(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 238

Liturghiile online: colac de salvare sau dochetism liturgic?

Pr. prof. dr. Ioan Moga
Tags: Sfanta Liturghie; online; Sfintele Taine; diaspora; Sfanta Traditie;

 

Dochetismul liturgic nu va prinde rădăcini în tradiția ortodoxă, pentru că el nu răspunde unor nevoi profunde ale omului care, oricât ar fi de cuprins și de hipnotizat de vraja digitală, nu își poate nega trupul. Suferințele și bucuriile de care are parte omul nu sunt unele virtuale, ca și hrana zilnică, de altfel. De aceea, dorul după Liturghii reale și real-sfințitoare și Împărtășania trupesc-dumnezeiască nu se va stinge, chiar și după această coborâre în Valea Plângerii dochetiste.

I. În Austria ne aflăm în cel de-al treilea „lockdown”: început după Crăciun, el a intrat în prelungiri până – cel devreme – pe 8 februarie. În tot acest răstimp, Bisericile nu pot și nu vor putea să săvârșească slujbe publice, ci doar într-un grup foarte restrâns de maximum zece persoane (inclusiv preoții) și cu ușile închise. După încheierea slujbelor, credincioșii care țin la prezența fizică și nemijlocită în locașul Bisericii pot veni să se roage, să aprindă o lumânare, să se spovedească și să se împărtășească în afara cadrului liturgic. Fiind prin esența ei lucrare publică și „Taină a adunării” (cum spunea Schmemann), Liturghia săvârșită astfel – și soluțiile de salvare care încearcă să amelioreze această situație – intră în mari probleme identitare. Una din ele doresc să o tematizez aici.

Întâi de toate: nu comentez restricțiile – de altfel diferite de la o țară la alta – impuse (sau propuse) de autorități Bisericilor și cultelor religioase. Există o serie de chestiuni de principiu, chiar juridice, dar și multe elemente de ordin practic. Mă rezum să privesc situația – deși poate părea artificial – din perspectiva strictă a cultului și a felului în care Biserica (atât ca instituție, cât și prin slujitorii ei la diferite niveluri) înțelege să supraviețuiască liturgic în aceste condiții. Și am în vedere mai ales Diaspora. Este un îndemn la reflecție, nimic mai mult.

Fiind minoritari, ortodocșii au acceptat și au preluat până acum abordările și rețetele Bisericilor creștine majoritare. Spre deosebire de acestea, Bisericile ortodoxe din Diaspora sunt constituite însă aproape exclusiv în jurul cultului, a Sfintei Liturghii duminicale. Cele mai multe comunități nu au spații proprii care să le permită alt fel de activități, prin urmare evenimentul liturgic este constitutiv pentru identitatea comunității. Dar și din punct de vedere teologic, ecleziologia ortodoxă este prin excelență una euharistică. Intuiția avută la mijlocul secolului trecut de Nicholas Afanassieff rămâne – cu toate nuanțările intervenite ulterior – un punct de reper pentru a înțelege ce este Biserica din punct de vedere ortodox. Biserica se realizează prin Euharistie și ea devine concretă în comunitatea euharistică: în săvârșirea Sfintei Liturghii regăsim și propovăduirea Cuvântului, avem și mărturisirea, dar și actualizarea istoriei mântuirii, concelebrarea cu Liturghia îngerească, precum și pregustarea Împărăției. De asemenea, tot de abecedarul credinței ține și faptul că Liturghia, ca cea mai importantă Taină (sau sacrament) a Bisericii, fiind prin excelență lucrarea de sfințire a omului, nu poate exista fără Împărtășanie. E de ajuns să citești puțin din Sfântul Nicolae Cabasila și înțelegi că pentru Biserica Ortodoxă viața în Hristos nu poate fi concepută în afara Euharistiei, înțelegând prin aceasta Sfânta Împărtășanie. Cabasila este exemplul clasic. Se poate la fel de bine „coborî” în istoria Bisericii până la scrierile nou-testamentare și la primii Părinți ai Bisericii sau se poate „urca” până în epoca modernă, trecând pe la Sfântul Nicodim Aghioritul sau Sfântul Ioan de Kronstadt și alții. La toți vom întâlni același laitmotiv: Liturghia înseamnă nu doar asistarea mai mult sau mai puțin evlavioasă la o slujbă care poartă acest nume, ci participarea la Taina Jertfei liturgice a lui Iisus Hristos și Împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Sigur, știm cu toții unde s-a ajuns. Evlavia exagerată a făcut din Împărtășanie un privilegiu acordat rar, foarte rar, o dată sau de mai multe ori pe an. Expresia „a asculta Liturghia” nu este de ieri-alaltăieri, ci este produsul unei mutații realizate în evlavia colectivă în ultimele două-trei secole. De asemenea, știm că, de câteva decenii bune, în majoritatea Bisericilor autocefale ortodoxe există un puternic curent de reviriment euharistic, care încearcă revenirea la etosul liturgic inițial, singurul capabil să dea viață și sens tuturor expresiilor frumoase pe care le folosim atunci când vorbim de Sfânta Liturghie (cer pe pământ etc.). Liturghia nu se ascultă, Liturghia se împreună-lucrează și se încununează în primirea Sfintei Împărtășanii.

II. Acest reviriment euharistic (care a adus pe mulți oameni, mai ales în Diaspora, la o spiritualitate liturgică vie asumată în viața de zi cu zi) a căpătat în criza îndelungată cauzată de pandemie cea mai grea lovitură. Nevoiți să țină Bisericile închise, preoții au trebuit să explice oamenilor că Liturghia se poate face, în caz extrem, și fără ei. Unii s-au grăbit să vadă în aceasta revenirea unui paternalism clerical. Pentru a alina frustrarea colectivă, multe episcopii, mănăstiri și parohii au adoptat cu entuziasm soluția digitală: transmiterea sincron a Liturghiei pe internet, pe rețelele de socializare – Liturghia online, Liturghia digitală, Liturghia virtuală. Fenomenul creat poate fi subiectul unei cercetări de teologie practică: o întreagă antologie de culturi (la plural!) liturgice ne este oferita duminica de duminica. Însă nu asta e problema în sine. La fel cum nici lipsa de profesionalism a transmisiilor audio-video, caracterul improvizat și, implicit, artificial al slujirii și predicării în fața webcamerelor constituie adevăratele probleme. Ci faptul că, fără ca dimensiunile și limitele acestui demers să fie tematizate din punct de vedere teologic, a fost deschisă astfel, într-un avânt pastoral bine intenționat, o cutie a Pandorei care nu se va închide după terminarea pandemiei.

Până la pandemie, transmiterea TV și online a Liturghiei era privilegiul televiziunilor și a radiourilor patriarhale sau episcopale. Ea avea un caracter strict misionar, excepțional, pentru susținerea pastorației bătrânilor și bolnavilor. Preotul venea la acești oameni și îi împărtășea, fie că vorbim de preotul spitalului sau de preotul paroh. Prin urmare, aceste instrumente, realizate și oferite cu profesionalism și asumate de instituțiile media ale Bisericii, se știau a fi prelungiri excepționale ale unei Adunări euharistice, ale unui trup comunional viu. Aveau și au o încadrare eclezială.

Raportul s-a schimbat: prin democratizarea excesivă a Liturghiilor online, Taina Adunării a devenit Taina propagării audiovizuale a unei desfășurări religioase care nu mă obligă, pe mine, ca privitor, în niciun fel. Pot sta în genunchi, dar pot sta și pe fotoliu; pot opri sau sări anumite momente (conform unor prime evaluări apărute în legătură cu slujbe online evanghelice și romano-catolice din Germania, momentul predicii este, de obicei, „sărit” de participanții virtuali); pot face concomitent altceva (multitasking liturgico-gospodăresc!). Relația centru – periferie s-a inversat. Centrul (adică comunitatea euharistică real existentă din spațiul sfințit și real existent al Bisericii) este concurat de periferia anonimă, casnică, privată, dar deloc neutrală a privitorilor (deveniți „useri” pe rețele sociale, care ascultă de algoritme comerciale și mai puțin de canoane și rânduieli liturgice).

Cum poți să ieși din calitatea de „user” sau simplu privitor virtual și să devii participant al unei Liturghii online? Aceasta ar fi fost prima întrebare care trebuia pusă, pentru a-i ajuta pe oameni să conștientizeze că efortul participativ din partea lor este acum cel puțin unul triplu: le lipsește spațiul ocrotit, sacru al Bisericii, le lipsește comunitatea real-personală și le lipsește primirea harului întrupat, respectiv a materiei harice. A da un „like” și a scrie „Doamne ajută” pe chatul Facebook este trivial, atunci când „participi” la o astfel de Liturghie. Dar oamenii nu știu ce să facă altceva, nici nu au alte posibilități. E ca și cum ai veni la Biserică și după Împărtășanie ai aplauda. Sau ai bate pe umăr preotul pentru „reușita” sacramentală. Nimeni nu tematizează trivialitatea acestor instrumente rudimentare puse la îndemână de rețelele de socializare pentru a-ți face semnalată prezența. „Comunitatea liturgică” realizată astfel este una anonimă, nelegată de nici un raport spațial, lipsită de orice fel de interactivitate („Aminul” tău spus în fața ecranului nu îl aude nimeni) și interacțiune personală. Este o non-comunitate – cel puțin din punct de vedere liturgic.

Ce este mai tragic (și iară, nimeni nu tematizează acest lucru): Liturghia participată virtual nu este Euharistie, este doar urmărirea din exterior a unei Euharistii. Veți spune: De ce? Cum putem ști ce simte și trăiește fiecare? Acest argument al evlaviei, oricât de pertinent ar fi, nu poate fi pus în balanță cu problema liturgic-teologică creată. Pentru că lex orandi (felul în care facem și înțelegem slujbele, Liturghia) trebuie să corespundă cu lex credendi (mărturisirii). De aceea Biserica Ortodoxă nu e de acord cu o reformă liturgică pornită după criterii de „comunicabilitate” sau „sociabilitate” umană etc. Prin urmare, când vorbim de Sfânta Liturghie nu este vorba în primul rând de reușita trăirii subiective a unuia sau a altuia, ci de faptul că Euharistia culminează în chemarea la primirea Tainei Sfintei Împărtășanii ca hrană vie, reală. Ea este Cină de Taină reală, nu amintirea sau privirea unei Cine. Urmărirea Tainei Euharistice în fața ecranului (oricât de disciplinat ar fi privitorul pentru crearea și respectarea unui context de rugăciune) poate alina un dor, dar, la fel de bine, poate duce – mai ales de-a lungul lunilor de „lockdown” euharistic – la niște mutații reale în evlavia liturgică.

E ceea ce eu aș numi pericolul unui dochetism liturgic.

Dochetismul liturgic poate fi explicat cel mai bine prin raportarea la celelalte Sfinte Taine, unde, practicarea lui, ar fi absurdă: cum ar fi să botezăm un copil printr-o slujbă online: copilul e acasă, preotul e în Biserică, în fața ecranului. Cum ar fi să facem Cununii la distanță? Sau hirotonii la distanță? Nimic mai absurd. Pentru că cel botezat trebuie cufundat în mod real în apa cristelniței, cei ce vin să se cunune trebuie cununați în mod real de preot, cel care e chemat la hirotonie trebuie să primească în mod real punerea mâinilor.

Și Sfânta Liturghie? Oricât de dureros ar fi, trebuie să explicăm oamenilor că Sfânta Liturghie își împlinește rostul sacramental pentru cei care sunt în Biserică, în acel moment, în mod fizic. Pentru ceilalți (care urmăresc audiovizual această Taină, având tot gândul și toată inima la rugăciune – nu vorbim de voyeriștii internauți care dau un clic și navighează mai departe), pentru acești participanți virtuali, Liturghia poate însemna Liturghia Cuvântului (adică primirea Evangheliei și a unei tâlcuiri omiletice) și conștientizarea dorului după Trupul euharistic. Însă ea rămâne o alinare cu gust amar, o bucurie anamnetică dublată de o suferință. Un surogat.

A relativiza, chiar și în momente de criză, această prezență fizică la Liturghie (oricât ar fi de sublim să vorbim de universalitatea Liturghiei, de rugăciunea unora pentru alții etc.) duce la un dochetism liturgic iar, din punct de vedere pastoral, la o sinucidere lentă a comunităților euharistice. Pentru că, pe termen lung, se induce sentimentul de confort religios că e de ajuns ca preotul cu unul-doi „reprezentanți” să se roage pentru ceilalți, restul primind harul de acasă. Nu!

Ce este, însă, dochetismul? El este o tentație existentă mereu în relația cu Mântuitorul Iisus Hristos. Dochetismul: pseudo-credința că întruparea lui Iisus Hristos a fost doar una aparentă, că Răstignirea și Jertfa sa nu a fost una reală, cu trupul, ci doar „de ochii lumii”. Dochetismul însoțește istoria Bisericii ca ispită continuă de a minimaliza caracterul esențial al Întrupării pentru mântuire. De aceea cuvântul spiritualitate – de altfel, de proveniență modernă – nu poate fi interpretat din punct de vedere creștin niciodată în sensul unui spiritualism: spiritualitatea creștină își asumă realitatea istoriei și a „cărnii”, este mereu o spiritualitate a Întrupării, pentru a deveni apoi una a Îndumnezeirii. Reîntâlnim dochetismul în diferite ipostaze, de pildă sub forma aftartodochetismului la sfarșitul secolului 6. Aftartodochetiștii erau o ramură a monofiziților, fiind susținuți pentru o perioadă chiar de împărații bizantini, ca soluție de compromis pentru re-unificarea Bisericii. Aftartodochetiștii (sau gaianiții) credeau ca Iisus Hristos fusese liber în timpul vieții pământești de orice trăiri fizice (ca setea, foamea, oboseala, durerea, lacrimile) și că atunci când se relatează despre acestea (inclusiv durerile și pătimirile Răstignirii), ele au fost asumate de Hristos doar „kata dokesin”, în mod părut, nu în mod real. Trebuia alungată orice impresie de „slăbiciune” în legătură cu Iisus Hristos.

Biserica a apărat mereu împotriva dochetismului de diferite feluri realitatea Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos: „Cuvântul s-a făcut trup”, s-a făcut carne (Ioan 1, 14: „et Verbum caro factum est” sau „incarnatus est”). Realitatea cărnii devine realitatea lui Iisus Hristos care ne mântuiește pe noi, pe om ca unitate unică trup-suflet-duh (a se vedea Sfântul Irineu de Lyon). De aceea și Sfânta Liturghie nu este o simplă rememorare a unei Cine de demult sau o dramă spirituală centrată în jurul unei împărtășanii nevăzute, mistice, ci actualizare a Cinei și Împărtășanie material-spirituală, trupesc-duhovnicească.

A crede că o Sfântă Liturghie – și orice altă Sfântă Taină – este completă și sub formă digitală este o formă de dochetism liturgic, pentru că minimalizează caracterul esențial al participării materiei și a trupului în realitatea sacramentală.

III. Deși pare exagerată, această viziune se confirmă la o simplă căutare prin mediile online ale Bisericilor evanghelică și romano-catolică din Europa occidentală, cu privire la efectele și perspectivele slujbelor online după depășirea crizei Covid-19. Toate articolele, interviurile și mini-studiile pastoral-teologice găsite arată că majoritatea zdrobitoare a parohiilor doresc continuarea ofertei liturgice digitale și după depășirea crizei. „Revelația” pastorală a cumplitului an 2020 pare să fie platforma digitală ca nou spațiu sacru. Știam că digitalul și rețelele sociale sunt bune tehnici și terenuri de misiune pastorală. Însă acum am aflat că sunt și locuri de adunare eclezială, noile „naosuri” largi și generoase ale epocii noastre. Slujbele hibride devin astfel soluția viitorului, o șansă nesperată mai ales ținând cont de fenomenul binecunoscut al bisericilor slab frecventate din Occident. Hibrid înseamnă că preotul, corul (respectiv organistul), câțiva lectori și reprezentanți ai comunității sunt prezenți fizic, restul urmăresc de acasă „oferta” liturgică. Avantajele sunt evidente: participarea e mai ușor de realizat, sunt atrași mai mulți tineri, comunitățile se flexibilizează, eliberându-se de o rigiditate temporală și spațială (mersul la Biserică). În plus, economisești timp. Religiosul ajunge în mod „nemijlocit” în sfera privată, cotidiană. „Dacă oamenii nu mai pot merge la slujbe, merge slujba la oameni” – ce frumos sună! Susținătorii acestei soluții pastorale propun însă profesionalizarea „ofertei” liturgice hibride, în sensul că ea trebuie să răspundă cât mai bine stimulilor cu care sunt obișnuiți „userii” rețelelor de socializare. Există între timp documentații întregi pentru felul în care comunitățile creștine pot (respectiv trebuie) să își aranjeze cadrele, luminile, atitudinile etc. pentru a fi pe măsura așteptărilor. Se intră, astfel, într-o logică a pieței de consum digitale: cum atragi mai mulți useri. Așa cum Liturghia a dus la o anumită arhitectură creștină, așa și liturghia digitală duce la o schimbare semnificativă a spațiului eclezial devenit studio liturgic. Nu mai contează cum este el în mod real, ci cum se vede, cum dă pe sticlă. De Hristos cel euharistic nu mai vorbește oricum nimeni. Există, desigur, și voci critice care văd în tot acest proces o transformare radicală a abordării cultului: chiar și teologi protestanți subliniază lipsa momentelor participative, a comunității real-personale ca problemă centrală a slujbelor hibride. Iar oamenii intervievați? Lor le lipsește în primul rând interacțiunea, agapa post-liturgică, cafeaua de după slujba duminicală și micile discuții (poate chiar îmbrățișări) cu ceilalți enoriași…

Deși perspectiva pare una pesimistă, există semne mari de speranță – dincolo de dorul după cafeaua post-liturgică. Tind să cred că experimentul Liturghiilor virtuale va fi o poveste de succes de foarte scurtă durată, cel puțin în context ortodox. Pe termen lung, majoritatea oamenilor rămân cu un adânc gust de frustrare și nemulțumire. Asta, pentru că au un termen de comparație. Împărtășania nu doar alină, ci eliberează, sfințește, înalță, transfigurează. Cine a trăit cel puțin odată acest lucru nu poate să se îndrăgostească de dochetisme digitale. Dochetismul liturgic nu va prinde rădăcini în tradiția ortodoxă pentru că el nu răspunde unor nevoi profunde ale omului care, oricât ar fi de cuprins și de hipnotizat de vraja digitală, nu își poate nega trupul. Suferințele și bucuriile de care are parte omul nu sunt unele virtuale, ca și hrana zilnică, de altfel. De aceea dorul după Liturghii reale și real-sfințitoare și Împărtășania trupesc-dumnezeiască nu se va stinge, chiar și după această coborâre în Valea Plângerii dochetiste.

Liturghia din ecran nu poate fi decât alinarea temporară a unui dor real, dar nu este un colac de salvare mântuitor.

Sursa: Doxologia

12-02-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu