Cugetari, reflectii, note de lectura

            Simplitatea și frumusețea gândului constă în complexitatea ideii exprimată în concentrația cuvântului. Propunem cititorului câteva valoroase și profunde cugetări sau maxime filosofice și teologice  ale unor sfinți părinți, teologi, filosofi, savanți însoțite uneori de modestele noastre reflecții (în margine), cu scopul de a ne încredința că putem și noi realiza în viața de zi cu zi cele trei reguli ale fericirii de care amintea Immanuel Kant: „Ceva de făcut; Cineva de iubit; Ceva în care să speri„.

            Cugetările prezentate sunt desprinse din cărțile, articolele și studiile autorilor citați.           Ordinea de prezentare nu este sistematizată după criterii editoriale. Singurul criteriu pe care l-am avut în vedere este valoarea și frumusețea gândului exprimat în simplitatea și adâncimea  cuvântului, ceea  ce înseamnă echivalența valorică a tuturor cugetărilor pe care ți le oferim, iubite cititorule, spre întărirea sufletului și a trupului și pentru a-ți oferi bucurie spirituală.

           Există și câteva modeste reflecții personale notate cu inițialele M.A.

 

1 „Realul, să nu uităm, este desigur rațiunea ultimă, temeiul întrebărilor, dar ideile filozofice despre acest real sunt ontologia, adică rațiunea temeiului”

                         Constantin Noica

 

         (în margine)

       Onticul se poate identifica cu realul, iar ideile cu rațiunea. Platon afirma că ideile nu reflectă realul, ci sunt însăși realul. „Onto-logicul” este deosebit de ontic, de realitatea materială pentru că are în cuprinsul său ideea rațională. Logosul este sensul (temeiul) sau altfel spus rațiunea temeiului. Logosul poate fi sensul pe care omul îl dă realului sau rațiunea umană în limitele ei. Dar mai poate fi „Logosul întrupat”; în acest caz, sensul, rațiunea temeiului, este însuși Adevărul la care și noi trebuie să ajungem pentru a fi în sensul autentic al vieții noastre. „Trebuie să luptăm pentru un sens al vieții. – Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae, iar acest sens este viața veșnică”.

 

2.     Cum este posibil echilibrul ființei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filozofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăși ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru ființă, de care vorbea Constantin Noica. Precaritățile ființei sunt reale și reprezintă, în esență, drumul infinit al ființei către sine.

       Totuși, echilibrul ființei este posibil chiar și în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc și permanent în ființă, harul care transpare în devenirea ființei.

      Remarcabilă este și ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp și echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în ființa noastră încă fiind în trup: este Împărăția cerurilor. Echilibrul eternității nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemișcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie și de iubire la care suntem chemați a ne adânci și noi, acum și în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârșirea„ spune Sfântul Isaac Sirul.

        M.A.

 

 3.    Modelele umane sunt întotdeauna în precaritate, chiar dacă, așa cum este cazul sfinților, au semnul desăvârșirii. Aceasta pentru că firea creată se poate depăși pe sine, se poate tăgădui pentru firea mai presus de fire, dar nu se poate nega ontologic. Orice model uman este, în fapt, împlinirea creației, dar în mărginirea și finitatea omului, e adevărat deschise spre infinitatea desăvârșirii.

       Există însă un Model al Omului (nu uman), desăvârșit, fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Cuvioșii Varsanufie și Ioan remarcau: ”Așa cum Fiul Omului s-a făcut Om pentru tine, fă-te și tu dumnezeu pentru El”. Acesta nu este un simplu deziderat, ci o poruncă: Porunca desăvârșirii.

         M.A.

 

 4. Filozofia nu poate rupe ontologia de rațiune (logos), deoarece numai prin rațiune, adică în conștiința conștientă de sine, se identifică ființa cu sinele său mai adânc spiritual. În ființa umană concretă, care prin lucrarea sa și prin har devine persoană spirituală liberă, se odihnește Logosul întrupat și umanitatea, prin simțirea rațională a iubirii milostive de Dumnezeu, de semeni și pentru tot universul. ”Curățirea este o inimă miloasă pentru toată firea zidită” spunea Sfântul Isaac Sirul. ”Nu conștiința este făcută pentru natură, ci natura pentru conștiință”, spune Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.

       Parafrazând, putem spune: Metafizică teme-te de fizică, dacă filosofia rămâne numai în limitele și sensurile ei, bazate pe dualități fundamentale: ontologic–gnoseologic; subiect-obiect; rațiune–sensibilitate; libertate-necesitate; om-cosmos; sau mai grav: om–Dumnezeu, și nu își găsește unitatea și sensul adevărat în Logosul întrupat, în adevărurile de credință.

         M.A.

 

    5.  Adevărul nu este prea sus/prea înalt/prea jos/prea adânc, ci numai separat de viața aceasta, care este un întreg

                               Constantin Noica

 

       (în margine)

     Adevărul, în sensul ontologic și în dimensiunea sa absolută în Ființa divină a Sfintei Treimi este separat de viață, de existență, dar transparent în om și în toată făptura. Revelația naturală și revelația supranaturală Îl face cunoscut la măsurile noastre de ființe finite, dar chemate nu numai să cunoaștem, dar să ne și împărtășim din Adevăr. Este sensul suprem al existenței noastre nu numai în trup, dar și în veșnicie. Prin cunoaștere și trăirea Adevărului transfigurăm timpul teluric și firea, ne curățim de finitudine și de precaritate. ”Curățirea este tăgăduirea firii [păcătoase] mai presus de fire„ spunea Sfântul Ioan Scărarul. Iar speranța pe care ne-o dă Mântuitorul aceasta este: „Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi„ (Ioan,8,32).

 

6.   Viața merge mai departe, firește, și se reazemă și pe adevărurile existente, dar ciuntite. Dar cunoașterea și cunoașterea filozofică trebuie să includă în ele că aceste adevăruri sunt ciuntite și că trebuie să le depășească. Această hotărâre în sine nu este garanția unui adevăr mai deschis întregului, dar este o condiție necesară pentru aceasta.

                                Constantin Noica

 

     (în margine)

 Aceasta înseamnă ca rațiunea cunoscătoare umană să-și cunoască și recunoască limitele, pe care apoi să le depășească prin conștiința că adevărurile raționale trebuie întregite cu adevărurile existențiale și adevărurile umane au un temei care este Adevărul Suprem, iar rațiunea cunoscătoare depinde de acest Adevăr și, mai mult decât atât, își găsește sensul în infinitatea contemplării ce depășește cunoașterea firească rațională.

 

   7. „Adâncimea este domeniul implicației universale al coincidenței contrariilor, al unității multiplului”-

                                            Tudor Vianu

 

     (în margine)

    Trebuie să mai adăugăm la această enumerare că adâncimea este și domeniul Unu-lui din care provine multiplul, ci nu numai al „unității” pe care o conferă rațiunea în sensurile ei finite și prin principiile regulatoare la care se referea Kant. Pentru că așa cum spuneau cuvioșii Calist și Ignatie „Nu Unul provine din cele multe, ci cele multe provin din Unul” Acesta este sensul ontologic al ”adâncimii„ care în acest fel nu este numai un simplu concept filosofic.

 

   8.  Statul și omul. Există diferență în a gândi și a spune „eu sunt statul” și, respectiv, „statul sunt eu”. În prima variantă omul își asumă o autoritate deplină prin eu-l său și printr-o falsă supremație asupra realului, inclusiv asupra realului social. În această mărginire a eu-lui te afli în slava deșartă a omului ca individ, lipsit de libertate și mărginit în iluzia autorității slavei pe care o primești de la oameni. ”Unde nu este libertate este număr”, spunea Constantin Noica. Este cazul omului care caută slava de la oameni și nu slava de la Dumnezeu așa cum spunea Mântuitorul

         Atunci când afirmi că „statul sunt eu” dai expresie unui sens democratic existențial, prin aceea că în persoana umană se regăsește umanitatea și socialul, altfel spus nu omul este pentru stat, ci statul pentru om. Omul a devenit persoană spirituală liberă, și prin libertatea și spiritualitatea sa care provine din conștiința că este stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine însuși, spiritualizează întreaga existență, iar statul nu este numai unul democratic, ci este un stat liber, nu numai garant al libertăților juridice. Acest „statul sunt eu” este premisa depășirii unei dualități fundamentale cum ar fi aceea dintre guvernanți și guvernați. Este adevărat, în plan juridic și a realităților sociale, indiferent cât de mult avansează democrația această dualitate nu va dispărea, dar în planul realităților profunde ale persoanei înzestrată cu autoritate temporară care trăiește și lucrează „cu frica de Dumnezeu„ această dualitate poate fi depășită.

          Este o dialectică profundă neconceptualizată juridic, care marchează drumul devenirii de la realitatea oricărei stări juridice a omului și societății inclusiv în cazul societăților considerate pe planuri superioare ale democrației (eu sunt statul) la realitatea spirituală a omului ca persoană liberă, în frica de Dumnezeu și care cuprinde în ființa sa toată umanitatea pentru că se știe pe sine cuprins în Dumnezeu (statul sunt eu). Este drumul marcat de formele democrației tipice stării juridice a omului: centralismul democratic, democrația maselor, individualismul democratic, în toate acestea omul fiind sub legea juridică sau morală, la „democrația persoanei”, în care supremația nu o mai are legea, ci libertatea. Aceasta pentru că, la nivelul unei astfel de realități profund spiritualizate nu persoana este pentru democrație, ci democrația pentru persoană. Este un ideal, dar merită să crezi în idealuri, pentru a ieși din cotidianul contradicțiilor, limitelor și mai ales al legilor repetitive, fie ele chiar juridice, lipsite de sens, pentru că le lipsește idealul de libertate și dreptate și mai ales de iubire. Noi nu vedem și nici nu înfăptuim partea mai grea a Legii la care se referea Mântuitorul: mila, judecata și credința

        De altfel, acest raport dialectic a fost bine caracterizat încă de teologul Toma din Aquino, care spunea că individul aparține statului, statul persoanei, iar persoana lui Dumnezeu.

                                    M.A.

                              

             9.  În condițiile laicizării accentuate a societății și a statului  mulți consideră că  viața, legile sociale și juridice, inclusiv Constituția, drepturile fundamentale, într-un cuvânt starea juridică a omului  sunt unica și ultima realitate. Se uită  că toate acestea au un fundament mult mai adânc.  Existența în general, viața în toate formele ei de manifestare, inclusiv viața omului, chiar și societatea sunt daruri ale lui Dumnezeu. De acea rezolvarea  crizelor sociale  prevenirea sau după caz înlăturarea consecințelor  tragice ale unei calamități naturale  sau sociale, inclusiv  pandemia actuală, nu pot fi înlăturate numai  cu puterea omului  fie aceasta și puterea statului. Oamenii de astăzi inclusiv  guvernanții nu  cunosc  sau nu iau în seamă dreapta credință  ortodoxă și mai ales o ponegresc, încearcă să o  limiteze  considerând-o  o formă desuetă și neavenită  de manifestare socială. Sunt desconsiderate  cuvintele Mântuitorului nostru  Domnul Iisus Hristos:’’ Fără Mine nu puteți face nimic’’(Ioan,15,5).

   Noi considerăm că  opera de interpretare și aplicare a Constituției  poate fi ridicată la  înălțimea valorilor  ortodoxe milenare a poporului român fără ca prin aceasta  caracterul laic  al statului și dreptului să fie știrbit.

  Este posibilă și o ridicare a conținutului normativ al Constituției  la înălțimea acestor valori, ci nu o coborâre  a  creștinismului  la  sensurile  laice ale  dreptului  și ale legii, așa cum se întâmplă astăzi.

                             M.A.

 

  10.   Înțelesuri teleologice ale justiției:

       Dacă scopul actului de justiție este legea, atunci justiția este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acționează conform datoriei, cum spune Kant.

      Dacă scopul actului de justiție este omul atunci justiția înfăptuită este morală iar judecătorul acționează în numele și în conformitate cu dreptatea care nu mai este limitată de constrângerile legii pozitive.

     Raportul dintre lege și dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicții unilaterale în sensul celor afirmate de Constantin Noica: Legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea nu poate contrazice legea.

      M.A.

 

      11. Smerenia judecătorului

    Este o întrebare legitimă a rațiunii dar și a bunului simț: Cum poate fi smerit, în sensul creștin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredințat atâta putere asupra omului?

    Există totuși o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depășit trufia eu-lui determinată de precaritățile și slava acestei lumi și se cunoaște pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Aceasta este condiția pentru ca actul de justiție să fie nu numai în conformitate cu legea dar și drept.

    Părintele Dumitru Stăniloae spunea că Dumnezeu i-a încredințat omului puterea de a ierta nu și puterea de a judeca. Plecând de la acest gând se poate spune că există un ideal pentru judecător investit cu putere temporară: „Să ai și să faci judecată dreaptă întru iubire milostivă în numele lui Dumnezeu și nu a legii omenești, fără să judeci pe nimeni„.

       M.A.

 

     12. Contradicția dintre justiție și „lume”, înțelegând prin „lume” atât omul în individualitatea sa  cât și societatea în ansamblul său. Se pare că este tot mai prezent în actualitatea justiției și pus la loc de  cinste dictonul „Fiat  justiția et pereat mundus” ( Să trăiască justiția chiar de ar fi să piară lumea).  Nu este un simplu dicton; este o realitate tragică, o maladie a justiției  constând în  legitimarea neautentică a separației justiției de om  și de lume. Justiția nu poate să trăiască, să triumfe, să fie  dacă lumea moare. Între lume și justiție există o contradicție unilaterală: justiția poate contrazice lumea, dar lumea nu poate contrazice justiția, deoarece  lumea  este mediul, elementul ce justifică  manifestările  justiției.  Dreptatea  prin justiție  implică omul atât ca realizator  al actului de justiție cât și ca beneficiar.

          În manifestările sale contemporane, justiția aflată în criză  realizează tot mai mult dictonul „Fiat justiția et pereat mundus”, încercând să devină un sistem închis, existând pentru el însuși, iar în unele cazuri chiar mai grav îndreptat  împotriva omului  singurul beneficiar al actului de justiție, negând astfel propria rațiune de a fi. Criza justiției, prin această maladie, se regăsește și în retorica  lipsită de conținut  a proclamării „omului abstract „prin drepturi tot atât de abstracte, cu intenția de a da o formă teleologică manifestărilor sale. Dar adevăratul sens existențial al justiției și finalitatea acesteia totodată este  omul  considerat în demnitatea sa de om. Retorica specifică separației dintre justiție și lume în favoarea omului abstract, impersonal are manifestări evidente.  În fața instanței sau într-o hotărâre judecătorească, omul mai este în concretul demnității sale ca persoană, ci devine „numitul”, cel mult identificat printr-o calitate procesuală la fel de impersonală.

          Ruptura  existențială  dintre justiție și lume, mai mult încercarea  justiției de a-și nega propriu mediu  care îi justifică rațiunea de a fi, nu poate  confirma ordinea firească, dialectică ce ar trebui să caracterizeze o bună așezare  a justiției în adevărul ei, ci ar putea avea la capăt de drum nonsensul, justiția ca formă goală, lipsită de plinătatea pe care o conferă dreptatea, libertatea și  demnitatea omului.

          Justiția și înfăptuirea ei, considerate ca valori,  nu pot   exista în sine și pentru sine,  ci numai dacă se raportează la Dumnezeu și la om.

  M.A.

 

13.    Marele filosof Kant are două afirmații prea puțin  cunoscute și luate  în considerație  astăzi

 ’’Atunci când  justiția dispare, nu mai există nici o valoare  pentru care să trăiască oamenii pe pământ’’ și  ’’Justiția încetează atunci când se oferă pentru un preț oarecare’’ (Metafizica moravurilor, Editura IRI, București, 2010, pp. 146 și 147).

       Când  dispare justiția? -atunci  când nu se mai raportează  la Dumnezeu și la dreptatea Lui, atunci  când legea scrisă  este mai presus  decât dreptatea și demnitatea omului. Mult prea  des astăzi, justiția  ’’se vinde’’  material  sau pentru  satisfacerea intereselor obscure contrare dreptății și  binelui public,  ale  guvernanților, renunțând astfel la  existența sa ca valoare.

  M.A.

 

14.  Nu este suficient să știi, trebuie să ai și credință, spune Părintele Teofil Părăian, iar Părintele Arsenie Boca  afirmă că ’’ceea mai lungă cale este de la  urechi la inimă’’, adică de la  informațiile  cunoașterii raționale la certitudinea de conștiință a adevărurilor de credință ortodoxe. Certitudinea  realității și adevărurilor mai presus de această lume și de firea omenească  le putem avea numai prin dreapta credință ortodoxă.

         Dreapta credință este o  stare de conștiință  pe care o au de cele mai multe ori  oamenii simpli, și mai puțin  savanții sau filosofii. Este firesc să fie așa pentru că în simplitatea  și puritatea inimii, a sufletului oamenii credincioși cunosc pe Dumnezeu și se raportează existențial la El.

        Bunul simț filosofic și raționalitatea oamenilor de știință ajung totuși, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri fundamentale: această lume nu este unica realitate și al doilea,  lumea nu își are cauza în ea însăși.

         Realitatea lui Dumnezeu ca Persoană, unic în ființă  și întreit în ipostasuri, Întruparea și Învierea Mântuitorului nostru  nemurirea sufletului, învierea și viața  eternă pe care toți le vom cunoaște, nu pot fi  dovedite rațional prin demonstrație  științifică, deoarece  realitatea transcendentală  nu poate fi cunoscută prin mijloacele  rațiunii   ci numai prin dreapta credință ortodoxă. Filosoful german Kant a conștientizat limitele rațiunii umane  deoarece, existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului  dar și libertate omului, nu pot fi înțelese prin categoriile cunoașterii raționale. 

       În același sens mitropolitul Antonie Plămădeală afirmă: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. Dar  pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate!   Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta” (Tatăl nostru. Nu suntem singuri, Ed., Sofia București, 2016, p. 41).

       Adevărurile existențiale fundamentale presupun, pentru a ajunge la ele, simplitatea spiritului și puritatea inimii.

                               M.A.

 

       15.  Toate  curentele  filosofice  operează cu dualități precum  obiectiv-subiectiv, ființă-neființă, mișcare-stabilitate, ideal-material, sensibilitate-rațiune, finit-infinit etc, dar nici o doctrină filosofică și nici chiar hermeneutica științifică  nu  cuprind și nu pot explica  sensurile și semnificațiile  dualității ontologice fundamentale  creat-necreat.

        Explicarea acestei dualități este mai presus de puterile rațiunii umane, este o taină care se revelează nouă din mila, iubirea nemărginită și puterea lui Dumnezeu. Existența este creată de Dumnezeu din iubire, iar raționalitate lumii create, atât cât poate fi cunoscută de om,  mărturisește  despre Dumnezeu.

                               M.A.

 

       16.  Devenirea  a fost și este o temă de reflecție  pentru știință și filosofie. „Cum este posibil ceva nou ?’’- iată o întrebare existențială  la care știința și filosofia  încearcă să răspundă, dar fără a putea  găsi  răspunsuri convingătoare.

          Devenirea, noutatea și progresul existențial  au  fost  concepute  în mod diferit  în gândirea  filosofică:  devenirea întru idee ca la Platon  sau întru spirit ca la Hegel; devenirea întru devenire, cum susține Goethe; devenirea materiei, la Marx și în materialismul dialectic; sau devenirea întru ființă teoretizată de Constantin Noica.

         Adevărata devenire la care suntem chemați toți în această viață și în eternitate  este devenirea  în Hristos, prin Hristos  și spre Hristos. Este devenirea întru smerenie și iubire. ’’Adâncul smereniei este desăvârșirea’’, spune Sfântul Issac Siriul

                               M.A.

 

    17.   Uneori, prin propriile puteri poți ajunge  la conștiința datoriei împlinite, dar la conștiința  iubirii împlinite după poruncă, mai presus de  fire (Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul - Ioan 13,34) nu poți ajunge prin propriile puteri, ci numai prin lucrarea teandrică a  harului lui Dumnezeu și a ta, dacă împlinești cu inimă curată și minte senină, cu iubire deplină toate poruncile  Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

        M.A.

 

    18. Fariseul a pus înainte faptele dreptății, vameșul a grăit cuvintele smereniei și cuvintele au biruit faptele; astfel că bogăția atât de mare s-a risipit și prea multa sărăcie s-a prefăcut în bogăție.

                    Sfântul Ioan Gură de Aur

 

     19. Ești drept? Să nu-l umilești pe fratele tău! Ai biruințe de prisos? Să nu-l batjocorești pe aproapele tău și să nu împuținezi cinstea laudei lui! Și să iei aminte la cuvintele tale iubite frate!

                     Sfântul Ioan Gură de Aur

 

    20. Cu cât ești mai mare, cu atât mai mult să te smerești pe tine însuți!

                      Sfântul Ioan Gură de Aur

 

    21. Cugetul smerit este maica filosofiei, și dacă cineva l-a dobândit le are pe toate celelalte!

                       Sfântul Ioan Gură de Aur

 

 

    22. Cum vom fi miluiți? Cum vom fi mântuiți? Eu spun că doar așa putem: Dacă avem în sufletul nostru rugăciunea și roadele ei, adică smerenia și blândețea... Pentru că și Dumnezeu nu primește și nu iubești nimic mai mult, cât sufletul blând, smerit și mulțumitor.

                       Sfântul Ioan Gură de Aur

 

 

    23. Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi.

                        Sfântul Apostol Pavel

 

 

    24. Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune.

                         Sfântul Apostol Pavel 

 

 

    25. La sârguință, nu pregetați; cu duhul fiți fierbinți; Domnului slujiți.

                        Sfântul Apostol Pavel

 

    26. Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul.

                        Sfântul Apostol Pavel

    27. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește.

                       Sfântul Apostol Pavel

    28. Rugăciunea este după însușirea ei însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu, iar după lucrare susținătoarea lumii.

                 Sfântul Ioan Scărarul

     29. Virtutea are marginea nemărginită

                  Sfântul Ioan Scărarul

     30. Curățirea este tăgăduirea firii [păcătoase], mai presus de fire

                  Sfântul Ioan Scărarul

      31 Smerenia este învățătura gândită a lui Hristos adunată în chip înțelegător în visteria sufletului celui care s-a învrednicit de ea.

                   Sfântul Ioan Scărarul

    32. Încredințarea împlinirii oricărei cereri se ivește chiar în rugăciune. Iar încredințarea este izbăvirea de îndoială. Încredințarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.

                    Sfântul Ioan Scărarul

    33.  Rugăciunea este, celui ce se roagă cu adevărat, tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare

                     Sfântul Ioan Scărarul

 

    34. În spiritualitatea ortodoxă, totul este dătător de bucurie. Nașterea este bucurie, căci lumea este frumoasă și Stăpânul ei este Dumnezeu. Viața e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Viețuirea și în mijlocul lumii și în pustiu, duce la bucurie.

         Mitropolitul Antonie Plămădeală

 

(în margine)

         Totul este bucurie, dar numai întru Hristos. Viețuirea și trăirea în Dumnezeu, ca mulțumire și închinare adusă de om pentru darul vieții.

 

    35. A fi liber înseamnă a nu fi o jucărie mecanică. De aceea omul are suflet și minte și libertate, și e capabil de cele mai ingenioase și neașteptate inițiative, creații, șimțiri, care îi fac viața frumoasă, interesantă, iubită.

         Mitropolitul Antonie Plămădeală

 

 36. Dumnezeu nu vrea în nici un caz  să fie urmat de oameni lipsiți de personalitate, de oameni lipsiți de identitate. Dimpotrivă, vrea ca cei care-L urmează să aibă personalitatea lor, să aibă demnitatea lor, să știe ce fac, să fie responsabili pentru ceea ce fac. Lepădarea de sine nu înseamnă ura de sine, ci lepădarea de egoism.

               Mitropolitul  Antonie Plămădeală

 

 37. În cel mai nevrednic  lucru o precaritate a ființei își face încercarea.

 

                               Constantin Noica

 

 38. Trebuie  să ai îndurare ca să vezi însemnătatea celor  neînsemnate.

                               Constantin  Noica

 

 39. La început a fost iubirea  și în veci rămâne iubirea spre care trebuie să tindem.

                               Dumitru Stăniloae

 

 40. Întâlnirea dintre persoană și o altă persoană este lumină.  

                              Dumitru Stăniloae

 

  41. Taina Bisericii este legătura unei bisericuțe dintr-un munte și Universul întreg

                               Dumitru Stăniloae

 

 

  42. Numai cine este liber de toate este stăpân peste toate

                              Dumitru Stăniloae

 

  43. Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiu al Omului, dar ne-coborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu.

                              Dumitru Stăniloae

 

  44. Cine se desparte de Biserică și se unește cu alta își calcă promisiunile față de Biserică, și cine părăsește Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un dușman. Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată.

               Sfântul Ciprian  al Alexandriei

 

  45. Dacă există un progres politic în istorie, nu e în măsura în care guvernarea celor puțini a fost înlocuită cu a celor mulți, ci doar în măsura în are cei puțini nu mai pot face acum (în democrație) castă închisă. Tot ce s-a cucerit a fost deschiderea. Sensul democrației e de deschidere, de circulație liberă, de ascensiune liberă; sensul ei e de posibilitate dată oricui, dar nu de maturitate atinsă de oricine. Forma elementară luată până acum de democrație, ca domnie a numărului, e deci prin însăși ideea de democrație sortită să fie depășită. De ce să numim democratică doar forma de guvernare ce se califică prin numărul de oameni ce aderă la ea, nu și prin gradul de umanitate? Extensivul democratic – care a fost atât de util istoricește spre a corecta tendința de privilegiere a câtorva – face, poate, loc intensivului democratic… De ce spaima democrației de-a pieri ca democrație de turmă? Cine este cu adevărat democrat ar trebui să se teamă tocmai pentru că nici prin asemenea încercări nu se va putea acoperi cu totul glasul turmei.

                         Constantin Noica

 

  46. Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăți. Cam la fel cum este adevărul pentru un sistem de gândire: așa cum o teorie - oricâte alte calități ar avea ea - va trebui să fie respinsă ori cel puțin revizuită dacă nu este adevărată, tot așa legile si instituțiile dintr-o societate - oricâte calități ar avea ele - vor trebui părăsite ori cel puțin schimbate dacă nu sunt drepte.

                              John Rawls

  47. Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toți“ sau Biserica este Trupul extins al lui Hristos în întreaga umanitate și creație.

                            Dumitru Stăniloae

  48. Aceasta arată cât de strâns e legată Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, de biserica în calitate de lăcaș în care își trăiește comunitatea de credincioși cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menține fără comunitățile adunate în lăcașurile bisericești pentru a se împărtăși toate din același Trup și Sânge al lui Hristos prin preoții hirotoniți de episcopi aflați în comuniune. Adunarea credincioșilor Bisericii pentru săvârșirea dumnezeieștii Euharistii vădește unitatea trupului Bisericii.

                             Dumitru Stăniloae

  49. Căci într-adevăr, un lăcaș de slăvire a lui Dumnezeu în care nu se mai adună credincioși nu mai e un lăcaș viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrător, deci viu.

 

                               Dumitru Stăniloae

   50. O societate care prețuiește credința, care are dragoste de Dumnezeu și de oameni, o societate care poartă în suflet candela speranței, nu se va îmbolnăvi de tristețe niciodată!

                    Arhiepiscopul  Justinian Chira

   51. Numai cine este liber de toate este stăpân peste toate.

                                  Dumitru Stăniloae

   52. Fii infidel eului în drumul către  sine

                                    Constantin Noica

   53. Individul este pentru stat, statul este pentru om și omul este pentru Dumnezeu

                                    Toma din  Aquino    

                           

54.    În condițiile laicizării accentuate a societății și a statului mulți consideră că viața, legile sociale și juridice, inclusiv Constituția, drepturile fundamentale, într-un cuvânt starea juridică a omului sunt unica și ultima realitate. Se uită că toate acestea au un fundament mult mai adânc. Existența în general, viața în toate formele ei de manifestare, inclusiv viața omului, chiar și societatea sunt daruri ale lui Dumnezeu.

       De acea rezolvarea crizelor sociale prevenirea sau după caz înlăturarea consecințelor tragice ale unei calamități naturale sau sociale, inclusiv pandemia actuală, nu pot fi înlăturate numai cu puterea omului fie aceasta și puterea statului. Oamenii de astăzi, inclusiv guvernanții, nu cunosc sau nu iau în seamă dreapta credință ortodoxă și mai ales o ponegresc, încearcă să o limiteze, considerând-o o formă desuetă și neavenită de manifestare socială. Sunt desconsiderate cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:’’ Fără Mine nu puteți face nimic’’(Ioan,15,5).
        Noi considerăm că opera de interpretare și aplicare a Constituției poate fi ridicată la înălțimea valorilor ortodoxe milenare a poporului român fără ca prin aceasta caracterul laic al statului și dreptului să fie știrbit.

   M.A,

 

55.   Statul și guvernanții niciodată în istorie nu au fost doriți și nici măcar acceptați întotdeauna de marea masă a poporului. Toate revoluțiile începând din antichitate și până în prezent au fost îndreptate împotriva autorității statului și a guvernanților momentului. Marea eroare a celor care au inițiat aceste revoluții din toate timpurile este acea că au crezut că schimbând o stăpânire cu altă stăpânire le va fi mai bine. Niciodată nu a fost așa, ca de altfel nici în prezent.

      Statul și democrația sunt considerate de mulți doctrinari un rău necesar. Iar pentru ca statul să fie cât mai puțin rău, trebuie să fie cât mai puțin necesar. Este viziunea unor gânditori precum Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville.

      De altfel, nici Mântuitorul nu a desconsiderat autoritatea statului, spunând „Dați Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu” (Marcu,12-17). La fel și Sfântul Apostol Pavel a recomandat supunere față de stăpânire. Domnul Iisus Hristos a spus de multe ori că nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Nu a venit să făurească o revoluție socială împotriva statului așa cum doreau evreii, ci exclusiv o revoluție morală, o schimbare morală a omului.

   M.A.

 

56. Depărtarea omului de stat, implică apropierea de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă, de Biserică, de viața în comuniune. Numai astfel omul se poate regăsi pe sine și parcurge calea de la eul exterior la sinele mai adânc.

   M.A.

 

57. Acționează numai conform acelei maxime prin care poți vrea totodată ca ea să devine o lege universală.

      Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.

      Ființa rațională trebuie să se considere întotdeauna ca legislatoare într-un imperiu al scopurilor.

                                  Immanuel Kant

 

58. Cine suntem noi, oamenii... pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoduri invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul?!

     La acest semn de mirare și nedumerire, la acest semn de exclamație al nostru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel:

      Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat.

                              Marin Mihalache

 

59. Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia. Consecvent cu aceasta, ea acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos...

      La baza concepției despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupului și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane.

                              Dumitru Stăniloae

 

60. A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite și veșnice.

      

                                    Windelband

 

 61. Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva.

      Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta.

             Mitropolitul Nicolae Plămădeală

 

 62. Nu uita că porunca creștină este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Aceasta nu înseamnă ca pe tine însuți să te neglijezi, să nu te aperi de cei care, ca niște lipitori îți sug vlaga, să le cedezi viața și pământul, să-ți părăsești căminul, să-ți corcești limba, să-ți înveninezi sufletul, să-ți lepezi comorile sufletului, iubirea de patrie, de tron, de credință, de datini și de propria-ți viață rațională cu toate ale ei.

              Patriarhul Miron Cristea

 

 63. Prin iubire temporarul dobândește valoarea  eternității.

              Dumitru Stăniloae

 

  64. Mulțimea care cercetează pe alocurea bisericile este un semn că mileniul trei va fi un mileniu profund religios. Tehnica se va dezvolta într-un mod foarte mare, înspământându-i pe oameni, știința de asemenea va face mari progrese, fără însă să le aducă liniște și bucurie.

        Oamenii nu vor fi fericiți, ei vor fi tot mai neliniștiți și mai chinuiți de propriile invenții și cu toate acestea omul va  simți nevoia de religie, de credință, de o viață mai liniștită, și pe toate acestea oamenii le vor găsi în Biserică, în sfintele biserici divine prin care vor simți că se apropie de lumea spirituală, de lumea în care este prezentă lumina lui Hristos.

              Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 65. Să-ți cucerești libertatea în fiecare zi. Să-ți cucerești un gând bun în fiecare zi.

                                     Goethe

 

                ( În margine)

     Libertatea și gândul bun sunt realități ontologice care se condiționează reciproc, sunt unice și unificatoare pentru fiecare persoană și trebuie afirmate, înmulțite, înnobilate, înnoite în fiecare zi. Libertatea și gândul bun sunt personale, ci numai astfel pot fi și sociale. Progresul în conștiința libertății, a credinței lucrătoare în iubire, a binelui este  chemarea și vocația fiecărui om. Depinde dacă noi rămânem în  această vocație și chemare în fiecare zi, dacă în fiecare zi înaintăm în viață întru Hristos  

 

 66. Pomul libertății trebuie reîmprospătat din când în când.

                        Thomas Jefferson

 

( în margine)

      Libertatea este un dar dumnezeiesc ci nu un dat. Existența și sensurile libertății se înnoiesc pentru fiecare om pentru ca libertatea  să fie o realitate continuă, mereu nouă și niciodată epuizată. Este nevoie de lucrarea  teandrică a Duhului Sfânt și a omului pentru a progresa în conștiința libertății, pentru a reîmprospăta pomul libertății.

 

67. Prezența obiectivă a lui Hristos e în toate, dar subiectiv ea se sesizează prin credință care e produsă de cuvântul lui Hristos sau despre Hristos.

      Deși transcendent pentru conștiință, Hristos este prezent pentru credință.

                       Dumitru Stăniloae

(în margine)

      Subiectivitatea credinței, fapt  personal, al conștiinței își are temeiul în obiectivitatea prezenței lui Hristos. Credința nu ne-o dăm noi, ci este un dar al lui Dumnezeu.

 

68. Nu sentimentul trebuie să fie răcit de gândire, ci gândirea trebuie încălzită de sentimentul inimii, în contact real cu infinitul lui Dumnezeu, dând astfel acestui sentiment un conținut precis.

                          Dumitru Stăniloae

 

69. Conștiința este personală, unică, unitară și unificatoare pentru că este o însușire a sufletului uman nemuritor creat de Dumnezeu.

      Știința nu poate explica  după regulile cunoașterii sensibile și raționale nici sufletul și nici conștiința. Evoluționismul  nu poate explica și nici înțelege creația.

                                          M.A.

 

70. Păcatul nu este greșeală juridică sau faptă juridică. Orice infracțiune este un păcat dar nu orice păcat este o infracțiune. Păcatul este o înfrângere morală a conștiinței, cum spune părintele Arsenie Boca, a legilor firii instituite de Dumnezeu.

                                           M.A.

 

71. Tot așa se spune și despre credința ortodoxă. Este o credință care limitează libertatea și este o credință care dă libertate.

       Limitează libertatea în sensul că nu poți face ce  vrei, dar dă libertate tocmai prin faptul că nu faci ce vrei, dar faci ce trebuie și atunci ești mai liber decât acela care face ce vrea și care prin aceasta poate să se înrobească pe sine  propriilor sale intenții, propriilor sale tendințe.

               Părintele Teofil Părăian

 

72.  Robii culturii sunt fii libertății.

                            Marin  Voiculescu

 

73.  Adevărata sfințenie nu are nevoie să se arate și să fie recunoscută.

                            Mircea Vulcănescu

 

( în margine)

        În delicatețea sfințeniei sălășluiește puterea deplină a Duhului Sfânt.

 

73.   Doamne, eu sunt unica ființă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei. În fața mea, persoanele se înclină; la cuvântul meu, ele aleargă; la vorbele mele, ele ascultă; poruncilor mele, ele se supun; la sfaturile mele, ele se împacă, se despart sau își părăsesc bunurile lor. La semnul meu, ușile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau se deschid, pentru libertate. Sentința mea poate schimba sărăcia în belșug, iar bogăția în mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieți. Înțelepți sau ignoranți, bogați sau săraci, bărbați sau femei, cei care se vor naște, copiii, tinerii, nebunii și muribunzii, toți sunt supuși, de la naștere și până la moarte, legii pe care eu o reprezint și justiției pe care eu o simbolizez.

      Ajută-mă, Doamne, ca să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreția acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte și măririle deșarte să nu mă încurajeze. Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptății, pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor. Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care rănește, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiției. Ajuta-mă, Doamne!

       Fă-mă să fiu drept și hotărât, cinstit și curat, moderat și blând, deschis și umilit. Să fiu necruțător față de greșeli, dar înțelegător cu cei care greșesc. Prieten al Adevărului și ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlinește. Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în fața nevinovăției și nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de rușine. Să nu mă tem de Cezar, de împărat, și nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus? Verdictul mea să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânța care încolțește, floarea care trăsnește din amărăciunea unei inimi umane. Sentința mea să poată aduce ușurare celui mâhnit și curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei și să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece prin fața scaunului de judecată, pe care eu șed, zdrențăroșii, mizerabilii, dezmoșteniții, fără credință și fără nici o speranță în oameni, călcații în picioare, alungații, chinuiții, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror față se spală cu lacrimi de durere, de umilință și de dispreț, ajută-mă, Doamne, să alin foamea și să astâmpăr setea lor după dreptate. 

       Când momente din viața mea vor fi umbrite, când spini și pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde și pumnul se va ridica să lovească; când fariseismul și înșelăciunea se vor introduce în locul Binelui și vor răsturna legile rațiunii; când ispita va întuneca gândirea mea și va tulbura simțurile mele, ajută-mă, Doamne ! Când mă voi frământa în nesiguranță, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însuflețește-mă; când voi cădea, ridică-mă!

        Şi, în sfârșit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în față Ta, pentru ultima judecată, privește cu milă spre mine,

        Pronunță, Doamne, Sentința Ta! Judecă-mă ca Dumnezeu. Eu am judecat ca om.

 

 Rugăciunea unui judecător

                                                                           În Codex Justinianus, sec. al  VI-lea

 

74. Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care de exemplu este gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac 2x2. Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simțul pentru adevăr, onestitate intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.

     Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei.

                           Herman Hesse

75. Fericirea, în orice vreme este data mai întâi de dreapta credință și apoi de cultură, pentru că nu cultura ne mântuiește, ci dreapta credință în Dumnezeu. Cultura personală și cultura unui popor există, are valoare, în vremurile noastre numai dacă este întemeiată pe dreapta credință și dacă scopul ei sunt adevărurile revelate de Dumnezeu. În afară de aceasta este incultura, neantul spiritual, în care astăzi atât de mulți, voit aleg să existe.

     În acest context, prima condiție a salvării noastre ca persoane libere, a demnității noastre dar și a vieții, este întoarcerea la Dumnezeu la dreapta credință ortodoxă. Dumnezeu este Ființa Supremă, Creatorul, Viața și Învierea noastră. Trebuie să avem conștiința faptului că această lume cu tot ce este lumesc în ea, material, lipsit de valorile virtuții și ale credinței este supusă finitudinii și determinismului material și temporal. Nu pentru lumescul din lume s-a rugat Mântuitorul, ci pentru oameni, care sunt valori eterne dacă rămân în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în ei.

                                       M.A.

 

76. Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiți la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu știm noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Și, într-adevăr, e mare. Pe grecește, lumea mare se numește „macrocosmos”. Și totuși, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…).

       Adevărul e că omul e macrocosmos și lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare și lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea față de om.

                           Teofil Părăian

 

77. Lumea aceasta își are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creația pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură inițială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-și aducă și natura contribuția ei, ca punct de plecare de la starea de existență, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existență bună, pe care o dobândește prin mișcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voința ei, la veșnica existență fericită, ca darul ultim și etern a lui Dumnezeu.

                            Dumitru Stăniloae

 

78. Şi demonii pot face minuni - afirmă Părintele Adrian Agachi. Şi ateii pot fi binevoitori față de cei din jur și le pot arăta o dragoste reală [N.red.spre deosebire de demoni]. Totodată, sunt o mulțime de persoane necredincioase care au răbdat necazuri imense și nu s-au revoltat împotriva cursului evenimentelor.

      Cu toate acestea, nu ne-am grăbi să considerăm nici una dintre aceste categorii menționate anterior ca fiind apropiată de Dumnezeu doar din pricina faptelor pe care le-a lucrat. Frumusețea acestor fapte pălește în fața lipsei de credință, a despărțirii inimii noastre de cele sfinte, a lipsei de unire a sufletului nostru cu Dumnezeul Cel adevărat. Orice minune și orice faptă lucrate fără de Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât un nou prilej de mândrie, un nou moment în care poți spune: „N-am făcut rău la nimeni, ci bine tuturor“, cu toate că ție însuți îți faci continuu cel mai mare rău: te desparți de Hristos.

                               Adrian Agachi

 

79. Apreciază John Locke că „oamenii fiind liberi de la natură, egali și independenți, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuși puterii politice a altuia fără propriul lor consimțământ prin care ei pot conveni cu alți oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranța lor mutuală, pentru liniștea vieții lor, pentru a profita în liniște de ceea ce le aparține în mod propriu și pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău”.

                                       John Locke

 

80. Prima sursă a răului este inegalitatea, deoarece din inegalitate provin bogățiile; cuvintele sărac și bogat sunt relative și pentru că acolo unde oamenii sunt egali nu vor exista nici bogați, nici săraci. Bogățiile dau naștere la lux; luxul provine din artele frumoase și din lenevia provenită de la știință.

                                        J.J. Rousseau

 

81. Referindu-se la cultură și societate, Rousseau afirmă: „Ce am câștigat cu acesta? Multă flecăreală, bogății și discuții inutile, cu alte cuvinte dușmani ai virtuții și ai bunului simț comun. În schimb, am pierdut inocența și moravurile. Mulțimea se târăște în mizerie, toți sunt sclavii viciilor.

                                          J.J. Rousseau

 

82. Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârșire mai mare, e desăvârșirea însăși a firii umane. Ea are în același timp experiența infinitului și a finitului, adică în fiecare clipă există o distanță infinită între capacitate noastră de infinit și existența noastră realizată. Mereu avem cunoștința ambelor acestor lucruri.

       Căci distanța parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătorește veșnic pe distanța dintre finit și infinit, dar e lansată prin dorință și printr-un fel de experiență înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă, însăși, esența lui. Ceea ce a obținut nu este niciodată totul, dar este începutul totului „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa.

                                     Dumitru Stăniloae

 

83. Înțelepciunea lui Dumnezeu a despărțit pe omul inițial unul în două și, pentru a arăta că și după despărțire este tot unul, nu a permis doar unuia să fie capabil a naște copii. Căci singur nici unul nu este om întreg, ci doar jumătate. Ai văzut Taina Căsătoriei? A făcut din unul încă unul. Şi, de vreme ce i-a unit pe aceștia doi, mai zidește în acest fel încă unul, așa încât din unul se naște omul, deoarece femeia și bărbatul nu sunt doi, ci unul.

      Faptul că este doar unul se arată și din plăsmuirea trupului femeii, deoarece ea s-a făcut din coasta bărbatului și astfel avem două jumătăți. De aceea o și numește ajutor, pentru a arăta că sunt de fapt unul. De aceea și preferă să se însoțească cu aceasta mai mult decât cu tatăl și cu mama lui.

                         Sfântul Ioan Gură de Aur

 

84. Familia tradițional ortodoxă românească nu a fost și nu este numai o simplă instituție juridică. Biserica Ortodoxa și majoritatea poporului român drept credincios nu și-au schimbat și nu își vor schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi si icoana Familiei Sfinte, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut «cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni» (Luca 2, 52). Rolul său este acela de a susține și afirma valorile familiei și a întări poziția acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. „Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsura și pentru biserica mica, se aplică și reciproca. De aceea, responsabilitatea și grija pe care statul, toate celelalte instituții și fiecare dintre noi în parte trebuie să le manifestam față de ea constituie o necesitate ce se impune de urgență în zilele noastre’’ spune  Stelian Gomboș.

                                    M.A.  

 

85. Intenția guvernanților este să ne transforme în ”sclavi fericiți”. Iată ce spune în acest sens Ovidiu Hurduzeu: ”La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea riscurilor, însoțită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar eroic, activismul politic, dorința de-a experimenta de a depăși limitele. Individul încrezător în sine și în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat, victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană precaută, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul.

        Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de vulnerabilitate: Totul a devenit subordonat noțiunii de safety, siguranță, securitate.

Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simți liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este are you safe?: (te simți în siguranță?).

        Siguranța: nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realității prin ochelarii vulnerabilității este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate.

                          Ovidiu Hurduzeu

 

86. Filosoful Benedict Spinosa a explicat destul de convingător că dacă noi nu cunoaștem cauzele unui efect, asta nu înseamnă că ele nu există și a dat un exemplu (care a rămas celebru) cu o piatră care se rostogolește din vârful muntelui: “Eu numesc liber un lucru care există și lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul să existe și să lucreze într-un fel numit și determinat. […]

       De exemplu, o piatră primește de la o cauză externă ce i-a dat impuls o anumită cantitate de mișcare, datorită căreia continua să se miște în mod necesar și după ce a încetat impulsul cauzei externe; piatra este constrânsă să continue să se miște nu din necesitate, ci prin impulsul cauzei externe. […] Mai departe, gîndiți-vă, dacă vreți, că piatra, în timp ce continua să se miște, cugetă și știe că tinde, pe cât poate, să continue mișcarea sa. De bună seamă ca această piatră, fiind conștientă numai de tendința ei și nefiind deloc indiferentă va crede că este cât se poate de liberă si că ea continuă să se miște numai fiindcă vrea așa.

       Aceasta e libertatea umană pe care toți se fălesc că o au și care constă numai în faptul că oamenii sunt conștienți de faptele lor și nu cunosc cauzele care îi determină.

                             Benedict Spinosa

 

87. Dreptul nu poate fi conceput în afara ideii de libertate. Sistemul normativ, aspectul cel mai important al dreptului, își are sensurile și legitimitatea în existența umană, aceasta din urmă având ca dat ființial libertatea.

                                           M.A.

 

88. Există deosebiri fundamentale între libertatea originară existențială a omului și libertățile juridice. Temeiul libertăți omului ca dar a lui Dumnezeu este iubirea, care nu poate fi exprimată în concepte sau norme juridice. Este o libertate care unește. Spre deosebire, starea socială și implicit juridică a omului se bazează pe distincția dintre al meu și al tău de care amintea și Kant, care divide, împarte și limitează. Așa a părut conceptul filosofic și juridic de coexistență a libertăților și normele juridice.

                                          M.A.

89. Doar legea devenirii explică în mod real permanența existenței, făcând-o inteligibilă conform legilor empirice.

                                 Immanuel Kant

90. Viața trăită cu mintea este o viață mecanică. Devii un robot – poate unul eficient; roboții sunt foarte eficienți – mașinile sunt mult mai eficiente ca și oamenii. Când ești condus de minte poți câștiga mai bine și mai mult, dar nu vei fi mai viu. Poate vei avea un standard de trai mai bun dar viața ta va fi seacă. Viața este vie doar când o trăiești cu inima.

                                 Nae Ionescu

 91. „Eroismul e arta de a sluji neamul prin sacrificarea ta’’.

 ’’Dacă fericirea nu ar putea fi atinsă sub nici o formă, oamenii nu ar mai căuta-o’’.

 ’’A fi naționalist in Romania, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâta, nimic mai prigonită si mai lovită decât dragostea supremă de românism’’.

 ’’În viața prezentă oamenii nu pot fi fericiți’’.

 ’’Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume și totuși nu-i aparținem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca niște rămași pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existență, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiția mizeriei terestre, în care ne simțim exilați; și că, în sfârșit, tot ceea ce în ființa noastră rimează în chip tainic cu veșnicia ne împinge la depășirea modului actual de existență și la cucerirea unui mod superior și desăvârșit, conceput în antinomie cu cel de acum și de aici.’’

                     Nichifor Crainic

 

92.’’Fără religia și istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!’’

 ’’Cea mai adâncă și mai deplin creștinească reacție în fața vieții moderne este lepădarea de ea’’.

 ’’Nu trebuie să ne înșelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creștinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci, ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de încercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărți, cum nici grâul de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor’’.

 ’’Creștinismul nu e un drum cu stâlpi pe care să scrie "la dreapta" sau "la stânga". Creștinismul e libertate lăuntrică, fără indicatoare vopsite’’.

 ’’ Nu cred că se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor’’.

 ’’Când omul pierde nădejdea mântuirii, politica rămâne singura armă de mântuire socială, aci, pe pământ. Supremația politicului – semn al pierderii orientării creștine’’.

 ’’Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfințenie nu are nevoie să se arate și să fie recunoscută’’.

 ’’ Statul neutru e statul burghez. Statul român nu poate fi neutru, când 80% din populația acestui stat – chiar dacă n-ar fi vorba decât de cea de la sate, credincioșii creștini în orașe (fiind) o mică comunitate față de indiferenți -, trăiește într-o ierarhie de valori care-și găsește integrarea în Biserică.’’

                     Mircea Vulcănescu

 

93. Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă temeiul de înțelegere duhovnicească a vieții: „Căci Dumnezeu este Ziditorul a toată viața, nemurirea, sfințenia și virtutea. Iar El este deasupra ființei tuturor celor ce sunt cugetate sau numite.’’

                    Sfântul Maxim Mărturisitorul

 

94. Creștinismul nu este o simplă credință formală instaurată și propovăduită de un om care uneori se autointitulează profet. Creștinismul este instaurat și propovăduit de însuși Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a noastră mântuire și a răscumpărat toată creația. Creștinismul nu este un ritual formal sau „o afacere de duminică”, așa cum ne atrage atenția Părintele Arsenie Boca, ci este însăși concepția de viață a Domnului Iisus Hristos și care trebuie să fie și a noastră.

                            Arsenie Boca

 

95. Când ajungem la cunoștința a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuiește chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepții de viață de care să ne ținem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela și luminează toată viața noastră cu concepția creștină despre lume și viață.

                            Arsenie Boca

 

96. Viața aceasta (pământească) nu are scopul în sine, ci în cealaltă. A trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veșniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Iisus din tine, să alungi Sensul și să rămâi cu nonsensul (diavolul). A trăi așa înseamnă să răspunzi lui Iisus: Toate îți sunt date Ție, afară de mine, eu m-am dat altuia...

                           Arsenie Boca

97. De la cârma minții atârnă încotro pornim și unde ajungem.

                           Arsenie Boca

98. Legătura existențială dintre gândire, credință și viață o găsim exprimată în cuvintele Părintelui duhovnic Teofil Părăian:

 „Toată viața omului trebuie să fie o rugăciune.

 Mintea trebuie să fie sfințită. Dacă e sfințită mintea, e sfințită toată viața omului. E sfințită toată ființa omului prin minte. De aceea gândirea noastră trebuie să ne fie la minte, să avem o minte binecuvântată de Dumnezeu, o minte în care lucrează Dumnezeu.

 Să ne trăim viața în așa fel încât să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu, ca o rugăciune, ca o Liturghie, ca un cult pe care îl aducem Mântuitorului nostru Iisus.

 Cum ți-e viața, așa ți-e credința! Deci, dacă vrei să-ți arăți credința înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, trăiește în așa fel, încât să se vadă din faptele tale că tu ai credință în Dumnezeu.

 Măsura vieții este măsura credinței… Măsura credinței este măsura iubirii.

 Măsura iubirii de Dumnezeu este să iubești fără măsură.

 Să gândim frumos ca să trăim frumos”

                          Teofil Părăian

 

99. Felul în care omul drept stă în viață și în fața morții este exprimat încă înainte de Hristos de filosoful atenian Socrate, care fiind condamnat la moarte, pe nedrept pentru ideile sale mărturisite celor care-l ascultau, spune atenienilor:

     „Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii, înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu cumva este cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea ca și cum ar fi siguri că este cel mai mare rău. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreț - de a crede că știi ceea ce nu știi?

     Eu însă, atenieni, poate că tocmai prin aceasta și în acest punct mă deosebesc de cei mai mulți (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privință sunt mai înțelept decât altul), și anume că, dacă nu știu mare lucru despre cele din Hades, îmi dau seama că nu știu. Dar a face nedreptăți și a nu te supune celui mai bun, fie el om sau Zeu, știu că aceste sunt fapte rele și rușinoase. Așadar de niște lucruri despre care nu știu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme și nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care știu sigur că sunt rele…

      Pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte, iar Zeul are grijă de soarta lui…

     Dar acum e timpul să plecăm, eu ca să mor, iar voi ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decât Zeul.

                                Platon

                    ’’ Apărarea lui Socrate’’

 

100. La întrebarea pe care o pune filosoful Socrate, răspunde peste veacuri Sfântul Apostol Pavel: Căci, dacă trăim pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim fie că murim, noi suntem ai Domnului.” (Romani,14,8)

                         Sfântul Apostol Pavel

 

101. Marele filozof german Kant, în celebra sa lucrare Critica rațiunii pure, consideră că metafizica și știința trebuie să răspundă la trei întrebări fundamentale ale omului: ce pot ști? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper?

      Omul este singura ființă creată înzestrată cu sensibilitate și rațiune capabile de cunoaștere. Dorința și vocația cunoașterii sunt temelia științelor, a artelor, a filosofiei, a moralei, a teologiei, sunt esența oricărei creații umane. Obiectul cunoașterii îl formează realitatea exterioară omului, iar pe de altă parte sinele propriu, cunoașterea de sine.

      Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că în actul cunoașterii omul este singurul subiect în timp ce existența la care se raportează devine obiect al cunoașterii.

                     M.A.

 

102. Cunoașterea existențială nu se bazează pe mijloacele demonstrative și experimentale ale rațiunii. Este o cunoaștere revelată, a harului la care omul este chemat să participe cu viața și cu trăirea sa profundă și autentică. Este cunoașterea care se bazează pe iubirea milostivă creștină. Iubesc deci exist, spunea Arhimandritul Sofronie Saharov. Prin urmare nu îndoiala și rațiunea, ci iubirea oferă certitudinea existenței și a vieții.

                          M.A.

 

103. Nu omul există pentru natură, ci natura există pentru om.

                                     Dumitru Stăniloae

 

104. Într-un fel, începutul universului este ascuns în viitorul nostru, tot așa cum, din perspectivă teologică, începuturile noastre se vor dezvălui în eshatologie (viața veșnică n.n.).

                       Adrian Sorin Mihalache

 

105. Oamenii de știință care s-au aplecat în cunoștința adevărului asupra lumii create au recunoscut limitele firești ale posibilității omului de a cunoaște prin demonstrație și raționament realitatea în toată complexitatea și adevărul ei. Nu sunt suficiente teoriile și experimentele științei pentru a explica și înțelege existența. Cunoașterea științifică trebuie să se sprijine pentru a fi adevărată pe dreapta credință și pe recunoașterea evidenței că lumea are un Creator prin care toate câte există au sens, iar prin credință cunoștința rațională se întregește în mod fericit.

     Celebrul fizician Heisenberg, laureat al premiului Nobel, spunea că: „Prima sorbitură din paharul științei te face ateu iar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”. În același sens Einstein afirma că: „Știința fără religie este neconvingătoare.”

                                            M.A.

 

106. Iertarea înseamnă vindecare. O spunem aceasta cu stăruință, căci iată după cei unsprezece ani de schimbare a vremurilor (mișcarea socială din decembrie 1989 n.n.), noi cerem mereu iertare să fie. Dar cum? În vindecare. Numai așa se înnoiește Hristos, Domnul nostru, timpul și lumea: din unirea dintre iertare și vindecare. Aceasta înseamnă în Evanghelie: iertarea vindecarea de tot răul.

                         Constantin Galeriu

 

107 Cugetați toți: a putut fi vreo vreme când aceste atribute dumnezeiești să nu existe? Nu simțim că iubirea e mai bătrână decât noi, și că are ceva dumnezeiesc? Când eu dăruiesc ceva creat -o bucată de pâine, un veșmânt, un ban, acele bunuri, pe care le dau, scad la mine, nu mai sunt la mine, dar când dăruim cuiva iubire, scade în noi? Nu scade, ea crește! Scade bunătatea când o dăruim? Scade cuvântul dumnezeiesc când îl împărtășim? Dimpotrivă, cresc. Și, crescând, nu simțim în ele nemuritorul, dumnezeiescul din ele?

       Asemenea daruri, asemenea lumină, așa le mărturisea Sfântul Grigorie Palama. Și  prin această lumină, prin aceste daruri dumnezeiești, a arătat el, se împărtășesc credincioșii.

                         Constantin Galeriu 

 

108. Important este nu că alții se pleacă ție, ci tu să te pleci lor și să te împărtășești cu lumina și iubirea divină cerească, singura care dă viață.

                         Constantin Galeriu

 

109. Dacă nu este Cale nu este mergere, dacă nu este Adevăr nu este cunoaștere, dacă nu este viață nu este trăire.

                          Arsenie Papacioc

 

 110. Toată filosofia vieții poate fi concentrată în acest epitaf pe care l-am citit pe stela unui mormânt roman la Constanța: ’’Trecătorule, ce ești am fost, ce sunt vei fi.’’

                               M.A.

 

111. Orice clipă este un timp; și orice suspin poate fi o rugăciune.

                            Arsenie Papacioc

 

112. Cel mai mare dar al omului este să fie prieten cu Dumnezeu.

         Sfântul Ioan Gură de Aur

 

113. Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație, cu cât mai des mă gândesc la ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine.

           Immanuel Kant

 

114. Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea.

     Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul.

           Constantin Noica

 

 115. Adâncul smereniei este desăvârșirea... Săvârșirea întregului drum stă în acestea trei: pocăința, curățirea și desăvârșirea... Și când ai ajuns la iubire, ai ajuns la Dumnezeu.

           Sfântul Issac Siriul

 

116. Justiția ar trebui să fie un sistem armonios pentru a fi în adevărul și realitatea ei. „Adevărul este real numai ca sistem” spunea Hegel și confirmând acest enunț, justiția este în adevărul ei numai în măsura în care îndeplinește această condiție. Sistemul înseamnă ordine coerentă, funcționalitate, adecvare la real și la scopul său, dar mai ales unitate în diversitatea sa, un universal concret în care fiecare parte să exprime întregul, iar acesta să legitimeze prin ordinea creată părțile componente.

      Sistemul, inclusiv cel de justiție, se manifestă dialectic, se transformă, devine, are ființă istorică, fără a pierde armonia și coerența. Gânditorul de la Jena sublinia că „adevărul este întregul. Întregul este numai esența care se împlinește prin dezvoltarea sa”. Ca orice sistem, justiția are componente sau subsisteme:

- ideale, valorice (n.ed.: dreptatea);

- subsistemul normativ (n.ed.: juridic), jurisprudențial (actul de justiție), instituțional și,

- poate cea mai importantă componentă, omul, ca realizator dar și ca beneficiar al actului de justiție.

        Adevărul sistemului judiciar presupune realizarea în întregul său, dar și de către fiecare componentă, a scopului existențial propriu, care este totodată și ființa sa și anume dreptatea ca ideal valoric, dar transpusă în concretul realității.

                                      M.A.

 

117. Câtă vreme cauți ești viu. De aceea se spune despre Adam că a suflat Dumnezeu suflare de viață și s-a făcut Adam suflet viu. Deci păstrezi în adânc puritatea originară a sufletului viu, nevătămat și căutător.

                                                                                                            Constantin Galeriu

 

118. Judecătorul trebuie să se raporteze la omul concret și nu abstract, acesta din urmă înțeles de Goethe ca fiind dat prin totalitatea oamenilor. Trebuie să își apropie de ființa sa vorbele lui Eminescu: ”în fiecare om o lume își face încercarea”, descoperind și înțelegând această lume în fiecare om care vine înaintea scaunului de judecată. În însingurarea sa, bucuria judecătorului trebuie să fie aceea la care se referă Kant: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație și venerație: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine„.

         Desigur, judecătorul privește în pământ (sau la pământ), precum arată mâna lui Aristotel din tabloul lui Rafael. Numai așa poate să își asume realul, concretul, existentul, pentru ca, împreună cu Platon, să se ridice la idee. Judecătorul privește la pământ, firește, pentru a putea simți și cunoaște nu numai raționalul din real, dar și realul ca rațiune, dar și pentru a conștientiza sensurile smereniei: ”Mai mare este omul în genunchi decât în picioare„ - părintele Arsenie Boca.

          Intransigența nu poate fi proprie ființei unui judecător, deoarece implică autoritatea impersonală, manifestată în numele legii și al dreptății, dar în fapt fără om și fără dreptate. Intransigența înseamnă situarea în planul exclusiv a logicii formale cu a sa distincție categorică între adevăr și fals între „da” și „nu”. Dar câte nuanțe, câtă bogăție de sensuri oferă viața între aceste valori extreme în care trebuie identificat și juridicul.

          Nu intransigența, ci smerenia, îndurarea, trebuie să caracterizeze judecătorul, deoarece numai astfel poate să vadă și să înțeleagă câte ceva din omenescul fiecărui om. Spunea Noica: „trebuie să ai îndurare pentru cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor”. Smerenia judecătorului este smerenia justiției. 

                M.A.

 

119. Ce bine exprima, la 1919, ființa și menirea justiției marele jurist Matei Cantacuzino și cât de mult ne depărtăm noi astăzi de adevărul justiției pentru a ne cufunda în neautenticul „celeilalte justiții”, a crizei:

    „Într-o bisericuță din Roma am văzut tabloul unei femei care ținea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrățișa cu căldură; expresia ei arăta că este o mamă, care cu ochii întorși spre cer, parcă cerea să smulgă din seninul lui, lumină. Mă așteptam să fie scris dedesubt: Caritatea, sau Dreptatea, sau Filantropia. Nu. Era Justiția! Justiția nelegată la ochi și înțelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiție, oarbă, cu spada într-o mână și în cealaltă ținând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile noastre”.

                                   Matei Cantacuzino

 

120. Este în noi ceva mai adânc decât noi înșine... Iubește și fă ce vrei.

                                   Fericitul Augustin 

 

 121. În constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificație și nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „ fiecare popor își are constituția care se potrivește și care i se cuvine”.

         Valoarea, conținutul și semnificațiile constituției ca ideal al unei societăți  democratice au fost clar exprimate în actele constituționale și constituțiile care au deschis drumul procesului constituțional. Astfel, Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită, nu are constituție.”

           Prima constituție scrisă din lume, Constituția americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiției, asigurării liniștei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale și asigurării binefacerilor libertății, pentru noi și urmașii noștri poruncim și stabilim prezenta constituție.” Așa cum spun chiar juriștii americani în constituția americană și-a găsit punctul culminant spiritul constituționalismului.

           Astăzi, toate statele lumii au constituții. Dar, cât constituționalism, cât spirit al constituției și al libertății mai există astăzi în lume?

                                         M.A.

 

122. Nu contează câți ani ai în viață, ci câtă viață ai în ani.

                    Abraham Lincoln

 

123. Principiul proporționalității reconfigurează întreaga sferă a justiției și implicit a activității judecătorului  din perspectiva teologiei și filosofiei prin cel puțin trei idei: justă măsură, raport echitabil și raport adecvat, între realități concrete și nu abstracte. 

      În acest fel, prin recurgerea la acest principiu, judecătorul urmărește nu numai aplicarea și respectarea legii (principiul legalității), dar și legitimitatea deciziei prin necesara adecvare la un scop urmărit, acesta din urmă putând fi chiar idealurile valorice ale moralei  creștine.

      În esență, rolul principiului proporționalității este de a scoate justiția din abstractul impersonal al normei juridice  și de a o apropia de om, destinatarul oricărui act al dreptului. Se vorbește astfel de "umanizarea a justiției."

                                           M.A.

 

124. Ascultarea față de stăpânire merge întru toate lucrurile pe care le cere afară de lepădarea credinței.

                             Arsenie Boca

 

 125. Creștinismul i-a făcut pe oameni conștienți de libertatea lor.

                             Arsenie Boca

 

 126. Acela ce a înviat în sufletul și inima sa cunoștința și iubirea de Dumnezeu pe când era pe pământ, a înviat pentru veșnicie.

                              Arsenie Boca

 

 126. Să găsești în sufletul și inima ta pe Hristos Cel cu Cruce, temelia ta duhovnicească, să clădești viața ta pe această temelie, să dezvolți în tine viața lui Hristos, aceasta este învierea ta din morți mai înainte de învierea cea de obște.

                               Arsenie Boca

 

127. Un om care se roagă este un om liber.

    Arsenie Boca

 

128. Cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

    Dumitru Stăniloae