Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 51

Botezul: sens și ritualuri

Pr. Andrei Borrely
Tags: Taina Botezului; Sfintele Taine; Botezul Domnului; crezul; Ortodoxie;
 

Botezul în Fiul Unul născut

În Ortodoxie, sărbătoarea de 6 ianuarie, sărbătoarea Bobotezei, a Botezului lui Iisus de către Ioan în Iordan este fundamentul celebrării botezului catehumenilor. Sfinţirea cu apa de la botez se realizează prin proclamarea unui poem al Sfântului Sofronie, patriarh al Ierusalimului din 634 până în 638, cel din momentul binecuvântării apelor din 6 ianuarie. Şi ceea ce Tatăl ceresc rosteşte referitor la Fiul Său Cel Unul născut în momentul botezului de către Ioan în apele Iordanului, sfânta Biserică pronunţă în momentul botezului referitor la proaspătul botezat. În momentul în care Iisus Se ridica din apele Iordanului „Şi iată glas din cer zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit”. După Wellhausen, părintele Lagange remarcă faptul că în Vechiul Testament nu este deosbire importantă între fiul mult iubit şi fiul unic. Prin botez, omul devine o fiinţă unică în lume, de nereprodus, de neînlocuit. Ca persoană recreată în apele botezului după chipul lui Dumnezeu treimic şi pentru a-I semăna, omul, ca Dumnezeu, se distinge printr-o abordare nicidecum catafatică, ci apofatică. În greacă „kataphasis” înseamnă afirmaţie, iar „apophasis” negaţie. Deoarece este o persoană creată după chipul Fiului pentru a semăna dumnezeieştii Treimi, omul participă la nesfârşirea celor Trei Persoane divine, este o realitate tainică, adică inepuizabilă prin bogăţia ei, insondabilă prin profunzimea ei, despre care se poate spune mai sigur ceea ce nu este decât ceea ce este. Iar botezul creştin are ca semnificaţie fundamentală să transforme radical modul de existenţă a acestui om făcut inexprimabil, prin prezenţa în el a Dumnezeului Unul în Treime, numai prin raţiunea raţionalizantă, ireductibil, de nereprodus, de neînlocuit.

Mai precis, prin botez, omul trece dintr-un mod de existenţă biologic la un mod de existenţă eclezial. Este ceea ce Ortodoxia numeşte îndumnezeirea în care ea vede chintesenţa mântuirii în Hristos. Pentru Ortodoxie, mântuirea constă în esenţă în aceea că omul nu participă, desigur, la substanţa lui Dumnezeu, ci la existenţa Lui personală. Mântuirea este realizarea, în sânul existenţei umane, a vieţii treimice, este extensia ad extra a modului de existenţă a celor trei Persoane divine. Pentru Ortodoxie, sărbătoarea din 6 ianuarie este indisociabil sărbătoarea Botezului lui Hristos şi cea a Dumnezeieştii Treimi. De aceea, vorbim despre Teofanie mai curând decât epifanie. Orice teofanie este o epifanie, însă orice epifanie nu este neapărat cea a lui Dumnezeu în Treime Unul. Troparul pe care Biserica îl repetă de-a lungul zilei de 6 ianuarie subliniază caracterul treimic al evenimentului pe care-l aprofundează: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!”. Iar la slujba botezului citim finalul Evangheliei după Sfântul Matei care ne spune că în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh ucenicii trimişi de Hristos Cel înviat în misiune în lume vor trebui să boteze toate naţiunile păgâne (Mat. 28, 19). Şi prin trei cufundări/emersiuni oficiantul botează catehumenul: în Numele Tatălui, în Numele Fiului şi în Numele Sfântului Duh. Să fii botezat înseamnă să fii introdus în actul veşnic de viaţă dătător prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea părinteştii lui Vieţi, adică Duhul Său Cel Sfânt. Şi această introducere îndumnzeitoare înseamnă pentru om transformarea din individ în persoană. La această transformare cugetă Biserica atunci când îl face pe slujitor să spună, referitor la viitorul botezat în ultima rugăciune a slujbei catehumenatului: „Dezbracă-te de omul cel vechi şi îmbracă omul nou pentru viaţa veşnică... ca să nu mai fie un copil de carne, ci un fiu (o fiică) a Împărăţiei Tale”. „Un copil de carne” sau „omul cel vechi” este individul care trăieşte o viaţă firească, biologică, supusă nevoii fireşti. Este existenţa omenească în condiţia ei căzută, animalizată de păcat : slab, fragil, nevolnic, vremelnic, stricăcios, pământesc.

Individul şi persoana

Existenţa individului este existenţa biologică, genetică. Spre deosebire de existenţa personală, individul există nu ca libertate, ci ca necesitate. Mă nasc pe lume fără să mi se fi cerut părerea. Şi această existenţă biologică este sortită în mod inevitabil şi disperat morţii. Modul de existenţă biologică a omului este tragic în aceea că el arată eşecul omului în a deveni o persoană la nivel biologic, firească. Mântuirea în Hristos este realizarea în om a dumnezeieştii asemănări. Este faptul că omul nu mai există ca individ, ci ca o persoană.

Botezul creştin semnifică faptul că omul ca persoană încetează de a rata scopul căutat prin ceea ce Maurice Blondel numea „voinţa lui voitoare”, adică voia lui adâncă, ceea ce omul vrea fără a şti că vrea şi că nu se poate împiedica de a vrea. Botezul înseamnă că cele două componente fundamentale ale existenţei biologice, anume, erosul şi corpul omenesc încetează de a fi purtătoare ale morţii. Botezul are ca semnificaţie esenţială să schimbe modul constitutiv al existenţei umane. Nu este vorba de o ameliorare morală, ci de o „anangenesis” a unei re-naşteri, a unei re-generări, a unei naşteri din nou a omului ca persoană, a unei refaceri totale a plasmei umane. Această noţiune anangenesis a renaşterii organice este exprimată în prima Epistolă a lui Petru: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie...fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăciosă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petr. 1, 3 şi 23). Erosul şi corpul animalizate prin păcat sunt botezate, adică nu sunt negate, ci chemate să schimbe modul lor de existenţă devenind sămânţă a corpului duhovnicesc şi nestricăcios. Asceza creştină bine înţeleasă este în chip fundamental o transfigurare şi o înduhovnicire a corpului şi a oricărei fiinţe umane sensibile, care trebuie să lase să transpară lumina necreată şi dumnzeiască, precum un vas de cristal, razele soarelui. Botezul comunică omului certitudinea că existenţa personală după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o realitate istorică pusă la îndemâna lui de către Hristos Mântuitorul. Mântuitorul în acest sens foarte precis a descoperit oamenilor realitatea însăşi a persoanei. Toţi, atâta vreme cât suntem, fragmentăm firea omenească: suntem mai mult sau mai puţin oameni, mai mult sau mai puţin inteligenţi, mai mult sau mai puţin dotaţi cu memorie, mai mult sau mai puţin virtuoşi. În Iisus Nazarineanul, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, a fost arătată plenitudinea umanităţii: Ecce Homo. Pilat nu credea că spune atât de bine! Iată în sfârşit Omul adevărat, Omul desăvârşit om, deoarece este desăvârşit Dumnezeu. În Iisus Hristos ni s-a descoperit că Dumnezeu singur este desăvârşit uman şi că noi nu putem deveni cu adevărat oameni decât în Iisus Hristos. Să spunem că Dumnezeu ne îndumnezeieşte sau că ne umanizează desăvârşit sau, mai mult, că ne mântuieşte sau ne îndumnezeieşte, înseamnă să spunem acelaşi lucru.

Botezul semnifică în chip fundamental respingerea ereziei lui Nestorie. Hristos nu ne poate mântui decât pentru că ipostasul Său nu este biologic. În Iisus Hristos nu este separare între uman şi dumnezeiesc. Acel Om a fost desăvârşit dumnezeiesc în umanitatea sa şi desăvârşit uman în dumnezeirea Lui. Adevărat Dumnezeu şi adevărat Om. Iisus Nazarineanul a venit să mărturisească posibilitatea pentru persoana umană de a scăpa de starea tragică a firii omeneşti decăzute, alienării fundamentale pe care o reprezintă moartea pentru libertatea umană. Botezul vine să facă din orice om un om desăvârşit, adică o persoană adevărată, un ipostas autentic preconstruit pentru libertate şi pentru iubire. Botezul conferă omului un mod de existenţă constituit exact după acelaşi mod după care există cele trei Ipostasuri ale dumnezeieştii Treimi. Botezul semnifică pentru orice om că hristologia nu este o realitate care nu L-ar privi decât pe Iisus Hristos. Prin botez, hristologia este la puterea de înţelegere existenţială a omului însuşi: firea omenească poate fi ipostasiată, adică asumată independent de necesitatea tragică a modului de existenţă biologic care duce cu disperare la moarte. Botezul semnifică posibilitatea în mod gratuit oferită omului de a exista şi el în acelaşi mod în care Iisus Nazarineanul a existat: afirmându-Şi existenţa ca persoană, sprijinindu-se nicicum pe legile firii sale biologice decăzute, ci pe o relaţie cu dumnezeiasca Treime care este în mod fundamental o relaţie de libertate şi de iubire. Dacă Tatăl nostru este rugăciunea fundamentală a creştinilor, este pentru că oferă esenţa însăşi a botezului. Într-adevăr, prin botez omul pătrunde în actul veşnic dătător de viaţă prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea Vieţii Sale părinteşti, adică Duhul Sfânt. Prin botez omul se face fiu al lui Dumnezeu identificându-şi ipostasul cu cel al Fiului.

Existenţa eclezială

Botezul conferă omului un mod de existenţă fundamental eclezial. Modul de existenţă eclezial, adică existenţa umană ca botezată şi definită ca fiinţă-în-comuniune. Când Iisus spune lui Nicodim. „Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 7) îi vorbeşte despre posibilitatea, pentru oameni, de a obţine, ca pe un dar neexigibil al lui Dumnezeu, ca modul de existenţă al omului să fie constituit într-o realitate neafectată de starea de creatură, de legile firii biologice şi instinctivo-afective, decăzută, desprinsă de Dumnezeu, animalizată de păcat.

Biserica este în mod esenţial locul în care în istoria omenirii se realizează modul non-biologic de existenţă umană. Biserica este matricea divino-umană în sânul căreia omul este creat pentru dumnezeiasca viaţă treimică, nicidecum numai pentru o oră, în ziua botezului şi a mirungerii sale ci de-a lungul existenţei lui pământeşti, în ziua căsătoriei lui sau a hirotoniei, când se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Celui înviat, când primeşte sfânta ungere cu mir a bolnavilor sau iertarea dumnezeiască după mărturisirea greşlilor. Oficierea botezului se prelungeşte de-a lungul existenţei creştine, în celebrarea fiecăreia din celelalte Sfinte Taine. Acestea din urmă, într-adevăr, nu sunt nimic altceva decât actele divino-umane prin care Duhul Sfânt manifestându-Se în Biserică continuă lucrarea de îndumnezeire a omului începută la botez. Este vorba iară şi iară de a realiza în om un mod de existenţă nedeterminat prin necesitatea existenţei biologice. Să trăiesc în mod autentic realitatea botezului meu înseamnă că adevăratul meu tată nu este cel care m-a zămislit biologic, ci Tatăl meu Care este în ceruri, că fraţii mei adevăraţi nu sunt fraţii mei biologici, ci membrii Bisericii, că familia mea adevărată nu este familia mea biologică, ci Biserica. În a treia Evanghelie Iisus nu Se teme să afirme: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luc. 8, 21). Să notăm în treacăt că acest text este citit în Slujba bizantină la sărbătorile Maicii Domnului. Să botezi un om nu înseamnă să pui în paralelă existenţa lui eclezială cu existenţa lui biologică, înseamnă să-i oferi depăşirea celei de a doua prin cea dintâi.

Exorcismele şi lepădările de satana

Depăşirea existenţei biologice şi individuale în existenţă personală şi eclezială este exprimată în mai multe moduri în oficierea botezului. Există înainte de toate exorcismele şi lepădarea de satana. Biserica ortodoxă nu înţelege ultima cerere din Tatăl nostru – ne izbăveşte de cel viclean – ca şi cum ar fi vorba de a fi izbăviţi de răul metafizic, de o abstracţie. Înţelesul textului este mai curând: Să ne sustragem de la cel-rău, adică de la demon. Rezumând prima sa epistolă, sfântul Ioan afirmă: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu [adică Iisus] se păzeşte pe sine, şi cel-rău [o Poneros: este acelaşi cuvânt care, în Tatăl nostru este tradus atât de regretabil prin rău] nu se atinge de el” (1 Ioan 5, 18). Este vorba despre cineva foarte concret, foarte real, foarte definit. În aşezarea Împărăţiei Sale, Iisus este expus cu cineva pe care îl numeşte vrăjmaşul, prinţul lumii acestea, satana. Nu este vorba, de altfel, de a fi izbăviţi de demon: prin Întruparea mântuitoare noi suntem chiar de acum izbăviţi. Dimpotrivă, trebuie să ne temem de o întoarcere în forţă a celui potrivnic, a Antihristului. Biruinţa asupra lumii, adică asupra păcatului şi asupra morţii, a Mielului omorât, dar înviat este deja împlinită în esenţă. Mort păcatului, cel botezat este înviat cu Hristos şi, prin această înviere devine un cetăţean al cerului şi templu al Duhului Sfânt. Balaurul Apocalipsei a fost aruncat pe pământ (Apoc. 12, 13), dar el are o putere de încercare a oamenilor.

Trei exorcisme se adresează aşadar lui satan în mod direct: „Ieşi şi te depărtează de la cel însemnat, noul ales ostaş al lui Hristos Dumnezeul nostru... duhule necurat şi viclean, nenorocit şi spurcat”. Iar slujitorului îi revine să ceară cu stăruinţă Domnului Sabaoth, Dumnezeului lui Israel : „Ceartă duhurile cele necurate şi le depărtează şi curăţeşte lucrul mâinilor tale [adică catehumenul]. Şi lucrând, cu grabnica Ta lucrare, zdrobeşte degrab pe satana sub picioarele lui” ...Apoi, cerând catehumenului să se întoarcă spre apus, spre locul unde soarele este rostuit să apună şi care ne vorbeşte aşadar simbolic despre întuneric, slujitorul invită catehumenul să „se lepede de satana, de toate lucrurile lui, de toţi îngerii lui, de toată închinarea lui şi de toate plăcerile lui”.

Dezbrăcarea de veşminte

Catehumenul este apoi introdus în cristelniţă, dezbrăcat de toate hainele. „Odată intraţi, spune sfântul Chiril al Ierusalimului, aţi fost dezbrăcaţi de haina voastră”. În vremea Părinţilor Bisericii era vorba de o goliciune completă. Dezbrăcarea de haine este simbolul dezbrăcării de omul vechi şi de existenţa lui biologică. Pseudo-Dionisie vede în această dezbrăcare pe cea de toată viaţa anterioară a catehumenului. Scoţându-şi astfel hainele, viitorul creştin dovedeşte fermitate în intenţia lui de a se smulge existenţei biologice, adică sortită morţii, a individului, pentru a se angaja într-o cu totul altă formă de existenţă: existenţa eclezială a persoanei. Debarasându-se de toate hainele, candidatul la botez arată în mod clar că înţelege să renunţe la patimi şi la poftele cărnii şi că aspiră să regăsească goliciunea originară totală, candidă şi luminoasă, a lui Adam, adică a umanităţii, dinainte de cădere. Catehumenul se situează încă în afara raiului, împărtăşeşte încă exilul lui Adam, „la răsărit de eden”.

Introducerea lui în cristelniţă semnifică că acest exil ia sfârşit. Este vorba, pentru catehumen, de a se dezbrăca de omul cel vechi ca de o haină întinată. După botezul lui va primi un alt veşmânt: haina nestricăciunii pe care i-o va oferi Hristos Cel înviat, noul Adam, veşmântul de lumină, mantia împărătească care îngăduie să apară în noul eden, în Biserică, pentru a lua parte la nunta Mielului, la dumnezeiasca liturghie euharistică, la dumnezeiasca împărtăşanie. Prin păcat primul Adam şi-a pierdut inocenţa şi candoarea goliciunii. A început atunci să-i fie ruşine şi s-a acoperit cu veşminte.

Catehumenul care se îndreaptă spre botez  parcurge un itinerariu invers. Se dezbracă de haina devenită necesară prin păcatul omului căzut şi se dezgoleşte pentru a primi haina luminoasă şi mântuitore a noului Adam. Să notăm, de asemenea, că, pe cruce, noul Adam, Hristos, S-a aflat dezbrăcat de toate veşmintele Lui, umilit dinaintea sfintelor femei şi, mai ales, dinaintea Maicii Sale. Catehumenul nu este mai mare decât Cel pe Care de acum înainte Îl consideră ca unic Stăpân. Ca şi El trebuie aşadar să se smerească prin goliciune pentru a o transcende pe aceasta în haina mântuitoare. Haina de mai înainte la botez întruchipează omul stricăcios. Teodor al Mopsuestei spune catehumenului: „Trebuie să ţi se scoată veşmântul, indiciu al mortalităţii şi, prin botez, să îmbraci haina nemuririi”. Dezbrăcându-se, catehumenul semnifică simbolic că se despoaie de haina veche a stricăciunii şi păcatului, cea cu care Adam a fost îmbrăcat după păcat. Dezbrăcarea baptismală simbolizează ruperea cu trecutul. Este vorba, pentru viitorul botezat, de a face schimb cu haina mizerabilă a umanităţii păcătoase şi decăzute a individului al cărui mod de existenţă este biologic, adică sortit stricăciunii mormântului împotriva mantiei luminoase a noului Adam, a Celui înviat Care descoperă omenirii un alt mod de existenţă: existenţa persoanei, fiinţa-în–părtăşie cu existenţa eclezială. Acest schimb este contrariu celui pe care îl săvârşise primul Adam: acesta a dat în schimb goliciunea inocentă şi candidă contra hainei mizerabile.

Dezbrăcarea catehumenului semnifică pentru el o eliberare: el se dezbracă de haina omului vechi pentru a regăsi slava primului Adam, adică a umanităţii aşa cum Dumnezeu a vrut-o dintru început. Proaspătul botezat va regăsi slăvita goliciune a umanităţii mai înainte de cădere. Şi dacă, acum este puţin imaginabil să impunem catehumenilor încercarea unei goliciuni complete prin care, totuşi, a trecut Domnul Iisus, în ziua Vinerei mari, este pentru că toţi câţi suntem, catehumenii noştri, dar şi toţi botezaţii noştri, comunităţile noastre ecleziale, nu mai avem, din păcate, râvna comunităţilor primelor veacuri ortodoxe, nu trăim la înălţimea teologiei noastre. Continuăm să punem, cu practica Bisericii indivize, bara foarte sus, însă nu reuşim să sărim peste ea! Şi, din pricina acestei nepăsări, comunităţile noastre nu mai duc catehumenii cum îi duceau comunităţile vremii în care seva Bisericii primare circula deplin în trupul eclezial. În acest context de decadenţă, goliciunea este trăită ca umilitoare, adică numai ca goliciune a omului păcătos dezbrăcat de veşmântul său de slavă. Se cuvine cel puţin să o simţim ca pe o participare la ceea ce a fost umilitoarea goliciune a noului Adam pe cruce, în ziua Vinerei Mari. Dezbrăcându-se de haine catehumenul poate şi trebuie să conştientizeze starea lui păcătoasă. În stare de păcătoşenie, „ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol”, pentru a relua cuvintele mesajului adresat, în Apocalipsă, Bisericii din Laodiceea (Apoc. 3, 17) . Însă, dacă catehumenul se debarasează astfel de hainele lui, o face pentru a avea libertate de acţiune în strădania de a asalta demonul şi spre a îmbrăca omul nou, pentru a fi alcătuit după Cel Înviat, după Adam cel nou. A se dezbrăca astfel înseamnă a se despuia de întuneric şi a se îmbrăca în lumină. Dar, din păcate, în zilele noastre sfântul Chiril al Alexandriei nu ar mai putea spune catehumenilor adulţi ceea ce îndrăznea să spună celor din vremea lui: „O, minune! Sunteţi în văzul tuturor şi nu vă este ruşine. Pentru că, adevărat, oferiţi chipul protopărintelui nostru, Adam, care era gol în raiul pământesc şi nu roşea”.

Goliciunea în ziua botezului semnifică aşadar, simultan, dezbrăcarea de stricăciune şi de ruşinea păcatului şi întoarcerea la inocenţa primară şi la familiaritatea stării paradisiace. Într-o omilie despre sărbătoarea Paştelui sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „De acum înainte când îl vei chema pe Adam, nu-i va mai fi ruşine, nici nu se va mai ascunde sub copacii raiului la reproşurile purtării lui. Ca să găsească îndrăzneală, se arată în lumina zilei”. Odată ce s-a dezbrăcat de hainele de mai înainte, întruchipare simbolică a omului vechi, catehumenul, curând botezat, nu mai trebuie niciodată să le ia din nou: botezul este ireversibil. Şi dacă în primele veacuri ale Bisericii exista tendinţa de a amâna botezul oamenilor până la treizeci de ani, chiar şi mai târziu, şi aceasta chiar în familiile creştine, este pentru că respectivul conştientiza foarte bine că după botez omul nu mai trebuie să păcătuiască. Asupra acestei teme se încheie prima epistolă a sfântului Ioan pe care am mai citat-o: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu [adică Hristos] nu păcătuieşte; ci cel născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel-rău nu se atinge de el” ( 1 Ioan 5, 18 ). Aceasta pentru a semnifica credinţa Bisericii că, la ieşirea din bazinul baptismal, noul botezat este îmbrăcat nu cu haine vechi, de culoare închisă, ci cu haine albe, cu haine luminoase care ne vorbesc de învierea noului Adam şi a noului rai pe care reînviindu-l l-a recreat şi care este Biserica. După aceea urmează întreita cufundare.

Întreita cufundare

Epicleza baptismală este invocarea acţiunii de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt ca energiile Sale să transforme afundarea în apă, cufundarea catehumenului omului vechi în evenimentul  învierii. Prin prezenţa ei prisositoare şi haotică, apa vorbeşte omului – lui Noe şi Iona – de înec şi de asfixiere, de afundare şi de moarte, de potop şi de înghiţire în adânc. Însă simultan ea este pentru el sursă de fertilitate şi de viaţă, precum Nilul şi Iordanul, condiţie de posibilitate a igienii şi potolire a setei. Apa care izvorăşte în chip minunat din stâncă în deşert prefigurează şi întruchipează apa care va curge în abundenţă în zilele lui Mesia, simbol al unei efuziuni de viaţă nouă şi al unei nesecate rodnicii spirituale. Iar oficierea botezului semnifică şi presupune că zilele lui Mesia au sosit deoarece Hristos a înviat. Cufundarea semnifică bucuria de a respira din nou respirând Duhul. Apa asimilează puterea de înviere a Duhului. Apa se reînchide peste catehumen ca un mormânt, însă Duhul transformă mormântul în matrice. În ierarhia sa bisericească Pseudo-Dionisie numeşte admirabil cristelniţa  „matricea a toată descendenţa”. Din muritoare cum era, apa devine de viaţă dătătoare şi maternă. Botezatul iese din apa cristelniţei şi aceasta din urmă devine un mormânt gol, asemenea mormântului lui Iosif  pe care femeile mironosiţe l-au găsit gol în dimineaţa Paştelui. Un botezat deplin conştient de botezul lui trebuie să considere că adevărata lui moarte este în urma lui pentru că ea a luat sfârşit odată cu botezul lui şi pentru că nu mai trebuie să se teamă de moartea biologică, cea a individului supus necesităţii fireşti. În timpul primelor veacuri ale istoriei Bisericii erau numiţi creştini cei cărora nu le este teamă de moarte.

Cuvântul botez vine de la verbul grec  „baptein” care înseamnă a se scufunda, a cufunda. De la acest verb „baptein” derivă un alt verb, „baptizein” care şi el, semnifică a scufundaa cufunda sau a acoperi cu apă şi, în limbaj creştin, a boteza prin afundare. Întreita cufundare se realizează printr-o afundare completă a botezatului în mormântul undei baptismale, ca să fie astfel simbolizate îngroparea cu Hristos şi învierea celui care a primit botezul. Cufundarea totală ne vorbeşte de o aşezare în mormânt. În comentariul său la epistola către romani părintele Lagrange vorbeşte despre aceşti pelerini ruşi şi greci, aşadar ortodocşi, care în vremea în care părintele Lagrange trăia în Palestina, adică între 1890 şi 1935, se scăldau în Iordan în ziua Bobotezei, pe 6 ianuarie, înfăşuraţi în halate din pânză pe care le luau ca să le folosească drept giulgiu după moartea lor. De aceea, epistola care este citită în timpul botezului este capitolul 6, versetele 3-11 ale epistolei către romani, adică textul cel mai important din cele în care Sfântul Pavel a vorbit despre botezul creştin: „...toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezet. Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând acestea că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui, căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dunezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” A se afunda în apele botezului înseamnă a se afunda în moartea lui Hristos.

Această întreită cufundare a trupului celui botezat în apă este însoţită de epicleză, adică de chemarea Numelui celor trei Persoane divine ale sfintei Treimi. Întreita acţiune aminteşte în acelaşi timp de îngroparea lui Hristos timp de trei zile în mormântul lui Iosif din Arimateia şi cele trei Ipostasuri ale dumnezeieştii Treimi în numele Cărora are loc întreita cufundare. În explicarea dumnezeieştii Liturghii (cap. 4), Nicolae Cabasila scrie: „Ne oferim viaţa noastă în schimbul alteia. Ori a ne da viaţa înseamnă să murim. Domnul, făcându-ne părtaşi ai învierii Sale cere ca noi să aducem ceva pentru acest mare dar. Dar ce? Imitarea morţii Lui: şi aceasta dispărând de trei ori în apa baptismală ca într-un mormânt.” Botezul prin stropire nu este îngăduit decât la nevoie şi într-un mod excepţional, mai ales pentru bolnavi. Nu poate fi transformată în regulă imitarea îngropării lui Hristos. „Ca într-un mormânt, remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când ne afundăm capul în apă, omul cel vechi este îngropat şi scufundat în adânc, este ascuns în întregime dintr-o singură dată; apoi, atunci când ne ridicăm, se înalţă omul cel nou”. În tratatul său Adversus Praxean, Tertullian scrie: „După cum, cu adevărat, Mântuitorul nostru a fost trei zile şi trei nopţi în adâncul pământului, tot la fel cel botezat imită prin întreita cufundare această îngropare de trei zile şi botezul prin trei cufundări semnifică cele trei zile ale îngropării Domnului”. La fel afirmă şi Sfântul Vasile: „Sfânta şi marea taină a botezului este oficiată în trei cufundări şi într-un număr egal de epicleze, pentru ca simbolul morţii să fie întruchipat şi pentru ca cei botezaţi să aibă sufletul luminat prin transmiterea dumnezeieştii cunoaşteri”. Chiar şi în Occident modul obişnuit de a administra botezul a fost, până în secolul al XIV-lea, cufundarea, după cum dovedesc numeroasele cristelniţe păstrate peste tot, mai cu seamă în Italia. Cel de-al doisprezecelea canon al sinodului de la Noua-Cezaree îi înlătură de la preoţie pe cei care din motiv de sănătate, au primit botezul prin simpla stropire. Toma de Aquino consideră botezul prin cufundare „communior, laudabilior, tutior” (Summa teologică. IIIa 66, 7). Pentru el, cufundarea reprezintă într-un mod mai expresiv, îngroparea lui Hristos atât de obişnuit şi mai recomandabil ( Ibid. Art. 7, 2) este acest mod de a boteza. Primul care a afirmat validitatea unui botez administrat fără necesitate medicală prin stropire a fost teologul englez Alexander de Hales. Opinia lui Alexander de Hales a fost împărtăşită de discipolul său Bonaventura. Ritualurile milaneze (sau ambrozian) şi mozarab au rămas fidele cufundării. Aceasta a fost practicată în Spania până la mijlocul secolului al 18-lea. În ajunul Reformei, obiceiul englezesc nu admitea încă decât singura rubrică a cufundării. În 1614, ritualul papei Paul V prezenta încă botezul prin cufundare a unui copil ca pe o alternativă la stropirea devenită practică generală cu puţin înainte de Reforma secolului al 16-lea.

Apa nu numai spală, nu numai curăţeşte. Ea ucide de asemenea înecând, asfixiind şi cel care scapă de înec experiază o anumită înviere! Apa care dă viaţă este de asemenea apa asfixiantă a morţii. Nicolae Cabasila scrie: „Apa distruge o formă de viaţă însă descoperă alta; ea înghite omul cel vechi şi ridică omul cel nou” (Viaţa în Hristos. II, 9). Într-un articol apărut în 1952 în La Maison-Dieu şi intitulat: Simbolismul ritualurilor baptismale (Nr. 32, pg. 6), părintele Louis Bouyer a realizat o auto-critică romano-catolică absolut remarcabilă. Acesta scrie: ...”aproape că nu mai există absolut deloc simboluri în ritualurile noastre după cum le oficiem. Am înlocuit treptat simbolul printr-un fel de semn abstract al simbolului care este pentru acesta ceea ce este absorbţia unei pilule pentru o masă. Adevăratul simbol este mai grăitor decât toate cuvintele şi, de aceea, Domnul nostru a vrut să unească în iconomia mijloacelor de har simbolul cu cuvântul, într-un act viu care cuprinde omul în întregime, trup şi suflet şi-i descoperă într-o acţiune în care este antrenat, cu carnea, inima şi mintea lui, adevărul care în cuvinte ar rămâne o abstracţie, în timp ce ea este înţeleasă ca realitate într-un act concret. Dimpotrivă, noi am ajuns să încercăm zadarnic, printr-un val de cuvinte neputincioase, să dăm vreun înţeles unor gesturi sărăcăcioase, lipsite de orice viaţă reală. Anumita desicaţie, nimicire suferită de vechile ritualuri baptismale face ca să nu mai fie simboluri la drept vorbind, pentru că au retrogradat sub minimul sensibil în care puteau încă să mai emoţioneze imaginaţia vie... Ce legătură este oare între experienţa unui om care primeşte pe frunte câteva picături de apă şterse repede şi cea a unui om care a făcut o baie bună? Dacă doar am mai oficia botezurile cum se face în Răsărit, în care se pune copilul gol, în care se cufundă de trei ori până deasupra capului în apa unei căzi adevărate, poate că oamenii cei mai refractari la poezia primară ar înţelege în sfârşit ceva. Muncitorul care iese de la lucru murdar şi copleşit şi care va face un duş bun sau care se aruncă cu capul într-o piscină înainte de a petrece seara în familie sau cu prietenii ştie perfect ce vrea să însemne schimbarea radicală, să te simţi un alt om după ce te-ai afundat în apă. Dar ce poate regăsi în comun cu această experienţă pentru a o transpune spiritual când vede preotul cum abia atinge cu trei picături repede şterse fruntea copilului său?” (pg. 6-7) Este incontestabil că părăsirea cufundării pentru stropire a slăbit, a anemiat simbolismul propriu botezului creştin, că a provocat o ocultare a referinţei simbolice la moarte şi la învierea lui Hristos. Mai mult, se poate remarca că botezul prin stropire suprimă simbolismul dezgolirii. Din fericire, de la Vatican II şi în noul Catehism al Bisericii catolice, Occidentul creştin este pe cale să redescopere importanţa cufundării baptismale. Dorinţa ortodocşilor este ca botezul prin cufundare să devină din ce în ce mai frecvent în Occidentul creştin. În lumea ortodoxă s-a putut constata uneori tentaţia de a efectua un botez prin stropire. A fost cazul, de exemplu, în Rusia nordică, din cauza climei. În secolul al XII-lea, episcopul Ilie (1165-1186) avertiza locuitorii din Novgorod să nu se mulţumească să verse apă pe capul copilului în loc să-l cufunde în apa de botez. Acest avertisment se găseşte în 1274 (sinodul lui Vladimir) şi în secolele al 14-lea şi al 15-lea, în scrisorile către locuitorii din Novgorod şi din Pskov a mitropoliţilor Ciprian (1390-1405) şi Fotie (1408-1431). Însă această practică constituie un fenomen marginal.

(Părintele Andrei Borrely, parohul bisericii Sfântul Irineu din Marsilia, Franţa - Sursa: Doxologia)

 

12-02-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu