Sfintele Taine în viaţa Bisericii

 

            Introducere

            Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţate Bisericii, prin care se împărtăşeşte credinciosului harul Sfântului Duh. Săvârşitorul Sfintelor Taine este Hristos prin slujitorii săi: episcopi şi preoţi. Necesitatea Sfintelor Taine este de netăgăduit, pentru că împărtăşesc harul lui Dumnezeu care este condiţia obligatorie pentru mântuire. Locul săvârşirii, de obicei în biserică. Numărul Sfintelor Taine în Biserica Ortodoxă este de şapte. Cele șapte Sfinte Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului. Ele sunt necesare oricărui creştin pentru mântuire și sunt următoarele:

 1. Botezul – este Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei botezului de către săvârşitor, intră în starea harică, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi devenind membru al Bisericii. Taina Botezului a fost instituită de Mântuitorul Hristos înainte de Înălţarea Sa la Cer, prin cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Matei 28, 19).

 2. Mirungerea – este acea Taină prin care noul botezat, îndată după botez, primeşte harul Duhului Sfânt, spre a se întări şi spori în noua viaţă dobândită prin Botez. „Iar Cel Care ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (II Corinteni 1, 21- 22).

3. Sfânta Euharistie (Împărtăşania) – este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu înseşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie. A fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi…” (Matei 26, 26-28).

4. Pocăinţa sau Mărturisirea – este Taina prin care creştinul, căindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea duhovnicului, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor. Această Taină a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul Apostolilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer” (Matei 18, 18), iar după Învierea Sa a fost instituită ca Taină, când a zis „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele se vor ierta lor; şi cărora le veţi ține vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).

5. Taina Preoţiei – este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti. Instituirea Tainei s-a făcut de Mântuitorul după Învierea Sa din morţi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21-23).

6. Taina Nunţii – Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât liber să trăiască împreună, primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfinţeşte legătura lor. Familia a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18).

7. Taina Sfântului Maslu – este acea Taină în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate. Practicarea obişnuită a acestei Taine este arătată la Iacob 5, 14-15: „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav… şi se vor ierta lui”.

            Sfintele Taine – mijloace de sfinţire şi de vieţuire în Biserică

Atunci când vorbim despre viaţa Bisericii trebuie să ne raportăm negreşit la Sfintele Taine. Acestea sunt lucrări sau acte sfinte văzute, întemeiate de Mântuitorul Hristos şi săvârşite de Biserică prin episcopi şi preoţi ei, prin care se împărtăşeşte primitorului harul dumnezeiesc, nevăzut şi mântuitor. Din punct de vedere liturgic, prin Sfintele Taine putem înţelege slujbele bisericeşti prin mijlocirea cărora ni se împărtăşeşte, în chip special şi prin anumite semne (forme) văzute, harul lui Dumnezeu cel nevăzut, în cele mai importante momente ale vieţii noastre. În legătură cu partea lor văzută, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă ar fi netrupesc ţi-ar da aceste daruri aşa cum sunt, netrupeşti. Dar fiindcă sufletul este împreunat cu trupul, cele duhovniceşti ţi le dă în semne supuse simţurilor… Tainele din faţa noastră nu sunt ale puterii omeneşti. Domnul care le-a săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea acum”. Numărul Sfintelor Taine este de şapte, după numărul darurilor Sfântului Duh: Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir (Mirungerea), Împărtăşania, Spovedania, Nunta (Căsătoria), Preoţia (Hirotonia) şi Maslul (Eleoungerea). Prin urmare, taina este o lucrare misterioasă (aşa cum arată şi etimologia cuvântului: mistirion sau sacramendum – ceva ascuns, necunoscut şi neînţeles) prin care Dumnezeu întăreşte mădularele Bisericii Sale pentru ca acestea să poată merge împreună spre mântuire.

            Sensul biblic al cuvântului taină

Termenul de taină este folosit în Noul Testament sub diferite sensuri. Mântuitorul spune adesea ucenicilor Săi: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 4, 11) – cuvântul taină vizând aici realitatea Împărăţiei Divine pe care Hristos o revelează prin minunile Sale. Sfântul Apostol Pavel foloseşte de mai multe ori acest termen în epistolele sale. Astfel, el vorbeşte despre taina mântuirii poporului iudeu care va veni după convertirea neamurilor la credinţă: „Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor” (Romani 11, 25). În epistola către Efeseni, Apostolul Pavel vorbeşte despre taina mântuirii oamenilor prin împăcarea lor cu Dumnezeu de către Iisus Hristos: „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăşmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (Efeseni 2, 14-15).

În prima epistolă către Corinteni, Marele Apostol Pavel dă cuvântului taină înţelesul de harismă: „Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, numic nu sunt” (I Corinteni 13, 2). aina credinţei este şi taina întrupării Logosului, sau a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care „S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit întru neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Prin cuvintele epistolei sale, Apostolul neamurilor întăreşte şi proclamă permanent taina creştinătăţii .

            Temeiurile scripturistice ale celor şapte Sfinte Taine

Dacă ne referim la sensul uzual al tainei (ca lucrare sfântă a Bisericii prin care se împărtăşeşte credinciosului în mod văzut harul cel nevăzut al Duhului Sfânt) vom putea găsi în Scriptură mai multe temeiuri prin care se argumentează existenţa şi întemeierea celor şapte Taine ale Bisericii. Astfel, Mântuitorul le spune Apostolilor Săi: „Mergând învăţaţi toate nemurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19), acesta fiind momentul în care a fost pusă temelie pentru Taina Sfântului Botez. Necesiatea şi importanţa acestei taine fusese arătată mai înainte de Mântuitorul în convorbirea Sa cu fariseul Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Taina Mirungerii este întemeiată prin porunca Mântuitorului care le-a spus Sfinţilor Săi Apostoli: „Şi iată, Eu trimit făgăduinţa Tatălui Meu peste voi, iar voi şedeţi în cetatea Ierusalimului până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Aşezarea ei în Biserică se va înfăptui însă la momentul Cinzecimii, devenind o întărire a Tainei Sfântului Botez: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile voastre” (II Corinteni 1, 21-22; Efeseni 4, 30). Mirungerea s-a practicat încă din epoca apostolică, fiind săvârşită la început prin punerea mâinilor: „Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 8, 17). Abia mai târziu, după înmulţirea numărului credincioşilor, a început să se folosească Sfântul şi Marele Mir. 

Taina Mărturisirii sau Pocăinţa a fost de asemenea întemeiată de Mântuitorul Hristos care, după Înviere, a suflat asupra Apostolilor Săi şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23; Matei 18, 18; Luca 22, 47). Puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor aparţine în exclusivitate Mântuitorului, acest lucru fiind dovedit de nenumărate ori prin minunile Sale. Puterea săvârşirii acestei Sfinte Taine a fost transmisă de Hristos Apostolilor Săi şi prin aceştia întregii Biserici prin episcopi şi preoţi.

Sfânta Euharistie a fost instituită la Cina cea de Taină, atunci când Mântuitorul a oferit Sfinţilor Apostoli Trupul şi Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului zicându-le: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, apoi, luând paharul după cină a mulţumit şi binecuvântându-l le-a zis: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii cele noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Matei 26, 26, 28; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I Corinteni 11, 23-25). Din acest moment, săvârşirea Sfintei Euharistii a devenit o datorie sfântă pentru întreaga Biserică, după porunca dumnezeiască pe care ne-a dat-o Mântuitorul zicând: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-25).

Taina Căsătoriei este întipărită în firea primilor oameni încă de la creaţie: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: « Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ, să-i facem ajutor asemenea lui »” (Facere 2, 18). Apoi a binecuvântat însoţirea lor zicându-le: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facere 1, 28). După cădere, această legătură s-a alterat, fiind restaurată şi readusă la valoarea ei primordială de către Mântuitorul Hristos. El a luat parte la nunta din Cana Galileii unde a sfinţit şi a binecuvântat pentru totdeauna împreunarea dintre bărbat şi femeie (Ioan 2, 1-11). Sfântul Apostol Pavel compară Taina Nunţii cu relaţia dintre Hristos şi Biserică: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 31-32).

Taina Sfintei Preoţii a fost aşezată de Mântuitorul în Biserică încă din prima zi a Învierii Sale, spunându-le Sfinţilor Apostoli: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi aceasta zicând a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 21-23). Importanţa acestei Sfinte Taine este arătată şi de Sfântul Apostol Pavel care îi îndeamnă pe preoţii din Efes: „Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu”(Faptele Apostolilor 20-28).

Taina Sfântului Maslu îşi găseşte temei în trimiterea Apostolilor în misiunea de probă, Mântuitorul arătându-le clar, încă de la început, valoarea activităţii lor misionare: „Iar celor ce vor crede le vor urma semne: în numele Meu vor scoate demoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, pe bolanavi mâinile-şi vor pune şi bine le va fi”(Marcu 16, 17-18). După acest îndemn Apostolii au practicat din plin această Sfântă Taină: „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”(Marcu 6, 13). Sfântul Apostol Iacob ne oferă indicaţii preţioase în acest sens: „Este bolnav cineva între voi să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15).

            Care este scopul Sfintelor Taine?

Deoarece se săvârşesc în Biserică, Sfintele Taine au un caracter eclesiologic sau comunitar, efectele lor fiind răspândite nu numai asupra beneficiarilor ci şi peste toată Biserica drept măritoare: cu fiecare nou botazat trupul Bisericii creşte şi se măreşte; prin Taina Împărtăşirii fiecare credincios intră în „comuniunea sfinţilor”, iar despre Taina Nunţii Sfântul Apostol Pavel spune că: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni V, 32). 

Din punct de vedere liturgic Sfintele Taine au şi un scop latreutic, deoarece prin săvârşirea lor se împodobeşte trupul tainic al Bisericii, principala lor ţintă fiind unirea credincioşilor cu Dumnezeu, unire începută prin actul creaţiei şi care se va desăvârşi prin în Împărăţia cea Cerească, atunci când El va fi totul în toate: „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce i-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”(I Corinteni 15, 28). Aşadar, scopul principal al Tainelor este acela de a-i sfinţi pe credincioşi, şi de a-i pregăti în perspectivă eshatologică pentru unirea cu Dumnezeu în Dumnezeiasca Sa Împărăţie.

            Cine săvârşeşte Sfintele Taine?

Vorbind despre modul săvârşirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur ne aminteşte despre momentul Cinei celei de Taină: „Tainele din faţa noastră nu sunt fapte ale puterii omeneşti. Domnul, Care le-a săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea acum. Noi preoţi nu sunten decât slujitorii; El este cel ce le sfinţeşte şi le preface. Nici un Iuda să nu fie aici! Nici un iubitor de argint! Dacă nu eşti ucenic, pleacă! Masa aceasta nu-i primeşte pe unii ca aceştia”. Acest text mai mult decât relevant pentru întrebarea de mai sus. Prin urmare, ca izvor al lor, Mântuitorul este Săvârşitorul prin excelenţă, preotul sau episcopul fiind doar organele văzute şi iconomii lucrărilor celor sfinte, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi oamenii: ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Aşa se explică şi faptul că vadiditatea tainei se păstrează nealterată indiferent vrednicia slujitorului: „Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia - spune Sfântul Ioan Hrisostom – n-ar fi nici Botez, nici Trup al lui Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu obişnuieşte să lucreze şi prin cei nedemni, harul Botezului nu este vătămat întru nimic de viaţa preotului”.

            Sfintele Taine: partea văzută şi partea nevăzută

Pentru a ne face să înţelegem mai bine scopul Sfintelor Taine, Biserica a delimitat alcătuirea lor în două părţi: una văzută, exterioară sau naturală şi una nevăzută sau interioară. Partea văzută, externă sau naturală a Sfintelor Taine se regăseşte în: slujba liturgică, cuvintele, materia şi actele prin care se împărtăşeşte harul cel nevăzut. În acest sens Mărturisirea de credinţă spune: „Pentru plinirea tainei  se cere… materia cea după cuviinţă, precum apa la Botez, pâinea şi vinul la Sfânta Euharistie, untdelemn etc. corespunzătoare Tainei…, chemarea Sfântului Duh şi forma cea anumită a cuvintelor, prin mijlocirea căreia preotul sfinţeşte Taina cu puterea Sfântului Duh”. Partea nevăzută sau internă a Sfintelor Taine se referă la harul dumnezeiesc, care se împărtăşeşte credincioşilor în mod nevăzut spre sfinţire şi desăvârşire. Astfel, prin Taina Sfântului Botez şi prin Spovedanie se dă har celui care nu a primit  sau a întrerupt legătura cu el, iar prin celelalte se întăreşte şi se sporeşte harul deja existent.

            În loc de concluzii - Rolul Sfintelor Taine în viaţa noastră

Necesitatea Tainelor în viaţa noastră rezultă din necesitatea harului pentru mântuire şi din instituirea lor dumnezeiască. Omul primeşte harul şi se întăreşte în colaborarea cu acesta împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. Este adevărat că sunt unele Taine de care nu se pot împărtăşii toţi oamenii, aşa cum este cazul Preoţiei, însă acest aspect arată rolul şi locul pe care îl are fiecare credincios în Biserică, fiind aşezat de Dumnezeu la starea potrivită cu darurile pe care le primeşte prin Taina Mirungeri: „Pe unii i-a pus  Dumnezeu, în Biserică: întâi Apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşască minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” (I Corinteni 12, 28-30).

Fiecare creştin este legat indispensabil de Sfintele Taine, devenind de la Sfântul Botez mădular al Bisericii, căpătând daruri şi totodată îndatoriri prin Mirungere, unindu-se în chip real cu Hristos în Euharistie, întorcându-se la dreptate prin Pocăinţă, împlinind porunca paradisiacă prin Căsătorie, fiind ridicat din neputinţe prin Maslu şi devenind următor Sfinţilor Apostoli prin Taina Hirotoniei. Toate cele şapte Sfinte Taine se raportează direct realitatea vieţii noastre pe care o trăim întru nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice. 

Bibliografie:

            Izvoare:

            1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.

            2. Sfântul Ioan Gură de Aur, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (P.S.B.) 23, Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei, carte tipărită cu binecuvântarea PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, Omilia a LXXXII-a, pp.926-938.

           3. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, pp. 144-157.

            Cărţi:

          1. Branişte, pr. prof., Ene, Liturgica Specială, Ediţia a IV-a, retipărită cu binecuvântarea IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, pp. 287-288.

           2. Idem, Liturgica Teoretică, tipărită cu binecuvântarea PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, pp.204-205.

           3. Chiţescu, prof., Nicolae, Todoran, pr. prof., Isidor, Petreuţă, pr. prof., Ion, Teologia Dogmatică şi simbolică,Vol.II, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, pp. 196-206.

           4. Mircea, pr. dr., Ioan, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, pp.213-214.

           5. Stăniloae, pr. prof., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Ediţia a II-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, pp. 4-6.

 

Dr. Stelian Gomboş