Sfântul Ioan Botezătorul - omul cu aripi îngereşti, arhanghelul cu chip omenesc şi dascălul pocăinţei

Şirul ori panoplia sărbătorilor de vară din cursul anului bisericesc se încheie cu cinstirea sau prăznuirea adormirii  Sfântului Ioan, Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos. Viaţa acestui sfânt, al cărui nume îl poartă peste două milioane de români, se poate rezuma la un singur cuvânt: pocăinţa. Numele Sfântului  Ioan arată esenţa vieţii sale: Dumnezeu a avut milă (în limba ebraică Jo (Jahve) + Hanan). Toată mila lui Dumnezeu se poate cuprinde în faptul că El a dorit şi iniţiat împăcarea Sa cu noi.

Pentru aceasta, şi-a rânduit  Înaintemergător, Prooroc şi Botezător. Om cu aleasă viaţă sfântă, despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” Motiv pentru care, în iconografie, este singurul sfânt reprezentat cu aripi, ca de înger. Căci pocăinţa înalţă pe om chiar mai presus de înălţimea spirituală a îngerilor. Căci nici un înger nu a fost numit vreodată fiu al Domnului, în Duhul Sfânt. Sfântul Ioan este Înaintemergător deoarece el deschide calea pe care Mântuitorul Iisus Hristos însuşi o va întări şi consolida: calea îndreptării morale prin pocăinţă. Încă, înainte cu vreo şapte secole sau veacuri de Hristos, Proorocul Isaia va profeţi nu doar venirea lui Mesia, ci şi apariţia lui Ioan, spunând: „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” Altfel spus, în aceste condiţii, predica lui din pustia Iordanului o arată cu prisosinţă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă!...

 Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” De aceea, practica la râul Iordan botezul pocăinţei, o anticipare/o prefigurare a ceea ce Iisus Hristos va institui mai târziu ca Taina Spovedaniei, a mărturisirii păcatului: „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Și ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele”.  Apoi, Sfântul Ioan este Prooroc, deoarece el însuşi va profeţi despre Mesia, dar nu doar la modul verbal, ca toţi proorocii de până la el, ci arătându-L lumii întregi: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” Iar la momentul întâlnirii la Iordan dintre el şi Iisus Hristos, va da mărturie zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”

În sfârşit,  Sfântul Ioan este şi Botezătorul Domnului, deoarece el se va învrednici să boteze în râul Iordan pe Iisus Hristos, aşa cum frumos spune un vechi imn al Bisericii: mâna robului s-a atins de creştetul Stăpânului. Prin această formulare aparent discriminatorie, cu iz sclavagist poate pentru unii, se arată, practic, marea dragoste a lui Dumnezeu, căci El este Cel ce se smereşte şi iniţiază împăcarea cu noi, arătându-şi toată deschiderea ori disponibilitatea de a reintra în comuniune cu omul. După cum şi Iisus Hristos va spune: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” Prin urmare, dacă Dumnezeu ne cheamă la împăcarea şi la iertare, ce vom face? Vom refuza o asemenea ofertă, menită a restabili frumuseţea şi armonia creaţiei? Depinde doar de noi.

Tocmai de aceea, şirul sărbătorilor de vară din cursul anului bisericesc se încheie într-un mod educativ, oferindu-ne pe calea vieţii noastre, puterea restauratoare a pocăinţei, înţeleasă ca îndreptare morală, ca zbor către înălţimile virtuţilor. Însă cinstirea Sfântului Ioan nu se opreşte aici, deoarece, de-a lungul anului, îl mai cinstim de cinci ori, semn al faptului că îndreptarea morală nu este un act izolat, ci o coordonată a vieţii creştine: Soborul (07 ianuarie), Zămislirea (23 septembrie), Naşterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Prima şi a doua aflare a capului său (24 februarie) precum şi a treia aflare a capului sau (25 mai). În altă ordine de idei, da, este posibil ca mândria, orgoliul, vanitatea, care lucrează prin decăderile de zi cu zi,  să nu ne lase să ajungem la capătul drumului, ratând împăcarea cu noi înşine,  cu aproapele şi, prin aceasta, cu Dumnezeu. Dar, să nu ne descurajăm. Sfântul Ioan ne-a învăţat că se poate. Mai mult, este necesar.

Sfântul Ioan Botezătorul sau despre curajul de a descoperi şi denunţa răul

Într-o lume descurajantă şi descurajată se impune a se vorbi despre curaj şi bărbăţie, curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabilă. Da, curajul, nu tupeul, nu impertinenţa, nu insolenţa, nu indolenţa, nu obrăznicia ori nesimţirea!... Altfel spus, chiar merită să ai curaj, acolo şi atunci când trebuie şi, mai mult, să-i admiri pe oamenii curajoşi, hotărâţi, fermi şi demni, raportându-te la ei ca la nişte exemple, pilde şi modele vrednice de urmat. Căci, ce altceva au fost Sfinţii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Mucenicii acestei lumi şi acestui neam sau popor dacă nu nişte oameni plini de bărbăţie şi curaj, care au avut tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da acolo unde era da şi de a spune nu acolo unde era nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuia primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuia îndepărtat şi înlăturat. Şi noi trebuie să procedăm la fel, cu tărie, cu responsabilitate, cu dreptate, cu fermitate şi cu dreptate, ba, mai mult, încurajând şi îmbărbătând. Cu alte cuvinte, o caracteristică special, deosebită, fundamentală a desăvârşirii umane este curajul denunţării răului, indiferent de forma sa de manifestare. Noi, toţi, aşadar, suntem chemaţi la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării şi amendării, întoarcerii şi convertirii, sancţionării şi corectării.

Prin urmare, noi suntem chemaţi să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind şi mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează şi chiar supără, însă tot el este acela care „ne va face liberi!” În (tot) acest context, un exemplu, un reper şi un model, concret şi elocvent, găsim în persoana Sfântului Ioan Botezătorul. În ziua de 29 august cinstim Adormirea sa. Bine ar fi dacă i-am putea urma Dascălului pocăinţei în frumoasa ori nobila nebunie a curajului denunţării!... Altiminteri, există două mari tipuri de denunţare a răului: denunţarea exterioară, când răul este condamnat public şi denunţarea interioară, un auto-denunţ în faţa propriei conştiinţe. Ambele au ca efect identificarea şi părăsirea răului. Însă denunţul exterior nu funcţionează corect fără cel interior. mai exact/mai precis, nu poţi să demaşti răul din jurul tău până nu ai terminat mai întâi cu cel din tine. Doar aşa, adică în aceste condiţii, denunţul public poate ajuta şi folosi societăţii. Altfel spus, el se transformă în concurs de acuze şi scandal pe dosare şi „scheleţi în dulap”. Nu poţi scoate, sigur şi eficient, paiul din ochiul aproapelui tău dacă nu ai învăţat temeinic să scoţi bârna din propriul tău ochi. Da, într-adevăr, de aceea, deci, Sfântul Ioan Botezătorul este un foarte bun şi relevant, exemplu, model şi reper, în acest sens. Predica, cuvântarea sa publică arată atât curajul de a denunţa răul cât şi priceperea sau înţelepciunea de a oferi soluţii reale, adevărate, veritabile şi eficiente. Drept urmare, cuvintele sale aveau rostul de a trezi conştiinţele corupte. „Pui de vipere”, „pocăiţi-vă”, „aruncarea în foc” sunt câteva expresii consemnate în Biblie sau Sfânta Scriptură, pe care Sfântul Ioan le adresa celor care aveau nevoie de îndreptare.

 Scutiţi de asemenea „gingăşii” nu erau nici aristocraţii timpului, fariseii şi saducheii şi nici măcar tetrarhul Irod Antipa, care a luat de nevastă pe cumnata sa, Irodiada. De altfel, osândirea în public a acestei relaţii va fi şi motivul pentru care Sfântul Ioan va fi decapitat şi martirizat. Nimic nou sub soare însă. Asemeni Sfântului Ioan au păţit mulţi din cei care au demascat în mod public răul, viciul, patima, mafia şi corupţia, devenind, astfel eroi, martiri şi mucenici. Aceasta nu face decât să pună şi mai mult în lumină curajul de a sluji Adevărul şi, Adevărului, iar nu minciuna sau, minciunii. Dar nu poate oricine să împlinească, să realizeze aşa ceva, cu toate că, toţi suntem chemaţi la acest lucru. Pentru a reuşi, însă, trebuie mai întâi să te cureţi pe tine însuţi de corupţie şi (de) tendinţa ori ispita de a negocia Adevărul. În lumea noastră, tăcerea se poate cumpăra şi negocia, doar pentru simplul motiv că în noi zac aliaţii corupţiei morale: parvenitismul, laşitatea, comoditatea, confortul, poziţia socială, condiţionările materiale, interesul propriu sau de grup etc.

De-abia când vom purifica „partea din interior a paharului”, abia atunci vom reuşi să curăţăm şi pe cea din exterior sau din afară. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” scria Sfântul Apostol Pavel celor ce se plângeau că lupta cu răul este grea şi produce suferinţă şi neplăceri. În alt loc, arată, clar şi limpede, cu cine trebuie dusă această luptă: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Cu alte cuvinte, minciuna, manipularea, viclenia, „tovărăşiile rele” sunt cele ce trebuiesc evitate, dacă vrem să reuşim desăvârşirea noastră şi a celor din jur. În acest context, denunţarea mafiei, a corupţiei şi a mizeriilor de orice tip  ca fiind „excomunicate”, nu poate decât să aducă o speranţă în sufletele celor ce aşteaptă din partea oficialităţilor măsuri mai clare şi mai ferme pentru eliminarea tuturor relelor sociale.

Prin urmare, este uşor de înţeles, de ce (ne) dorim şi aşteptăm o asemenea eradicare a corupţiei, mafiei şi a tuturor ticăloşiilor acestui veac dacă ţinem seama că astfel de structuri mafiote iau în stăpânire nu grupuri izolate de oameni, ci întregi ţinuturi şi structuri administrative. Însă, din păcate, în vremurile de acum, la noi, situaţia pare ireală şi răsturnată. Denunţul public a ajuns aproape un sport naţional, mai ales în lumea politică, mass-media fiind inundată de declaraţii tăioase şi alarmiste la adresa pericolului în care sunt puse adevărul, corectitudinea, cinstea şi onoarea. Noi chiar avem inflaţie de denunţuri şi denunţători. Uneori, cu înregistrări video şi stenograme. Din nefericire însă, efectele, urmările sau consecinţele nu sunt pe măsură, căci faptele cotidianului adeseori nu sunt decât sursa de alimentare a noi denunţuri. Tindem să devenim o naţiune captivă în rele, asemeni şoarecelui care alergă într-un cilindru şi nu ajunge nicăieri. Nu producem decât un masiv circ mediatic, uneori cu impact planetar (a se vedea, între altele, şi cazul Caracal) şi, totodată, palide rezultate în domeniul îndreptării concrete a ceea ce numim, generic, „stat de drept”.

Paradoxal însă, uneori, din dorinţa de îndrepta lucrurile, se pornesc „războieli” isterice şi curse panicarde contra unor duşmani iluzorii. Şi, totuşi, cu toate acestea, bineînţeles că, sunt şi excepţii, care reuşesc să decripteze cotidianul duhovnicesc pe înţelesul oamenilor, dar tocmai aici este problema: vorbim despre excepţii şi nu despre regulă. Se pare că, încă, lipsa curajului, veritabil şi autentic, frica, teama de a „deranja” prin polemici, concrete şi constructive, pe anumite teme, probleme ori subiecte, reale şi adevărate, nu imaginare şi nici închipuite, este mai puternică decât curajul de a demasca răul din societate. Oare de ce? Căci, “nu ne interesează” n-ar fi un răspuns lămuritor şi convingător pentru Sfântul Ioan Botezătorul. Aşadar, acum, în încheiere, vom reţine şi sublinia, în acelaşi duh cu Părintele Nicolae Steinhardt că „curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Prin urmare, să nu uităm faptul că „Curajul conţine geniu, putere şi magie” (Goethe); „Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici şi să vorbeşti. Curajul înseamnă, de asemenea, să te aşezi şi să asculţi” (Churchill) şi, „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”. De aceea, haideţi oameni buni, să fim, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, curajoşi, fermi, hotărâţi şi demni, căci, curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi. Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înşine, în tot locul, în tot ceasul şi în toată vremea.