Principiul antropic in filosofie, stiinta si teologie

Unele aspecte despre scop și finalitate în natură

  Bazele acestui principiu o formează teoriile teleologice din filosofie, știință și teologie. Conceptul de teleologie în limba greacă înseamnă scop și învățătură, adică știința scopurilor în existență, a finalității în univers Teleologia este o teorie sau o concepție care are în vedere finalitatea lucrurilor și a ființelor în natură.

  Termenul „teleologie” a fost folosit pentru prima oară de filosoful german Christian Wolf în lucrarea sa ’’Philosophia rationalis sive logica’’, publicată în 1728. Mai înainte concepția teleologică este întâlnită în diferitele religii și în special în Biblie și scrierile Sfinților Părinți. Lumea și omul au fost create de Dumnezeu din iubirea Sa, sunt conduse de pronia Sa spre un scop anume: desăvârșirea, transfigurarea spirituală a existenței în eshatologie și nu în ultimul rând îndumnezeirea omului .

  Scopul este unul din termenii cheie în concepțiile teleologice. Care este scopul existenței omului? Cu ce scop am fost creați?, sunt două posibile întrebări care pot primi un răspuns printr-o teorie teleologică. În religie și filosofie există așa numitul ’’argument teleologic’’ pentru a demonstra rațional existența lui Dumnezeu

  Cuvântul teleologie vine de la teleos („scop" sau „țintă"). Este nevoie de un „făuritor de scopuri", de un demiurg ca să avem un scop, așa că, acolo unde vedem lucruri care în mod evident sunt destinate unui scop, putem presupune că acele lucruri au fost făcute pentru un anume motiv. Cu alte cuvinte, o creație implică un Creator. Aceste conexiuni sunt realizate în mod logic dar și dogmatic.

  Argumentul teleologic se aplică la întregul Univers. În mod clar, fiecare formă de viață din istoria pământului a fost și este deosebit de complexă. Un singur lanț de ADN echivalează cu un volum al Enciclopediei Britannica. Creierul uman are o capacitate de aproximativ 10 miliarde de gigabiți. Pe lângă lucrurile vii de pe Pământ, întregul Univers pare conceput pentru viață și pentru om. Sute de condiții sunt necesare ca viața pe Pământ să existe – totul, de la densitatea masei Universului, până la activitate seismică, trebuie să fie reglat fin, ca viața să se poată menține. Șansa ca toată creația, universul și omul să apară și să existe în mod întâmplător este pur și simplu inimaginabilă. Matematic, șansele sunt la un ordin de mărime mult mai înalt decât numărul de particule organice din întregul Univers! Având în vedere măsura aceasta a existenței, este dificil să credem că suntem pur și simplu un accident, sau o apariție întâmplătoare.

  Pe lângă demonstrarea existenței lui Dumnezeu, argumentul teleologic prezintă limitele și deficiențele din teoriile evoluționiste care încercă să explice viața și existența omului pe această planetă. Chiar știința recunoaște direct sau indirect acest adevăr Astfel, biologia aplică teoria informației la sistemele de viață și arată că șansa, întâmplarea , selecția nici măcar nu se apropie de a explica complexitatea vieții. În fapt, fiecare bacterie unicelulară e atât de complexă, încât dacă toate părțile ei nu ar coopera simultan, nu ar avea niciun potențial de supraviețuire. Aceasta înseamnă că acele părți nu s-ar fi putut dezvolta la întâmplare. Darwin a recunoscut că, într-o zi, aceasta ar putea fi o problemă, prin simpla observare a ochiului uman. Dar nu știa că până și creaturile unicelulare au mult prea multă complexitate pentru a putea fi explicate în lipsa unui Creator!

  Concepțiile teleologice pot fi construite pe o bază ideatică subiectivă sau obiectivă. Aristotel distinge patru tipuri de cauze ce caracterizează natura sau existența obiectivă și anume:

• cauza materială (materia care constituie un lucru);
• cauza formală (esența unui lucru),
• cauza eficientă (principiul schimbării și al mișcării) și
• cauza finală (că „pentru ce” este făcut lucrul, care este scopul celor existente în natură).

Pentru filosof, principiul cauzalității este o lege a naturii pe care noi o putem cunoaște, este un principiu obiectiv. Cauza finală este definită de Aristotel ca rațiunea de a fi a lucrului. Răspunde la întrebarea pentru ce” există. Filosoful consideră că ’’natura nu face nimic în zadar sau de prisos“( Fizica). Scopul este un concept esențial în gândirea lui Aristotel : „Fiecare artă și în mod similar fiecare acțiune și fiecare alegere, tind spre un anumit scop’’( Etica Nicomahică). Pentru marele filosof omul este scopul întregii naturi și este situat în centrul universului Concepția aristotelică asupra cauzei finale se apropie mult de conținutul principiului antropologic actual.

 Pentru Kant, scopul și finalitatea în natură sunt concepte regulative ale rațiunii pure prin care se pot explica ordinea și armonia universului, viața, existența omului și existența lui Dumnezeu.

 Scopul și finalitatea în filosofia lui Kant au un înțeles aparte în etică sau metafizica morală. ’’Imperiul scopurilor’’ este un concept pe care filosofia morală dezvoltată de Immanuel Kant se axează. Filozoful german pune bazele acestui concept în lucrarea Întemeierea Metafizicii Moravurilor. Acesta propune o lume în care toate ființele umane raționale sunt tratate ca scop în sine și niciodată ca mijloc pentru un scop.  Conceptul de ’’imperiu al scopurilor’’ reprezintă o stare de existență morală derivată din imperativul categoric. Imperativul categoric este exprimat prin 3 definiții care se completează reciproc:

1. Acționează numai conform acelei maxime prin care poți vrea totodată ca ea să devine o lege universală[1].
2. Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc[2].
3. Ființa rațională trebuie să se considere întotdeauna ca legislatoare într-un imperiu al scopurilor[3].

 Kant își imaginează o societatea în care oamenii să-și ordoneze viața după un imperativ categoric, universal necesar, dat de însăși rațiunea ființelor care alcătuiesc comunitatea. „Omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voință sau alta să se folosească după bunul ei plac, ci în toate acțiunile, atât în cele care-l privesc pe el însuși și în cele care au în vedere alte ființe raționale, omul trebuie considerat întotdeauna în același timp ca scop”[4]. Mai precis, nu ai voie să te folosește de o persoană ca mijloc pentru un anumit scop, nici măcar de tine însuți.

 „Conceptul oricărei ființe raționale care trebuie să se considere ca universal legislatoare prin toate maximele ei, pentru a se judeca pe sine însăși și acțiunile ei din acest punct de vedere, duce la un foarte fecund concept dependent de el, anume la acela al unui imperiu al scopurilor”[5]. În acest cadru kantian, toate ființele raționale sunt supuse legii conform căreia fiecare trebuie să nu trateze niciodată persoana sa și persoana celorlalți numai ca mijloc, ci mereu ca scop în sine.

 Prin imperiu al scopurilor Kant înțelege „unirea sistematică a unor ființe raționale diferite prin legi comune”[6]. Ființele raționale sunt cele care formează acest imperiu al scopurilor, și ele devin membre numai dacă sunt supuse acelor legi universale. „Astfel se produce o unire sistematică a ființelor raționale prin legi obiective comune, adică un imperiu care, fiindcă aceste legi au ca obiect tocmai relația acestor ființe între ele ca scopuri, poate fi numit un imperiu al scopurilor (care nu este desigur decât un ideal)”[7]. În imperiul scopurilor, datoria revine fiecărui membru în parte, în aceeași măsură, și nu doar conducătorului.

 Spre deosebire de concepția marelui filosof, în zilele noastre omul este tratat și considerat de guvernanți, dar chiar și în relațiile dintre noi mai mult ca mijloc decât ca scop. Finalitatea morală specifică omului explică locul omului în societate în raporturile interumane și cu statul. În opinia noastră, cu raportare la concepțiile actuale etice, concepția kantiană este varianta morală a principiului antropic.

 În studiile sale de religie, Kant interpretează conceptul de Paradis (Rai) drept un simbol religios pentru realitatea morală a imperiului scopurilor. O astfel de concepție este diferită de dogma revelată a dreptei credințe religioase, deoarece consideră că Dumnezeu, Raiul sunt numai idei ale rațiunii practice, ci nu realități transcendente acestei lumi.

 Caracterizând concepția finalistă în filosofia kantiană, Ernst Cassirer consideră că, ’’Ideea de finalitate se distinge de toate celelalte categorii prin faptul că, prin ea, acolo unde apare, se afirmă un nou tip de unitate a diversului, un nou raport al unui întreg cu momentele sale singulare și condițiile sale. Astfel, în conceptul de finalitate formală, suma legilor particulare ale naturii a fost gândită așa încât să nu reprezinte doar un agregat , ci un sistem care se specifică pe sine conform unei anumite reguli’’[8]

 Considerăm că această concepție morală despre valoarea și scopul omului poate fi încadrată în conținutul principiului antropic din filosofia și știința contemporană.

 Pentru doctrinele filozofice obiective dar și pentru credința și teologia ortodoxă scopul și finalitatea în existența nu sunt simple concepte ale rațiunii, ci realități care afirmă existența lui Dumnezeu, ordinea naturală, sensul existenței, locul omului în univers, destinul universal și individual care este transfigurarea spirituală a existenței, desăvârșirea și îndumnezeirea omului, acum în lumea finită și cu deosebire în eternitate.

  Principiul antropic este o sinteză modernă a concepțiilor teleologice din știință, filosofie și teologie. Față de generalitatea concepțiilor teleologice, acest principiu este axat pe explicarea și înțelegerea locului și destinului omului în univers, a scopului și finalității existenței umane.

Omul și Universul

 Cine suntem noi, oamenii? Care este legătura noastră cu lumea creată? Care este sensul și scopul existenței? Pentru ce universul și noi existăm așa și nu altfel? Sunt câteva din întrebările la care răspund cu argumente științifice inițiatorii și susținătorii principiului antropic. Principiul antropic implică existența Creatorului, a Persoanei Supreme a lui Dumnezeu și cunoscut de drept măritorii creștini în revelația naturală și mai ales supranaturală.

 Dr. Marin Mihalache arată în acest sens: cine suntem noi oamenii... ’’pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoduri invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul?! La acest semn de mirare şi nedumerire, la acest semn de exclamație al nostru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel:

 Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat’’[9].

 Concepțiile privind raportului dinte om și lume, a locului omului în univers au fost diferite în istoria umanității. În Grecia antică omul era conceput ca fiind centrul și scopul universului, la fel și planeta noastră. Această concepție este comună tuturor filosofilor din antichitatea greacă, iar din perspectivă cosmologică a fost expusă de filosoful, matematicianul și astronomul Ptolemeu. Acesta, în secolul I d.Hr.. a elaborat un prim model cosmologic.

 După Ptolemeu, Pământul stă fix în centrul Universului. Toate celelalte corpuri cerești (Luna, soarele, planetele, stelele) se mișcă pe traiectorii circulare în jurul acestui corp central. Pentru a pune de acord acest sistem cu observațiile astronomice, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intra în conflict cu datele matematice din acea vreme. Acest model cosmologic a fost acceptat și promovat până spre sfârșitul secolului al XVI-lea și de Biserica creștină. Această teorie o putem considera varianta gândirii științifice antice a ceea ce astăzi considerăm a fi principiul antropic.

 La fel și religia acelor vremuri considera omul ca fiind creația supremă a zeilor și îl situa în centrul universului, având capacitatea să se roage și să dialogheze cu zeii. Mai mult, vechii greci și romanii considerau că zei după chipul omului și chiar având pasiuni omenești. De oameni îi deosebea nemurirea, existența și puterea transcendentă acestei lumi și evident atributul de creatori ai universului. În credința unor popoare antice, de exemplu la vechii egipteni și mai târziu la romani, faraonii și împărații erau considerați zei.

 Totuși, în viața socială, în acele vremuri omul era considerat individ și nu persoană. Pe primul plan erau cetatea, statul în care individul trebuia să se integreze. Remarcabilă este și filosofia morală, gândirea etică din acele vremuri, care afirmau valori morale ce trebuie să caracterizeze existența omului și prin care omul se deosebea de tot universul și se asemăna zeilor. Socrate, Platon, Aristotel, Cicero, Seneca, Marcus Aurelius, marii tragedieni greci, Eschil, Sofocle și Euripide, și mai târziu Plotin sunt câțiva din gânditorii antici care au descris și teoretizat virtuțile morale și prin aceasta au așezat omul în centrul universului, superiori existențial acestuia fiind numai zeii.

 Istoria, știința actuală, filosofia și chiar catolicismul și cultele protestante au înlocuit aceste concepții cu altele conform cărora omul, planeta noastră sunt realități nesemnificative, marginale ale universului. Începutul revoluției științifice în cosmologie care avea să schimbe și concepția științifică despre locul omului în univers este marcat de modelul heliocentric al sistemului solar, care cu timpul a fost acceptat inclusiv de Biserică și a înlocuit model geocentric al lui Ptolemeu. Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente „practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism .^[21] Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare pentru cunoașterea științifică dar și pentru sensul și destinul omului în univers.

 Teoria cosmologică a lui Ptolemeu oficial acceptată inclusiv de Biserică concepea existența unui univers geocentric în care Pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale Sistemului Solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”. În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică , deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale Pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul Soarelui („revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza elaborată de Aristotel și Ptolemeu asupra Universului finit delimitat pe cer de stelele fixe,

 Pentru tema noastră, revoluția științifică produsă de Copernic are o importanță deosebită deoarece, pentru cunoașterea științifică cu influența puternică de mai târziu asupra filosofiei, teologiei catolice și protestante, omul, lumea și pământul sunt detronate din poziția centrală în univers, mai mult, ființa umană este considerată o realitatea existențială la fel ca oricare alta, supusă legilor universului și determinismului material, cauzal și temporar, o existență finită și precară. Cunoașterea științifică nu mai este preocupată de sensul și finalitatea existenței omului și a universului, ci exclusiv de cunoașterea și descoperirea legilor determinismului temporar și cauzal, de realitățile materiale, omul fiind considerat un rezultat al evoluției naturale, supus exclusiv legilor naturale. Știința încercă să explice conștiința, psihicul și capacitatea cognoscibilă, volitivă și sensibilă a omului numai prin procese și funcții materiale. Pentru oamenii de știință atei, creația universului, forma și evoluția acestuia, apariția vieții și a omului pot fi explicate pe deplin pe baza legilor naturii descoperite de știință, rațiunea umană cunoscătoare este atotputernică și cuprinzătoare, chiar dacă în prezent nu putem cunoaște totul. Este epoca iluminismului și a raționalismului abstract

 Știința nu acceptă existența lui Dumnezeu propovăduit de creștinism, iar din explicarea existenței se înlătură orice formă a deismului. Revoluția copernicană și revoluția științifică, pentru unii oameni de știință, cercetători sau filosofi ateiști, dar și pentru unii clerici a însemnat începutul și proliferarea conflictului dintre știință și religie în special negarea dreptei credințe ortodoxe revelate despre Dumnezeu, despre creația universului și a omului, despre om și rostul său în lume și despre sensul existenței. Evoluția de mai târziu, până în vremurile noastre a cunoașterii științifice a accentuat aceste concepții reflectate în filosofie și așa cum spuneam chiar și în teologie.

 Potrivit datelor pe care le deținem până acum,  Universul este în expansiune. Doar în cuprinsul observabil se apreciază că Universul are în jur de 100 de miliarde de galaxii, multe dintre ele având mai mult de 100 de miliarde de stele, fiind extins într-o sferă de spațiu tridimensional care depășește 150 de miliarde de ani lumină în diametru. Vârsta estimată a Universului conform modelului cosmologic Big Bang este de aproximativ 14 miliarde de ani.

 Galaxia noastră are vârsta estimată mai mare de treisprezece miliarde de ani, perioadă în care a trecut prin mai multe faze evolutive până la atingerea formei sale actuale. Este o galaxie spirală cu un diametru între 150.000 și 200.000 de ani-lumină formată din aproximativ 300 de miliarde de stele și peste 100 de miliarde de planete

 Sistemul solar este situat pe o distanță de aproximativ 27.000 de ani-lumină de centrul galactic pe marginea interioară a brațului Orion și face o rotație completă a galaxiei în aproximativ 240 de milioane de ani. În centrul galaxiei, există o concentrație mare de stele, și este și o sursă radio intensă cunoscută sub numele de Săgetătorul A, presupusă a fi o gaură neagră supermasivă .

 Stelele și gazele aflate la o distanță mare de centrul său galactic se deplasează cu aproximativ 220 km/s față de acest centru. Legile lui Kepler nu pot explica viteza de rotație constantă și s-a sugerat că o mare parte (aproximativ 90%) din masa galaxiei este invizibilă pentru telescoape, deoarece nici nu emite și nici nu absoarbe radiații electromagnetice. Această masă conjecturală a fost denumită „materie întunecată”, prezentă și în tot Universul. Calea Lactee în ansamblu se deplasează cu o viteză de aproximativ 600 km/s în raport cu cadrele de referință extragalactice.

 Prin urmare, conform datelor de necontestat ale științei nici omul și nici Sistemul Solar nu au poziții privilegiate în cosmos, așa cum se credea în antichitate, ci sunt realități fizice nesemnificative în raport cu mărimea, compoziția și structura Universului. Oamenii de știință contemporani, sau unii dintre ei, afirmă la fel ca și Laplace acum 200 de ani că Dumnezeu este o ipoteză de care nu au nevoie în cunoașterea Universului, a existenței și a omului.

 Și Universul la scara microcosmosului, a atomilor, a particulelor elementare și a câmpurilor și interacțiunilor cuantice, cunoscut de știință este la fel de impresionant.

 Datele cosmologiei despre Univers, inclusiv teoriile nedemonstrate experimental dar susținute de construcții matematice privind posibilitatea existenței mai multor universuri paralele sau posibilitatea existenței vieții inclusiv a vieții inteligente în alte sisteme solare, precum și teoriile elaborate matematic privind existența spațiului cu mai mult de trei dimensiuni, arată că Sistemul Solar, Pământul, viața și omul sunt departe de a avea un loc privilegiat în Univers, dimpotrivă, conform fizicii și cosmologiei raționaliste sunt existențe efemere, finite, un rezultat întâmplător al legilor materiei și supuse necesității inexorabile a acestor legi.

 Unele curente ale filosofiei secolului XX au reflectat concepțiile științifice raționaliste și atee despre Univers și om, cum este de exemplu existențialismul, susținând lipsa de sens a existenței și a vieții, omul fiind aruncat în această lume a necesității materiale și dominat de angoasa conștiinței finitudinii sale, a morții inevitabile și care trăiește în aceste limite iluzia unei libertăți care este mărginită și dominantă de neant, de frică și angoasă.

Scurte considerații despre principiul antropic

 Principiul antropic are la baza concepția conform căreia universul și legile sale funcționează într-un anume reglaj astfel încât să permită menținerea vieții.

  Martin Heidegger își începea unul din cursurile sale cu o întrebare esențială: de ce există ceea ce există, de ce există totul mai degrabă decât nimic? Mai simplu spus, de ce există Universul, de ce existăm noi?

 În contextul specific sceptic şi materialist al vremurilor noastre, această întrebare nu şi-a găsit încă un răspuns în cunoașterea științifică. Dar provocarea fiind lansată, mai mulți cercetători, din diferite domenii, au căutat să dea răspuns unei probleme derivată din întrebarea lui Heidegger: cum se face că existăm? Cum au putut da naștere niște condiții presupuse inițial haotice unui Univers atât de omogen și atât de ordonat la scară mare, așa cum este universul în care trăim noi astăzi?

 Raționalismul științific și pragmatic a refuzat să admită răspunsul revelat pe care dreapta credință ortodoxă, l-a dat de mult acestor întrebări. În esență, acest principiu reprezintă o restabilire, în primul rând prin argumentele științei, a locului în Univers și un răspuns formulat de știință la întrebarea care este sensul și scopul existenței. Principiul conferă soluții și răspunsuri nu numai la întrebarea tradițională a cunoașterii ce este, ci mai ales la întrebarea pentru ce existăm în acest Univers și în aceste legi ale naturii. Mai mult decât atât principiul antropic este o soluție științifică cu deosebire cosmologică, la armonizarea științei cu dreapta credință prin acceptarea de către știință a adevărului ontologic și de credință că lumea este creată de un Creator care veghează asupra ei și o conduce, ci nu rezultatul legilor evoluției și în general a naturii.

  Limitele cunoașterii raționale, demonstrate de matematică și logică, reprezintă o altă cauză pentru construcția științifică a principiului antropic. Matematicieni precum Godel sau fizicieni de renume precum Planck, Einstein sau Heisenberg au demonstrat că există limite obiective ale cunoașterii și ale rațiunii pe care știința nu le poate depăși. Astfel noi nu putem cunoaște momentul inițial al apariției Universului, nu vom putea cunoaște rațional ce este viața și nici ființa umană mai ales în privința conștiinței, a sufletului sau a capacitaților raționale, volitive sau sensibile cu care este înzestrat. În plus nu va putea exista niciodată un sistem axiomatic, logic sau matematic, complet și suficient lui însuși sau necontradictoriu. Pentru a înțelege aceste taine este nevoie de un alt fel de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință, prin raportare la sensul și scopul existenței, aspecte pe care le are în vedere principiul antropic. De exemplu, s-a demonstrat științific că omul nu poate cunoaște întreaga compoziție atomică și moleculară a unui gram de sare, creierul uman are capacitatea neuronală de a cunoaște numai 1⁰/₀₀ din această compoziție. În schimb poate să cunoască legile după care este structurat un gram de sare, armonia internă a materiei și transformarea ei.

  Noi nu putem cunoaște existența în sine, așa cum este ea în mod obiectiv, independent de noi, ci numai aspectul fenomenal al ei. Acest adevăr a fost afirmat și teoretizat inclusiv de Kant, potrivit căruia noi cunoaștem numai fenomenul, ci nu lucrul în sine, iar știința modernă îl demonstrează. Orice formă de cunoaștere, rațională, sensibilă sau experimentală, implică interacțiunea dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut. Acest fapt este evident mai ales pentru cunoașterea microcosmosului, a atomului și a particulelor elementare, sferă existențială în care intervenția cunoscătoare a observatorului influențează obiectul sau sistemul de observat.

  Totodată, distanțele imense existente în Univers conduc la o constatare onestă: cosmosul în care trăim nu poate fi cunoscut în totalitate și nu poate fi străbătut fizic de om. Nu suntem chemați să luăm în stăpânire Universul într-un mod concret, așa cum am făcut-o cu înălțimile sau adâncimile Pământului. Nu prin călătoria efectivă sau prin cunoaștere sensibilă, experimentală vom putea cunoaște sau cuceri Universul. Întreg macrocosmosul și microcosmosul pot ’’intra’’ în mintea omului prin construcții matematice și științifice, prin perceperea și înțelegerea armoniei universale a existenței, a scopului omului și a Universului, adică aspecte avute în vedere de principiul antropic. Se dezvăluie astfel puterea extraordinară a rațiunii omenești de a cuprinde simbolic lumea, de a cunoaște și înțelege armonia, sensul și scopul existenței, dar și de a se cunoaște pe sine însuși ca ființă dăruită cu rațiune, conștiință și libertate.

 S-a demonstrat că lumea acesta nu este rezultatul hazardului, a jocului legilor și forțelor naturii. ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’, spunea Einstein. Necesitatea existenței acestei lumi, singura care face posibilă existența vieții și a omului, este acum afirmată și demonstrată științific, în mod deosebit de susținătorii principiului antropic.

 În situația în care constantele fundamentale ale materiei și energiei ar fi fost altele Universul nu s-ar fi format, sau compoziția și forma acestuia ar fi fost cu totul diferită neprielnică pentru viață. În situația în care Pământul ar fi fost altfel poziționat față de Soare sau Sistemul Solar ar fi avut altă poziție în Galaxie, viața și omul nu puteau exista. Sunt foarte multe dovezi ale științei în acest sens. Cea mai mare parte a experiențelor științifice și a calculelor făcute în ultima vreme, mai ales din domeniul astrofizicii, confirmă faptul că apariția pământului și a omului în univers au fost pregătite cu exactitate și se datorează unei necesități implacabile, ci nu hazardului sau evoluției naturale.

 Astfel dacă densitatea universului ar fi fost diferită cu 0,000 000 000 0001% atunci nici stelele, nici galaxiile, nici pământul nu s-ar fi putut forma. Iar dacă în prima secundă de după big bang rata de expansiune a universului ar fi fost mai mică de 1 la o sută de mii de milioane de milioane, universul ar fi fost o nebuloasă de gaz și praf nestructurată, dominat de hazard. Astfel de dovezi științifice dovedesc faptul ca numai o Inteligență Supremă, un Creator ar fi putut crea un univers atât de organizat și inteligibil

 S-a creat teoria existenței unei infinități de universuri. Numai că ipoteza infinității de universuri este foarte de greu de demonstrat, chiar și numai sub aspect formal, matematic. Iar dacă ar exista nu un univers, ci o infinitate de universuri, acestea tot ar trebui să fie create de cineva. Deci ipoteza infinitului de universuri nu exclude necesitatea existenței unui Creator.  Este greu de înțeles cum intelectuali și oameni de știință de elită preferă să-și imagineze o infinitate de universuri, de galaxii, de legi și de cicluri cosmice fără nici o dovadă științifică numai să nu admită că există un Creator.

Există mai multe rezultate teoretice care arată că nici spațiile cu mai multe dimensiuni decât trei, nici cele cu mai puține dimensiuni nu sunt potrivite pentru existența unor structuri complexe. Una dintre caracteristicile fundamentale ale materiei este stabilitatea elementelor chimice fără de care ar fi imposibilă existența structurilor moleculare complexe. Elementele chimice sunt stabile pentru că atomii lor sunt stabili. Atomii au de regulă un nivel de energie minim, în care componentele acestora rămân într-o configurație stabilă. Această stare se păstrează până la o intervenție exterioară de natură energetică, ce depășește o anumită intensitate de prag. Conform legilor cunoscute, calculele arată că în varianta unui spațiu cu mai mult de trei dimensiuni, nu mai este posibilă existența acestui minim al energiei( starea fundamentală), ceea ce antrenează o mare instabilitate a materiei.[10] S-a demonstrat că transmisia impulsurilor de undă într-un mod lipsit de reverberații în spații cu mai mult de trei dimensiuni, spații teoretizate de geometriile neeuclidiene, dar nedemonstrate experimental, este imposibilă. Prin urmare, viața și sistemele complexe, dependente de transmisia cu mare precizie a informației, nu pot exista în lumi în care spațiu are doua, patru sau mai multe dimensiuni. Toate acestea arată că există o legătură decisivă între configurația tridimensională a spațiului lumii în care trăim, existența vieții și a omului[11]

 În fizică și în cosmologie, principiul antropic , este un argument științific și filosofic care afirmă că observațiile din Universul fizic trebuie să fie compatibile cu viața conștientă care le observă, să facă posibilă existența unui observator-omul. Altfel spus scopul existenței a, Universului este omul, care astfel dobândește un rol privilegiat în creație, contestat atâta vreme de către știința raționalistă și descriptivă. Principiul scoate în evidență reglarea incredibil de fină a Universului, care ar exclude hazardul materialist și ar implica aportul unui Creator, care în dreapta credință ortodoxă este Dumnezeu. Susținătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce universul are exact vârsta și constantele fizice fundamentale care fac posibilă apariția și găzduirea vieții conștiente.

  Principiul a fost formulat sub aspectele sale generale teoretice, în anul 1961 de către astronomul Robert Dicke, care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac: "Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți omul nu ar fi existat’’. Sintagma "principiul antropic" a apărut pentru prima dată în contribuția lui Brandon Carter la un simpozion din 1973, dedicat împlinirii a 500 de ani de la nașterea lui Copernic. Carter, un astrofizician, a enunțat Principiul Antropic ca reacție la Principiul Copernican, care afirmă că oamenii nu ocupă o poziție privilegiată în Univers: "Deși situația noastră nu este neapărat centrală, este inevitabil privilegiată într-o oarecare măsură". Mai exact, Carter nu a fost de acord cu utilizarea Principiului Copernican pentru a justifica Principiul Cosmologic Perfect, care prevede că toate regiunile mari și timpurile din univers trebuie să fie identice din punct de vedere statistic, adică Universul este omogen și izotrop, iar viața și omul sunt apariții întâmplătoare. Principiul a fost formulat ca răspuns la o serie de observații conform cărora legile naturii și parametrii universului preiau valori care sunt compatibile cu condițiile de viață pe care le cunoaștem. Principiul antropic afirmă că aceasta este o necesitate, pentru că dacă viața ar fi imposibilă, nici o entitate vie nu ar fi acolo să o observe și astfel nu ar fi cunoscută. Adică trebuie să fie posibil să observăm un anumit Univers și, prin urmare, legile și constantele unui astfel de Univers trebuie să se potrivească cu această posibilitate. [12]

 Există trei forme ale Principiului antropic la care se referă John Barrow și Frank Tipler și adepții lor:

•  Principiu antropic slab:  
  "Valorile observate ale tuturor mărimilor fizice și cosmologice nu sunt la fel de probabile, dar sunt limitate de cerința că există locuri în care viața pe bază de carbon poate evolua și de cerința că universul este suficient de vechi pentru a fi permis deja acest lucru."
• Principiu antropic puternic:        
  „Universul trebuie să aibă proprietăți care, la un moment dat din istoria sa, să permită dezvoltarea vieții în interiorul său”.
• Principiul antropic final: 
  „Prelucrarea inteligentă a informației trebuie să se dezvolte în mod necesar în univers și, odată ce apare, nu va dispărea niciodată”.[13]

 Principiul antropic nu este acceptat de toți oamenii de știință. Principala obiecție este că implică existența unui Creator și finalitatea Întregului Univers, care este omul. Cu toate acestea, în ultimele decenii noi dovezi ale științelor astronomiei, fizicii, chimiei, biologiei, vin să confirme cu realitatea și evidența acest principiu după care atât omul cât și pământul își recapătă o poziție centrală în ordinea, ierarhia și teleologia cosmică.

 Miraculos nu este numai faptul că ființa omenească se străduiește să se adapteze la mediu pentru a supraviețui, dar și faptul că mediul însuși, de la adâncurile subatomice până la sistemele de organizare şi funcționare ale galaxiilor sunt adecvate existenței vieții și a omului. Există o finalitate obiectivă a creației care este omul. Dumnezeu a creat un univers atât de complex numai pentru a crea un mediu propice, potrivit și compatibil existenței umane.

 ’’Faptul că Universul este de fapt cosmos, adică armonie și nu haos, că există un nexus, o legătură între știință și conștiință, că omul poate înțelege și cunoaște, că există inteligență, rațiune, logică, morală, înțelepciune, toate acestea duc la necesitatea existenței unei surse, a unui izvor a tuturor celor știute și neștiute, a unui soare care emană energii care ne încălzesc inima și ne luminează mintea, la existența lui Alfa și Omega, a începutului și sfârșitului transcendental. Însăși conștiința, inteligența, rațiunea omenească, inspirația și creativitatea artistică, filozofică, religioasă, științifică, imaginația, gândirea logică, abstractă și speculativă, toate acesta sunt vocații și virtuți care transcend cu mult simpla necesitate biologică, darvinistă, de adaptare la mediu pentru a supraviețui. Indică existența unei realități dincolo de capacitatea noastră de a observa lumea și a-i înțelege rosturile. Consfințește puterea inteligenței de a crea, distruge și recrea lumi dincolo de necesitate... Principiul Antropic nu dovedește numai că legile fizicii, ale chimiei, ale naturii sau ale cosmosului prin ceea ce sunt au făcut posibilă apariția vieții și a omului, ci că toate acestea, cele văzute și nevăzute, cele înțelese sau neînțelese, au avut ca scop, ca teleologie, direcție, apariția vieții și a omului ca ființă inteligentă și rațională.’’[14].

  Principiul antropic nu trebuie identificat cu antropocentrismul raționalist contemporan care consideră că puterea rațiunii umane este nelimitată, cunoașterea de asemenea, iar omul este stăpânitorul deplin al naturii de care poate să dispună cum dorește. Concepțiile antropocentriste nu admit existența lui Dumnezeu și nu își pun întrebări asupra sensului lumii și a scopului existenței omului, considerând această lume finită ca fiind unica posibilă, neacceptând existența vieții omului în eshatologie. Principiul antropic este, conform cuvintelor arhimadritului Teofil Părăian: ’’Întâi este Dumnezeu și pe urmă omul, iar omul numai prin Dumnezeu’’.

  Noi propunem aplicarea principiului antropic și la viața socială la raporturile dintre om și societate și mai ales dintre om ca persoană liberă și stat. Societatea de astăzi este dominată de contradicții, paradoxuri și disfuncționalități majore. Globalismul statal contemporan și ceea ce științele juridice numesc regimuri democratice de guvernare nu au rezolvat problemele existenței sociale a omului, nu au asigurat stabilitatea și bunăstarea atât de mult invocate. Cu toate că drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt proclamate formal în constituții, realitățile sociale contemporane demonstrează că nici instrumentele juridice interne sau cele internaționale și nici justiția internă sau internațională nu pot garanta pe deplin aceste drepturi și nici libertatea omului față de manifestările dictatoriale ale guvernanților care pot restrânge sau chiar desființa discreționar exercitarea acestor drepturi.

 Totodată rolul social al statului de a garanta și de a realiza în fapt dreptul la un nivel de trai decent pentru toți oamenii, buna funcționare a diferitelor servicii sociale este departe de a fi înfăptuit. În lumea de astăzi , deși poporul este formal proclamat ca fiind deținătorul puterii, omul a devenit un simplu mijloc pentru realizarea intereselor private ale guvernanților, ci nu scopul real al politicilor de guvernare.

 Având încredere în forța și viabilitatea dreptului ca sistem normativ și justiției pentru aplicarea principiului antropic în viața socială, valorificând concepția morală kantiană și umanistă, propunem ca în constituții să fie înscris principiul ’’În raporturile cu statul, omul este întotdeauna scop și niciodată mijloc’’.

 În acest fel se dă eficiență juridică principiului antropic în viața socială al cărui conținut este prezent și în cuvintele dogmatistului creștin Toma din Aquino:’’ Individul este pentru stat, statul pentru persoană iar persoana pentru Dumnezeu’’

Dreapta credință ortodoxă și principiul antropic

 Răspunsurile la întrebările existențiale privind crearea lumii și a omului, sensul existenței și scopul existenței omului, destinul său, legătura dintre om și Univers, sunt conferite cu mult mai înainte de formularea principiului antropic, de către adevărurile de credință ale Ortodoxiei cuprinse în revelația dumnezeiască și înscrise în Vechiul și Noul Testament, în scrierile Sfinților Părinți și în tradiția Bisericii.

 Spune Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.” Și tot psalmistul spune atât de patetic și de frumos: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? L-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Psalmul 8, 4-6)

 După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om ,,care participă cu sufletul său la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua.“ [15] El este ultima ,,creațiune a lui Dumnezeu.“ [16]
 Biserica, pe baza Sfintei Scripturi, dar si a Sfintei Tradiții, învață că omul este creat de Dumnezeu în a șasea zi a creației, când ziua a șasea era spre sfârșite. Potrivit limbajului liturgic, omul a primit existenta în timpul vecerniei zilei a șaptea, adică în seara primei Vineri, după care urmează Sabatul, ziua odihnei. [17] Așadar omul este persoana care trebuie să aducă lumea la liniștea odihnei în Dumnezeu. Dar misiunea aceasta se poate împlini numai dacă omul împreuna cu creația se deschide, devenind lăcașuri primitoare pentru odihna lui Dumnezeu. ,,Prin faptul creației omului, întreaga făptură intră în odihna sabatică, în pacea profundă a unirii cu Creatorul…“[18]

  Prin urmare, omul a fost creat după ce Dumnezeu a creat Universul pentru ca acesta să poată face posibilă existența omului. Acest lucru reiese limpede din ,,Facerea“, unde Moise istorisește astfel crearea protopărinților noștri Adam si Eva: ,,si a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră și să stăpânească peste peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul Său l-a făcut Dumnezeu, a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: ,,creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul.“ (Facere I, 26-28) Acesta este sensul vieții și rostul omului în lume, pe care mult mai târziu, știința, formulând principiul antropic, avea să-l recunoască.

  Dar Dumnezeu a făcut pentru om mai mult decât atât, a dăruit omului pe însuși Fiul Său, care a pătimit, S-a Răstignit pentru noi, a Înviat, s-a Înălțat la ceruri, și-a asumat întreaga umanitate, dar fără de păcat, din iubire pentru om, pentru mântuirea și îndumnezeirea prin har a noastră și transfigurarea întregii existențe.

  Omul, și cu el întreaga creație, reprezintă darul lui Dumnezeu. Ca o încununare a creației, Dumnezeu, ca Dumnezeu personal creează din iubire omul ca pe un partener de dialog al Său. El nu creează în persoana omului un obiect, o simplă podoabă pentru revelarea atotputerniciei și pentru lauda slavei Sale, ci pe temeiul plenitudinii comuniunii Sale, El aduce la existenta o creatura personala care stă în relație conștientă cu El [19].

  Toate însușirile pe care Dumnezeu la are în ființa Sa le-a dăruit, în formă creată, și omului, pentru ca și acesta să poată participa în mod liber la dialogul comuniunii cu El. Potrivit învățăturii scripturistice și patristice prezența însușirilor dumnezeiești din om a fost dată prin crearea după chipul lui Dumnezeu. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și în perspectiva unei asemănări infinite, după har cu El. Numai omul este chemat la îndumnezeirea prin har și poartă responsabilitatea transfigurării spirituale a întregii creații prin lucrarea teandrică a lui și a Duhului Sfânt.

 ’’Omul este creat ca o sinteză a lumii îngerești și a lumii materiale, oglindind și având strâns unite în sine aceste doua lumi’’[20]. 

Unele concluzii

  Sunt adepți ai principiului antropic, oameni de știință care consideră că acest principiu este o confirmare științifică și filosofică a existenței lui Dumnezeu, a faptului că Universul a fost creat de Dumnezeu pentru om.

  Nu este chiar așa. Existența lui Dumnezeu nu poate fi nici infirmată și nici demonstrată prin mijloacele cunoașterii științifice. La fel și adevărurile revelate ale dreptei credințe ortodoxe nu pot fi rezultatul unui algoritm logic și nici supuse experimentului științific. Credința și cunoașterea prin credință sunt de altă natură decât știința și cunoașterea științifică. Cunoașterea prin credință este existențială și se bazează pe trăirea profundă a adevărurilor revelate de credință și pe evidența mai presus de certitudinea logică sau demonstrația științifică pe care le conferă rațiunea umană în limitele ei.

  Credința este un dar al Duhului Sfânt. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a putea primi acest dar atât de prețios. Omul trebuie numai să fie gata să-l primească.  Cea mai cuprinzătoare definiție a credinței a lăsat-o, peste veacuri, Sfântul Apostol Pavel: „Credința este adeverirea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11. 1).

  Importanța principiului antropic este aceea că adecvează cunoașterea științifică dreptei credințe ortodoxe și recunoaște și chiar demonstrează științific poziția privilegiată a omului în Univers și adevărul fundamental al creației și al legăturii dintre om și univers Omul este cununa creației și nu el este creat pentru Univers, ci Universul pentru om.

  Suntem de acord cu afirmația: „Principiul Antropic reprezintă în ultima parte a secolului al 20-lea și începutul secolului al 21-lea, ceea ce a reprezentat pentru știință teoria lui Darwin în secolul al 19-lea, teoria relativității a lui Einstein și principiile mecanicii cuantice în prima parte a secolului al 20-lea. Veracitatea acestui principiu fundamental al astrofizicii, științific și matematic verificabil, constituie o explicație cât se poate de plauzibilă și logică a existenței omului, a lui Dumnezeu, dă un sens inteligibil vieții, procesului evoluției speciei și a miracolului conștiinței umane’’[21].

NOTE