Biserică.

Și, mai presus de toate, în întâlnirea cu Iisus Hristos.

Fie ca această lucrare să contribuie la o mai profundă înțelegere a Sfintei Euharistii, la o asumare responsabilă a rânduielii Bisericii și la redescoperirea bucuriei de a ne apropia, cu credință, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste, de Sfântul și Dumnezeiescul Potir.

Căci, în cele din urmă, Biserica nu ne cheamă doar să cunoaștem rânduiala.

Ne cheamă să trăim viața lui Iisus Hristos.

Și aceasta este adevărata măsură a oricărei rânduieli.

Sincere felicitări și mult spor, în continuare, autorului, teologului, apologetului și mărturisitorului vrednic - Robert-Andrei Dani, care este ori se face vinovat de apariția acestui folositor volum!