(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 139

Luarea Crucii și urmarea lui Hristos AZI

Cristina Roman
Tags: cruce; Sfanta Cruce; vaccinare; familie; educatia sexuala;
 

„Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.  N. Velimirovici

Începutul celei de-a doua săptămâni din luna septembrie a adus un val de emoții și de trăiri interioare multora dintre noi. Reînceperea școlii face să vibreze întreaga societate, după firele numeroase și puternice prin care suntem înlănțuiți familial, social, uman. Precedate de binecuvântarea venită prin Sfânta Litughie și rugăciunea specială dedicată elevilor și profesilor în duminica din 12 septembrie (prima zi a săptămânii în calendarul nostru ortodox), bucuria și freamătul lui septembrie 13 au fost completate în ziua imediat următoare de solemnitatea și sobrietatea Sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci. Mesajul acestei zile sfinte se reiterează an de an, fără a deveni vreodată redundant, insistând asupra relației fiecăruia dintre noi cu asumarea crucii personale. El este propovăduit în Biserică și în duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, prin citirea acestei pericope evanghelice:

Evaghelia lui Marcu 8, 34- 38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Timpul mântuirii noastre este AZI/ASTĂZI,  trecutul nu mai poate fi schimbat, iar viitorul este incert. ÎN PREZENT suntem cu toții chemați la examenul greu al forței interioare de a ne purta crucea spre mântuire. Nu teoretic, nu doar citind sau ascultând predici, nu din inerție, ci în mod conștient și adesori dureros. Să medităm plecând de la situații actuale concrete și dificile cum am putea să ne purtăm crucea încât să facem din Cruce o Fericire.

Școala, mască, distanțare

La evenimentul începerii școlii de exemplu, câți dintre noi nu suntem deopotrivă mâhniți și revoltați de obligativitatea purtării măștii mai ales de către școlarii mici, de distanțarea impusă între copii, de amenințarea revenirii la școala on-line... Sunt studii care zdruncină presupusa eficacitate a purtării măștii, sunt psihologi care confirmă efectul ei traumatizant asupra copiilor, sunt profesori care confirmă irecuperabilitatea timpului petrecut doar în on-line, așadar: "Fericiți cei ce flamânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura" (Matei 5, 6). Citatul din Sfânta Scriptură, tâlcuit de Sf. Ioan Gură de Aur ne luminează că “dreptate” are aici înțelesul de dreaptă credință, dreaptă purtare, în care este cuprinsă și virtutea socială a dreptății. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228). Atât proorocii vechiului Testament, cât și Mântuitorul Iisus Hristos au fost prigoniți pentru dreptate, pentru apărarea valorilor morale, inseparabile de mediul social. Ne răstignim și noi pe propria cruce răbdând abuzul și nedreptatea impuse chiar de instituții ale statului în numele unei false dreptăți sociale și a unui mult titrat drept la sănătate, care zdrobește individul pentru iluzoriul bine colectiv. Mântuitorul nu ne-a instigat niciodată la revoluții, la revoltă, la violență. Nu a intrat în partidul evreilor zeloși și vindicativi. Desigur, ne-am putea exprima civilizat opinia, putem semna diferite documente prin care să atacăm juridic măsurile impuse, nu suntem de lăudat plecând capul în pământ, ci luptând, dar totodată binecuvântând, punând cărbunii aprinși ai rugăciunii asupra celor care ne prigonesc văzut și nevăzut, șiuți și neștiuți. Mântuitorul ne-a avertizat: “Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru ca nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște.” (Ioan 15, 18-19) Cei prigoniți pentru dreptate vor avea parte de împărăția cerurilor, așa cum a făgăduit Mântuitorul, ceea ce înseamnă nu numai părtășia cu Dumnezeu în viața veșnică, ci și pacea inimii aici pe pământ, în ciuda restriștii.

Sfântul Luca al Crimeii ne ajută să înțelegem mai bine cum putem urma lui Hristos în viața de zi cu zi: Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El Însuşi, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte. Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui, Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 6-8).

Vaccinarea

Tema vaccinării este un alt măr al discordiei din zilele noastre în societate, dar mai grav, în propria familie. Insistențe spre o decizie sau alta, polemici și încrâncenare diluează armonia și așa încercată în familii pe durata restricțiilor și a carantinei. Uităm că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia un liber arbitru, că El este primul care respectă libertatea noastră de alegere. Ne transformăm în militanți pentru o idee, indiferent care ar fi ea, păcălindu-ne că ne motivează iubirea, dar de fapt pierzând roadele iubirii de aproapele prin insistențe egoiste. Prin a fi pătimași ne deconectăm de la Harul Duhului Sfânt și pierdem discernământul de a ști cu exactitate care este voia lui Dumnezeu cu noi. Este valabil chiar și în cazul mesajelor venite din rândul clerului, mesaje contradictorii, care ne pun pe toți deopotrivă în încurcătură. Astfel, cuvintele Mântuitorului, păstrate în Sfânta Scriptură, sunt atât de actuale:“Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ; n‑am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să‑i despart: «pe om de tatăl său, pe fiică de mama ei și pe noră de soacra sa, așa încât dușmanii unui om vor fi chiar cei din familia lui». Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cel ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu‑și ia crucea și nu Mă urmează nu este vrednic de Mine. Cel ce‑și va găsi viața o va pierde, dar cel ce‑și va pierde viața de dragul Meu, o va găsi.” (Matei 10:34-39)

Educația sexuală, minoritatea sexuală

Desigur, cele de mai sus sunt valabile și în cazul altei anomalii a zilelor noastre, la fel de vizibile prin rupturile pe care le produce între oameni cu opinii diferite, și anume propaganda educației sexuale și a minorităților sexuale. Așa de mult s-a întins aripa toleranței, că a devenit gheară de fier pentru legea divină de la Facere. Rușinosul, răzlețul, urâtul, vrednicul de milă, au devenit mândrie, paradă, exhibiționism, invazie necurată până în altar. Nu numai că nu ni se mai permite să spunem răului rău, ci trebuie să îl integrăm în bine ca pe un pui de viperă la sânul mamei, prin legi pornite împotriva Tradiției Bisericii, dar și de ordin social, pline de discriminare, un precedent pentru o dictatură a minorităților. “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.” (Matei 5, 10) Și în acest caz, cu rugăciune personală, cu educație sănătoasă oferită copilașilor noștri de mici, cu supravegherea preocupărilor și prietenilor lor, putem preîntâmpina extinderea acestei pecingine, care nu mai este văzută ca un pericol social prin diluarea familiei, prin abuzarea modului de reproducere și adopție, ci ca un drept, fapt strigător la cer dacă îl coroborăm cu legea dreptului la avort și dacă îl comparăm cu reducerea la tăcere prin mijloace josnice de denigrare, manipulare și minciună a vocilor pe bună dreptate potrivnice. Iar aceasta într-un efort susținut de zi cu zi, în care priveghind și cu luare aminte să simțim, să demascăm, să lămurim nedumeririle copiilor noștri, să răspundem înțelept întrebărilor lor, arătând prin noi înșine purtare creștinească, nu instigare la segregare, dar nici camuflarea lupilor în blană de oaie. A lua crucea înseamnă de la curajul unei discuții contradictorii, dar non violente cu profesorii zeloși în privința promovării acestei diversități păcătoase, la selectarea cu strictețe a programelor tv pe care le vizionează copiii noștri, dar și atenția delicată la modul în care le permitem copiilor să se comporte și să se îmbrace, precum și cenzurarea accesului la cercuri viciate cu riscul excluderii și cu riscul sentimentului de neapartenență la un grup. Asumarea mărturisirii moralei creștine cu demnitate nu va trece neobservată nici la oameni, care ne vor judeca drept extremiști, dar nici la Dumnezeu, care ne va mângâia în momentele acestor sentințe injuste.

Abandonul camuflat al familiei

Un alt piron împlântat nemilos în crucea multora dintre noi în zilele noastre este abandonul în familie. Bunicii sunt trimiși în azile, copiii sunt dați de mici la programe prelungite sau îngrijiți de bone, sau trimiși în sistemul de asitență socială, de cele mai multe ori în numele confortului personal. Fugim de cruce de fapt, deși noi ne păcălim că societatea ne obligă să o ducem. Nu, azilele, after-schoolurile, bonele, nu sunt Simon din Cirene, nu sunt ajutoarele noastre pe drumul crucii. Crucea așa cum a dus-o Hristos înseamnă asumarea aproapelui și renunțarea la tine, la sine. Sunt și situații particulare care nu merită a fi integrate în astfel de generalizare, sunt decizii delicate care se iau la scaunul de spovedanie, dar să reflectăm: ce cruce duc părinții noștri, care după o viață de muncă sfârșesc între străini, ce cruce duc copiii noștri crescuți cam fără de noi, ce cruce duc bieții copii abandonați cu motivul că nu există mijloace materiale de a fi crescuți de cei care i-au născut, dar care ar schimba oricând locul cald din casa de copii cu bătătura săracă a casei părintești?!... Este oare mai grea crucea celui de la birou, de la job, stresul orelor peste program, care se cere alungat prin alt timp consumat la clinici, spa-uri, yoga? Pare grea crucea celui înconjurat de vulturii funcțiilor și salariilor grase, printre care trebuie să se strecoare după reguli ca la război, care ne fac neoameni, care ne încarcă cu energii negative, care ne seacă buzunarul pe medicamente și suplimente, mâncare de catering, pe haine office și pe concedii care să nu ne rușineze în fața colegilor... Dar știți care este paradoxul? Că nu aceasta este crucea ca un dat. Nu pe aceasta ne-a dat-o Mântuitorul Hristos. Pe aceasta ne-o alegem singuri, tocmai din fuga de Crucea lui Hristos, păcălindu-ne că ne ușurăm viața, că ne sporim confortul, devenind de fapt, sclavii propriei lipse de voință, sclavii consumului, oi rătăcite de la calea cea odihnitoare și bună. “Veniţi la Mine, toţi cei obosiți şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară. (Matei 11, 28-30)

Fugind de responsabilitatea gestionării familiei fără intermediari, fugim de relația cu aproapele, de relația cu Dumnezeu, de relația cu noi înșine. Nu degeaba avem ulterior nevoie de consiliere psihologică, de reconectare cu noi și cu ai noștri, pe care tot mai mult le căutăm în cărți auto-motivaționale, în cursuri de mentoring și coaching, în loc să dăm fuguța la Sfintele Taine. Ne credem prea emancipați față de părintele de la parohie, pe care poate îl vedem vetust la port și vorbă, ne credem neînțeleși de cutumele bisericești, alegând să ne auto-excludem în loc să ne acomodăm lor ascultând strigătul interior al conștiinței, și așa sufocat de plăceri și patimi. Asumarea crucii, în schimb, înseamnă dimpotrivă, să dăm lui Dumnezeu neputințele noastre sufletești și trupești, astfel să ne smerim și să recunoaștem în El Doctorul suprem, Prietenul cel mai bun și grabnic ajutător. Nu prin noi înșine răzbim în viață, ci prin mila, voia sau îngăduința lui Dumnezeu, căruia trebuie să îi oferim talanții pe care i-am înmulțit, să îi oferim toată viața noastră și unii pe alții. Procedând astfel, deși ne vine greu să credem (obișnuiți fiind să ne încredem în noi înșine), toate se vor aranja copleșitor de bine:

"Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte? Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba care este azi pe câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puţin credincioşilor! Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea; Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă". (Luca 12, 13-15 şi 22-31)

Dar pentru toate acestea este nevoie de credință, de încredere și de încredințare Domnului. Nu cu mâinile încrucișate, nu așteptând să ne pice din cer cum ironic ar insinua unii, ci ascultând glasul lui Dumnezeu din noi, care ne insuflă calea potrivită pe care să mergem. Fie ne asumăm toate deciziile și nu crâcnim la necazuri, fie avem curajul de a merge contra curentului. A spune nu am ce să fac este o viziune îngustată de sistemul secular, căruia îi convine să ne facă tot mai dependenți de el. Să nu mai producem nimic cu propriile mâini, ci să prestăm servicii în schimbul banilor cu care să ne cumpărăm hrana și cele necesare vieții. Negoț viclean... Spune Nil Sinaitul: „Dacă olarul știe cât timp trebuie să țină oala în foc ca să fie arsă fără să se spargă, cu atât mai mult va ști Dumnezeu măsura suferințelor noastre”. Crede că mai tare putere de judecată are Dumnezeu decât omul! (Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, pp. 86-87)

"Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Dar cum să le căutăm? Aşa cum le-au căutat toţi: prin credinţă, prin ascultare, prin rugăciune, prin răbdarea necazurilor din afară şi din lăuntru, prin luare-aminte la sine, prin mustrarea de sine şi prin pocăinţa statornică, din care se nasc smerenia şi neosândirea aproapelui. În urma smereniei vin şi bucuria în Duhul Sfânt, şi Împărăţia lui Dumnezeu. Şi Domnul nu-l va lăsa pe om să fie ispitit mai mult decât poate duce. (Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 193-194)

Sfântul Luca al Crimeii, în cuvântul de învățătură la această evanghelie  întreabă retoric: "Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar. Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple – nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.

Viaţa noastră – viaţa tuturor oamenilor – este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră. Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală – oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii adevăraţi? Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura evanghelică. Pentru a împlini această învăţătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în Împărăţia Cerurilor."

Familii numeroase. Nașterea de prunci vs. carieră

O particularitate aparte revine în acest context familiilor numeroase. Ceea ce societatea numește inconștiență, și anume nașterea tuturor pruncilor trimiși de Dumnezeu în pântecul mamei, Biserica numește mucenicie, asumarea crucii și cale către mântuire. Cu atât mai mult când copiii sunt îngrijiți și educați cu multă dăruire de o Mamă care pune cariera pe plan secund în favoarea familiei. Rămâne să ne gândim fiecare ce ne face fericiți, cariera, familia, dacă există o cale de mijloc care să nu trișeze de o parte sau de cealaltă. Să ne întrebăm și ce înseamnă pentru noi fericirea, să conștientizăm că niciunul nu întinerim și că inevitabil vom merge la o întâlnire în cer cu Mântuitorul Hristos. Cum îl vom privi, cum îi vom răspunde? Pentru raportările noastre s-a răstignit El? Pentru balanțele și bilanțurile noastre, pentru vilele noastre, pentru concediile noastre, pentru hainele noastre de firmă, pentru risipa ostentativă de bani a unora dintre noi? Sau pentru ca fiecare să prețuim și să ne schimbăm viața după ce Îl vom fi cunoscut, să fim mai iubitori, mai jertfelnici, mai căutători de Dumnezeu, prieteni ai Lui. Nu degeaba literatura din sfera psihologiei zilelor noastre a preluat îndemnuri și învățături existente dintotdeauna în viața creștină: Fă rai din ce ai!, sau Fericirea stă în lucruri mici!

Ispitele lumii contemporane: plăceri, consumism, "a fi în rândul lumii"

Un alt cui dureros în răstignirea noastră de zi cu zi pe cruce este lupta cu tentațiile lumii, multe și mari. Sfântul Luca al Crimeii: "El cere să răstignim pe cruce şi să omoram omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile lumii. El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii cu Dumnezeu."

Dacă ne vom schimba viața în funcție de tendințe, o vom complica și ne vom înstrăina de cele firești și simple, cum ar fi viața după rânduiala Bisericii. Dacă mai degrabă intrăm în moda de a fi vegani, decât să ținem cele două zile de post de peste săptămână și cele patru posturi anuale, dacă duminica vom prefera să dormim mai mult sau să ne începem dimineața la mall sau lâncezind la televizor în loc să mergem la Sfânta Liturghie, dacă vom alege să ne descărcăm sufletul la psiholog în loc de duhovnic (psihologul neavând nicio scânteie din harul celui mai nevrednic preot de dezlega și ierta păcatele), sau dacă ne vom interioriza negând ceea ce simțim și gândim, încet ne vom răci față de viața bisericească. Ni se va părea greoaie, inaccesibilă, străină, învechită, iar rarele ocazii în care vom fi nevoiți să bifăm slujba la biserică, precum botez, cununie, înmormântare, vor rămâne fără deplinătatea harului, fără roade, asemenea revederii cu o persoană cândva dragă, dar care după ani și ani îți devine de nerecunoscut:

"Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau înţelepte, iar cinci erau neînţelepte. Cele neînţelepte, luând candelele lor, n-au luat cu ele untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Dar, mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele neînţelepte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci, plecând ele ca să cumpere, a venit mirele, şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului". (Matei 25, 1-13)

Rușinarea cu identitatea noastră creștină

Rușinarea față de mărturisirea credinței în Crucea lui Hristos este o altă boală sufletească a zilelor noastre, din ce în ce mai vizibilă în comportamentul cotidian: câți, aflați în transportul în comun trecând pe lângă o biserică, își fac semnul crucii? Câți mai poartă cruce la gât? Câți le mai pun copiilor lor la gât cruciuliță? Câți ne mai facem semnul crucii la masă acasă, darămite la o masă luată la birou sau restaurant...? Câți refuzăm o invitație la o petrecere anunțată în zi de post? Câți dintre noi nu redirecționăm cu ușurință mesaje fără valoare pe social media, dar dacă este vorba să amintim despre ziua cinstirii unui sfânt, despre un obicei creștin sau despre o icoană, alegem cu grijă lista destinatarilor, căutând pe cei pe care încă îi știm credincioși, și ne ferim să îî deranjăm pe ceilalți. Recent, fiul unui celebru actor și-a condus tatăl pe ultimul drum, slujba oficiată fiind după toate canoanele Bisericii. El, fiul, declarat ateu, un secularist convins și agresiv față de Biserică, recurge la serviciul religios pentru tată. Paradoxuri ale zilelor noastre. Suntem creștini ortodocși, suntem botezați în numele Sfintei Treimi și crucea noastră este să mărturisim credința în Cruce oriunde, nu ostentativ, ci demn, nu când e prea târziu și doar formal, ci cu tot sufletul, în ciuda consecințelor. Nu, nici măcar nu ajunge să afirmăm că noi credem în Dumnezeu. Asta nu ne face mai creștini decât pe atei. Și diavolul crede în Dumnezeu, care și pe el l-a creat, dar i se împotrivește cu înverșunare satanică. Nu suntem mulți dintre noi la fel? Credem în Dumnezeu, dar slujim celui rău??!...

"Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri". (Matei 10, 32-33)

Ca un rezumat al celor de mai sus, care enumeră numai în parte provocările lumii de astăzi, Monahul Agapie Criteanu, reflecta astfel asupra purtării Crucii personale: "Cei leneşi şi nerăbdători se necăjesc mult şi cârtesc asupra lui Hristos zicând ca tâlharul cel rău gânditor: „De eşti Hristos, mântuieşte-te pe Tine şi pe noi". O, nebunie şi nepricepere a lor! Şi câţi, aflându-se în boală grea sau sărăcie mare, ori alt necaz ca acesta, n-au răbdat, ei hulesc, nelegiuiţii, pe Hristos, zicând asupra Lui: De ai fi fost Dumnezeu nu ai fi lăsat să te răstignească cu atâta ruşine; şi ce ajutor poţi să ne dai nouă la atâta lipsă, necazuri şi chinuri ce avem? O, omule nemulţumitor! Ce ar fi trebuit să facă Cel prea bun pentru tine, şi n-a făcut? Acesta a dat pe Fiul său cel unul născut spre moarte de ocară; iar tu, nemulţumitorule, îl defaimi şi-l ocărăşti la atât de mic necaz ce ţi-a trimis ca să curăţească cu răbdarea ta păcatele tale, ca să nu te osândeşti în munca cea nesfârşită.

Iată, dar fraţilor, că cel ce poartă Crucea în silă, îşi pricinuieşte o muncă veşnică, precum şi Faraon, tâlharul cel rău, şi alţii. Şi cine o rabdă cu bucurie i se face veselie şi neîncetată aducere aminte de Mântuitorul, o nădejde tare şi arvună a vieţii veşnice în Rai, precum am văzut la tâlharul cel bun, care a auzit de la Domnul: „Astăzi cu Mine vei fi în Rai". Cu adevărat, o treaptă înaltă a săvârşirii este, să stea cineva răstignit pe Cruce şi să nu cârtească asupra lui Dumnezeu, sau oamenilor, sau Crucii, că este foarte grea; ci să rabde cu tărie pentru dragostea lui Dumnezeu, şi să mustre cu milă pe cei ce nu-l rabdă cu bunătate. O, cât de fericit este cel ce mulţumeşte lui Dumnezeu, în sărăcia şi boala lui, la lipsa fiilor şi a rudelor şi la orice alt necaz! Şi nu numai atât, dar şi la moarte slăveşte pe Domnul pururea, şi rabdă orice necaz pentru dragostea Lui, precum făceau sfinţii Mucenici, slăvind pe Dumnezeu în suferinţa muceniciei, mulţumindu-i că i-au învrednicit pe ei să moară pentru numele Lui cel sfânt.

O, fraţilor creştini! În Cruce aflăm mărire, şi nu la desfătare. De vom socoti cu de-amănuntul greutatea Crucii Stăpânului, ni s-ar părea a noastră foarte uşoară. Căci Domnul era de tot gol, fără nici un ajutor, şi zicea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Iar noi nu suntem goi pe nicio Cruce ca acesta, ci avem puţină mângâiere de la prieteni şi rude; nu lipseşte de la noi Dumnezeu, fiindcă s-a făgăduit să fie cu noi în necazuri, şi cu ajutorul Lui putem să răbdăm. O, ticăloşia noastră! Dumnezeu cel adevărat a suferit cu trupul atâtea patimi şi moarte pentru păcatele noastre. Iar noi săracii şi cu totul întinaţii, să nu răbdăm puţină durere ce ne-a trimis-o bunătatea Lui spre îndreptarea noastră? O, nesocotinţa noastră! Să voim să căutăm pe Hristos cu toată îndestularea noastră! Acela se roagă pentru cei ce l-au răstignit zicând: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". Şi noi nu voim să iertăm pe aceia ce ne greşesc cât de puţin? Tâlharul îl mărturiseşte pe Cruce, şi noi nemulţumitorii îl tăgăduim în necazuri, zicând: De ai fi fost Dumnezeu, ai fi făcut dreaptă judecată, să trimiţi necazurile celor necredincioşi şi oamenilor răi, iar nunouă care n-am greşit. O, nelegiuirea şi nesimţirea noastră! Să ne biruiască la credinţă un tâlhar? Să înţeleagă el într-o astfel de pedeapsă mai bine decât noi, folosul suferinţei şi astfel să fure în ultimul ceas al vieţii lui, Raiul şi să ruşineze pe câţi se lăudau să meargă cu Stăpânul la temniţă şi la moarte? Aşa trebuie să facem şi noi, să mărturisim pe Hristos la tot necazul şi la suferinţă, chiar de ar fi prea amară moarte; nu ca un tâlhar pocăit, ci ca nişte adevăraţi creştini şi fii ai lui Dumnezeu. Pentru că totdeauna trebuie să avem necazuri, căci fără suferinţe nu se învredniceşte cineva de odihnă. Căci dacă Stăpânul a pătimit atât, şi cu pătimirea a intrat întru slava şi fericirea Sa, cu atât mai mult se cuvine să pătimească robii Lui, ca să moştenească împărăţia care nu este a lor? Cum poate să fie robul mai mare decât stăpânul şi ucenicul decât dascălul? (...)

Hristos a suferit pentru noi toţi, şi noi nu voim să suferim pentru mântuirea noastră? Fiul lui Dumnezeu a vrut să se înalţe către Tatăl prin mijlocul defăimării, şi noi viermii de nimic, dorim onoruri şi laude? Nu ne-a făgăduit Hristos în această lume, bucurie sau desfătare; ci numai Crucea, necazuri şi suferinţe, după cum ne încredinţează înţeleptul Augustin, cu aceste cuvinte: „Toată viaţa creştinului, de va voi să trăiască după Evanghelie, nu este decât numai cruce şi mucenicie, împotriva întregii lumi care făgăduieşte bogăţie şi desfătare, şi apoi după puţin timp de bună norocire, cei nebuni şi înşelaţi, iubitori de lume, să se muncească în cealaltă viaţă totdeauna cu muncă neîncetată". Şi iarăşi „Câţi cu răbdare în necazuri, urmează lui Hristos, pentru puţina şi reaua pătimire, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitorii lui Hristos, vor dobândi acea neauzită şi negrăită slavă veşnică a Raiului." (Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 147-151)

Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)

„Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.“
( Matei 28, 19)

16-09-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu