Un dialog al cunoasterii lui Dumnezeu dincolo de cuvinte

Duminica dinaintea Înălţării Cinstitei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Cuvintele Mântuitorului pe care le-am auzit rostite astăzi în Sfânta Evanghelie care s-a citit la vremea Sfintei Liturghii ne vorbesc despre cea mai importantă temă a învă­țăturii Bisericii noastre: Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Jertfa Lui desăvârșită pentru mântuirea noastră.

Adesea suntem obișnuiți să auzim cuvinte simple, al căror înțeles îl deprindem ușor, care nu ne obligă să răspundem la marile întrebări ale vieții. Uneori abandonăm prea repede cuvintele pe care nu le înțelegem sau care ne cer efort să le înțelegem sau să le primim în conștiința noastră. Așa făceau și fariseii sau cărturarii din vremea Mântuitorului. Ei au respins învă­țătura Mântuitorului și au zis despre El: „Are demon” (Ioan 10, 20).

Pericopa de astăzi ne surprinde în mod deosebit față de celelalte pericope evanghelice, cel puțin din două motive: unul, pentru că ne înfățișează un dialog sincer dintre un fariseu, pe nume Nicodim, și Mântuitorul, și al doilea, pentru că acest dialog cuprinde teme de o profunzime teologică aparte.

Deseori, Mântuitorul vorbea mulțimilor în pilde, în povestioare cu tâlc, pentru a fi pe înțelesul tuturor. Dumnezeieștile Sale cuvinte ajungeau la inima celor credincioși, apoi bolnavii se vindecau, iar minunile care urmau cuvintelor Lui îi uimeau pe toți. Fariseii și cărturarii, însă, se umpleau de mânie, se împietreau în necredința și mândria lor, Îl acuzau că nu respectă sâmbăta, că nu cinstește pe Moise și pe proroci și căutau pricină să Îl prindă. Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată pe unul dintre farisei care a venit în taină la Mântuitorul. Situația este acum cu totul alta.

Un fariseu, un fruntaș al iudeilor, pe nume Nicodim, știind că Mântuitorul este în Ierusalim, a venit la El noaptea, fără să fie văzut de cineva, ca să vorbească cu El, departe de ochii tuturor. Se ascundea, fiindcă știm ce i s-ar fi întâmplat dacă era văzut. Mântuitorul era contestat de mai-marii iudeilor, de saduchei și de farisei. Ura lor avea să ajungă într-atât de mare încât, prin gura lui Caiafa arhiereul, spuneau: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50).

Fariseii și cărturarii cu­noș­teau Legea. Cunoșteau Legea și se considerau împlinitori și păzitori ai Legii, dar nu-L recu­noșteau pe Mântuitorul despre Care vorbea Legea, din pricina legalismului și a formalismului lor. Ei se ascundeau în spatele cuvintelor și a judecăților lor și nici pe alții nu îi lăsau să vină la lumina adevărului. În afară se arătau milostivi și iubitori de poruncile lui Dumnezeu, dar inima lor era ­străină de El și grabnic se porneau la ură și vărsare de sânge. Până astăzi au rămas proverbiale falsitatea și ipocrizia fariseilor din vremea Mântuitorului.

Fariseul Nicodim, cel care vine noaptea la Mântuitorul, nu pare a fi dintre aceștia. Dovadă că Mântuitorul nu îi respinge vizita, nici nu îi adresează cuvinte precum celorlalți farisei. Cu toate acestea, ceea ce urmează întrece orice așteptare a lui Nicodim și ne cheamă și pe noi să fim cu luare aminte.

Dintru început, Nicodim se arată sincer, ba chiar vorbește în numele celor ce cred în El: „Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Este un fel de a spune că el, ca fariseu, nu este dintre cei care Îl contestă pe Mântuitorul și vor să-L piardă, dar nici nu pare să fie lămurit până la capăt. Se arată îndoielnic în a înțelege cuvintele Lui. Aici, Dumnezeu ne descoperă că, în nesfârșita Lui bunătate, îl iubește pe cel care Îl caută, chiar și după o logică mai puțin duhovnicească, mai lumească, nestatornică.

Nicodim, un fariseu întru care nu a fost vicleșug

Totuși observăm că răspunsul Mântuitorului nu merge în direcția celor spuse de Nicodim, adică nu se oprește la ceea ce nu înțeleg fariseii, nu se oprește la formalismul lor. Aceștia din urmă nu înțelegeau cum de face minuni, dacă Îl văd „călcând” Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Ei așa gândeau: Oare poate cineva să fie trimis al lui Dumnezeu și totodată „potrivnic” Lui, neascultător, căci iată, nu e în tagma noastră? Simțind pericolul unei asemenea gândiri, Mântuitorul îi descoperă degrabă lui Nicodim adevărul adevărat: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu”. Uimitor! Asemenea cuvinte nu le auziseră niciodată cărturarii și învățătorii de Lege. Nici nu erau pregătiți să vadă pe Dătătorul Legii, ei vedeau Legea, dar nu vedeau mai mult. Nicodim pare că nu mai are niciun cuvânt. S-ar fi așteptat la orice altceva, dar nu la aceste cuvinte. De aceea întreabă, neștiind parcă ce să spună, ca și Sfântul Apostol Petru la Schimbarea la Față a Domnului: „Cum poate omul să se nască, ­fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”.

Un copil poate întreba așa, dar un cărturar, un cunoscător al Legii, să cunoască atât de puține lucruri despre Cel care a dat Legea!? Cu adevărat, Mântuitorul arată aici că Legea a fost dată omului ca să-l conducă pe om la Dătătorul Legii (Galateni 3, 24), iar El era plinătatea Legii. Descoperind acestea lui Nicodim, unui cunoscător și învățător al Legii, și vorbind El Însuși cu acesta despre nașterea din nou a omului, Mântuitorul Se descoperă pe Sine ca fiind Cel așteptat, Unul-Născut din Tatăl, căci „Domnul a primit ca om ceea ce avea din veci ca Dumnezeu, fiind în acest caz o legătură între Dumnezeu și neamul omenesc”.

Nașterea din apă și din Duh e nașterea spre viață veșnică

În logica umană, cuprinsă de patimi, de suferință și de moarte, nu există altă naștere decât cea supusă morții, cea după trup. „Ce este trup, trup este”, ne spune Mântuitorul. Atât reușea Nicodim să înțeleagă din cuvintele Mântuitorului și, ca într-un cerc vicios, socotea că Mântuitorul vorbește despre aceeași naștere după trup a omului. Nașterea după trup a omului, chiar dacă ar fi succesivă, nu l-ar ajuta pe om, fiindcă ea rămâne supusă morții, circumscrisă suferinței și bolii. Mai sunt și astăzi unii care cred în așa-zisa „migrație a sufletelor în trupuri” sau în metempsihoză, potrivit unor religii păgâne antice. Vedem aici că Mântuitorul spune foarte limpede că „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este”. Altfel spus, Mântuitorul ne învață că începutul pe care îl avem prin nașterea cea după trup se desăvârșește prin nașterea cea de a doua, din apă și din Duh.

Despre două nașteri vorbește Mântuitorul în ceea ce îl privește pe om. De se naște numai după trup sau din trup, trup este și are sfârșitul trupului, care este luat din lumea aceasta, cum ne spune Sfântul Grigorie de Nyssa.1 Dar, de se va naște din apă și din Duhul, duh este și are părtășia Duhului, adică va avea puterea să vadă Împărăția lui Dumnezeu, care este Împărăție a Duhului Lui. „Nu te mira – spune Mântuitorul – că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul”.

Prin suflarea Lui de viață, Dumnezeu l-a făcut dintru început pe om capabil să primească pe Duhul Sfânt, însă omul a pierdut sensul viețuirii celei adevărate prin păcat și neascultare, iar Dumnezeu a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Facere 6, 3). A fi numai trup înseamnă a da întâietate trupului, a trăi după trup și mărginit la trup, a vedea toate din jurul tău numai trupește și a le judeca după trebuința trupului. Când Mântuitorul îi învăța pe ascultătorii Săi să nu se îngrijească de trup, de mâncare sau de îmbrăcăminte, nu le spunea că trupul nu are valoare, ci că mai presus de acesta este sufletul și, pentru acela, trupul primește fru­musețea și armonia lui. „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?… Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” ­(Matei 6, 28-33).

„Noi ceea ce știm vorbim, dar mărturia noastră voi nu o primiți”

Rămâne, însă, întrebarea: „Cum se va naște omul din nou și de ce este nevoie de o altă naștere a lui, din apă și din Duh?” La această întrebare, singur Dumnezeu Mântuitorul ne răspunde. Omul, după priceperea lui, lipsit de Harul lui Dumnezeu, nu poate nici măcar înțelege: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?”, îi răspunde Mântuitorul lui Nicodim. Dacă judecați cele ale lui Dumnezeu omenește, ce ați făcut? De ce vă poticniți în credința voastră?, spun cuvintele Mântuitorului. Căci „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (I Corinteni 2, 14-15).

Nașterea din nou a omului își are temeiul în venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, în întruparea și Jertfa Lui de pe Cruce. Mântuitorul ne învață că El este Cel care ne descoperă nouă nașterea din nou, din apă și din Duhul. El, Cel ce S-a zămislit de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. În El avem începutul unei noi vieți, adică al unei vieți în afara păcatului și a morții, viața cea adevărată. Prin Botez, „ne îngropăm împreună cu El și murim păcatului odată pentru totdeauna” (Romani 6, 10), pentru ca să înviem împreună cu El la o nouă viață, viața cea adevărată, în Împărăția cea fără de sfârșit a Tatălui.

Ca să-l încredințeze pe Nicodim că nu aude cuvinte deșarte sau că sunt fără temei, Mântuitorul îi spune: „Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi”. Necredința voastră, a fariseilor, este piatra de poticnire, nu adevărul pe care Dumnezeu l-a descoperit lumii. Aduceți-vă aminte că și în trecut, Moise a înălțat șarpele în pustiu și toți câți îl priveau se vindecau. Cum, dar, se vindecau numai privind? „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti? Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.”

Dacă pe acelea fariseii le primeau, fiindcă le-au văzut și le-au trăit cu trupul părinții lor, aici este mai mult decât Moise. Moise nu se coborâse din cer, el nu avea puterea să-i vindece și, totuși, prin rugăciunea lui, Dumnezeu S-a milostivit către ei. Acum, însă, nu Moise înalță șarpele în pustiu, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a coborât din cer, Acela se va înălța pe Sine pe Cruce, adică Se va răstigni, și va cuprinde în Sine pe toți care vor crede în El și vor urma Lui, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Nașterea din Duh, un proces continuu de îndumnezeire

În aceste cuvinte ale Mântuitorului către Nicodim se cuprinde întreaga învățătură a Bisericii noastre și miezul propovăduirii Sfintei Evanghelii. De două mii de ani, Biserica este locul nașterii noastre în ceruri, împreună viețuirea noastră cu Dumnezeu și Sfinții cei bineplăcuți Lui. Dacă din iubire Dumnezeu a zidit lumea și pe om, din nesfârșita Lui iubire de oameni, a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut în lume și Acesta S-a dat pe Sine pentru ea.

Iată, ne naștem din nou în Biserică prin Botez, prin Harul lui Dumnezeu, și devenim moște­nitori ai Împărăției „Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 13). Cum trebuie să fie faptele noastre dacă nu precum ale fiului? Cum Îl numim pe Dumnezeu Tată în rugăciunea noastră de atâtea ori și, totuși, ne întrebăm atât de rar dacă faptele noastre sunt sau nu ale fiului? Cum trebuie să viețuim în lumea aceasta? Oare este de ajuns să cunoaștem acestea, sau trebuie să trăim în lumina lor, să iubim Lumina și să urâm întunericul? Dacă prețuim atât de mult nașterea după trup, începutul viețuirii noastre, și o serbăm de-a lungul vieții numărând anii care ne apropie de sfârșitul ei, cu cât mai mult nașterea cea cu adevărat din apă și din Duh, adevărata viețuire în Ziua cea neînserată a Împărăției Sale? Cum vom răspunde?

Pericopa evanghelică de astăzi ne oferă răspuns la aceste întrebări, dar ea este și un recurs la conștiința noastră, la lucrurile cele din lăuntrul nostru. Când Dumnezeu vorbește cu noi, așa cum vedem în convorbirea cu Nicodim, nimic nu rămâne ascuns. Pe toate Dumnezeu le dă pe față și le așază în Lumina Lui, ca să-L iubim pe El, să-L cunoaștem și să ne dedicăm Lui, „căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (v. 17). Acum, însă, noi știm toate acestea, Biserica le mărturisește în toată vremea, ne cheamă la Sfânta Liturghie, ne povățuiește în lumea aceasta și în viața aceasta. Nu putem trăi precum cei care nu au credință și nădejde sau ale căror fapte sunt fapte ale ­întunericului.

Prin nașterea din nou, prin Botezul Bisericii noastre, noi suntem răscumpărați din moarte și din blestemul ei, prin scump Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Așadar, și viețuirea noastră este în El și prin el, căci fără de El nu putem face nimic. Înțelegem de aici că nu este de ajuns să ne naștem după trup, așa cum Mântuitorul îi răspunde învățătorului de Lege zicând: „Fă aceasta și vei fi viu!” (Luca 10, 28). Dar, ca să moștenim viața cea veșnică, ca să trăim cu adevărat, trebuie să urmăm Lui, să-L urmăm până la moarte și, prin moarte, să înviem împreună cu El la viața cea adevărată. Moartea noastră împreună cu El înseamnă să murim păcatului, adică să ne mărturisim cu pocăință păcatele înaintea duhovnicului și, prin harul iertării, să viem Lui, să primim nașterea cea după Duhul întru înnoirea vieții. Suntem față în față cu lumea aceasta și suntem părtași ei, fiindcă ne-am născut în ea, dar cel mai important este să cunoaștem ce avem de făcut cu răstimpul viețuirii noastre aici. Viața și lumea aceasta sunt din lumină și ne sunt date nouă să cunoaștem Lumina cea adevărată, să-L cunoaștem pe El, Cel ce a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Nu numai va fi viu acela care Îi urmează Lui, ci va avea însăși lumina vieții. Să înțelegem în lumină cuvintele lui Dumnezeu și poruncile Lui, ca să fim fii ai luminii. Dumnezeu este Lumina lumii, iar El a venit în lume, ca „lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10).

Urmând și noi prin credință pe înțeleptul Nicodim, cel care, în taină, a cercetat cu nădejdea mântuirii și a vieții de veci învă­țătura Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), să-L rugăm pe Dumnezeu Tatăl să dăruiască inimilor noastre bucuria sfântă a înnoirii, prin nașterea din apă și din Duhul, ca părtași ai Împărăției Fiului iubirii Sale, acum și în veci. Amin.

Pr. Conf. Dr. Adrian Ivan 

Notă

1 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, IV, trad. de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, PSB vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 22.

Sursa: http://ziarullumina.ro