Dimitrie Cantemir - filosof și umanist ortodox român

I. Dimitrie Cantemir și epoca sa

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui. A fost fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. După alte date s-ar fi născut la Iași.

Prin grija tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir, copilul Dimitrie a beneficiat de timpuriu de o formare intelectuală prin care au fost cultivate darurile sale înnăscute pentru cunoaștere dar și credința ortodoxă. Mai târziu, evocând viața tatălui său dar și copilăria sa Dimitrie Cantemir își exprimă recunoștința pentru formarea primită, pentru că i s-a îngăduit să învețe și să aprofundeze latina, greaca și slavona. Totodată, este evidențiată dimensiunea religioasă existentă încă dintru început în formarea sa. Astfel, Dimitrie Cantemir își amintește de nopțile de iarnă petrecute în palatul de la Iași, când tânăr fiind, îi traducea tatălui său din cărțile sfinte scrise în slavonă și îi citea predicile Sfântului Ioan Gură de Aur. Este relevant faptul că în fosta bibliotecă Lenin din Moscova s-a găsit un exemplar din Biblia tradusă și tipărită pentru prima dată integral în română în anul 1688, în Muntenia, care îi aparținuse până în anul 1693 bătrânului Constantin, ulterior trecând în posesia fiului său Dimitrie. Acesta o va păstra de-a lungul întregii sale vieți, constituind o bogată și vie sursă de inspirație pentru reflecțiile sale.

La 14 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol unde a stat 12 ani, ca zălog al credinței tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din limba latină în limba greacă (în 1687), a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Acesta a avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. Educația pe care a primit-o de la Cacavelas a fost cu puternice accente mistice fapt ce intra oarecum în contradicție formația rațională a viitorului domn al Moldovei . Cantemir, a urmărit în anii maturității să se dezbare de această înrâurire, părăsind fondul mistic al cugetării.

În perioada martie-aprilie, după moartea tatălui său, a fost ales de boierii mari, domn al Moldovei, la 19 ani. Dar după o domnie care a ținut mai puțin de trei săptămâni și care nu a fost recunoscută de Poartă, turcii, au impus în scaunul domnesc pe Constantin Duca (la 18 aprilie 1693).

Dimitrie Cantemir s-a întors la Constantinopol, pentru a-și continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care predau geografia, anatomia și deschideau elevilor cunoașterea tezaurelor literaturii clasice, elină și latină. A învățat la Constantinopol limbile orientale: turca, persana și araba, unde a avut ca maestru pe eruditul Es'ad Efendi (Dimitrie Cantemir cunoștea 11 limbi), dar s-a inițiat și în domeniul cultelor, literaturii, muzicii și religiei islamice. Matematicianul turc Saadi l-a învățat limba turcă. Cu prilejul unui război turco-austriac a traversat Banatul. Cantemir a asistat la înfrângerea oștirilor sultanului turc, conduse de marele vizir Elmas Mehmed pașa, în bătălia de la Zenta (10 septembrie 1697), unde turcii au fost zdrobiți de trupele austriece conduse de Eugen de Savoia . 

Din 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn. La sfârșitul anului 1697, Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din lucrarea Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, scriere de teozofie și etică creștină, alcătuită sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas. A tipărit-o în dublă versiune, greacă și română, la 30 august 1698, la Iași. Cacavelas a elogiat opera elevului său într-un stil retoric, socotind-o minunată și "împodobită cu ritoricesc meșteșug". La Constantinopol și-a construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700).

S-a căsătorit în 1699 cu fiica lui Șerban Cantacuzino Voievod, Casandra (1681 - 1713). Dimitrie era în acea perioadă la Constantinopol însă a venit în grabă la Iași, unde "au făcut nuntă domnească la 9/19 mai 1699, în tîrgu la Ieși, după obiceiul domnilor." ( Ion Neculce).

Casandra i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria, Antioh (viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Cantemir (1708-1744)) și Smaranda.

Turcii l-au proclamat domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, iar Cantemir sosește în capitala Moldovei la 10 decembrie 1710. Noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia , la 13/24 aprilie 1711, un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, țarul Rusiei, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. Se prevedea integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Conform unei scrisori a țarului adresată generalului Șeremetiev la 7 mai 1711, întregul text al Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare a confirmat acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Tratatul de la Luțk a fost semnat de Petru cel Mare și de ministrul său, contele Golovkin. Tratatul conține 17 articole. Prin Tratat se stipula că domnia sa va rămâne pe viață, iar Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară, în familia Cantemir, afară de cazul în care unul dintre domni s-ar lepăda de Rusia și de ortodoxie (art.III). "După vechiul obicei moldovenesc, toată puterea să fie la domn" (art.VI). Articolul al XI-lea prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei și Buceagului, cu cetățile de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă, pierdute în vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.

Dimitrie Cantemir a fost un admirator al lui Petru cel Mare, a dorit să introducă și în Moldova principiile absolutismului luminat. A încercat să pună capăt rivalităților dintre diferitele grupări boierești.

După numai un an de domnie (1710-1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar Moldova nu a fost sub suzeranitate rusească. După ce armata rusească și contingentele moldovenești au fost înconjurate de uriașa armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltadji) și au fost înfrânte de turci în Bătălia de la Stănilești , neputându-se întoarce în Moldova, s-a refugiat în Rusia (la 16 iulie 1711), unde a rămas cu familia sa. În ziua de 16 iulie 1711 Dimitrie Cantemir părăsește pentru totdeauna orașul Iași, trece Jijia la Popricani și se întâlnește cu Petru cel Mare la Zagarancea. Printre demnitarii care au pribegit cu domnul peste hotare s-au aflat și hatmanul Ion Neculce. În Encyclopedia Britannica, ediția a IX-a se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său către turcii victorioși și l-a luat cu el în Rusia. Dezastrul de la Stănilești și refugierea lui Cantemir peste Nistru au dus la anularea actului rezultat din acceptarea prevederilor Tratatului ("diplomei") de la Luțk. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil.

A devenit consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal.

În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz.

După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica). Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.

A murit în Rusia, la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk-Orlovski) după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică în zona Derbent, în urma unui diabet avansat, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Sf. Nicolae, zisă și Biserica Sf. Nicolae domnesc din Iași (deoarece a fost a curții domnești).

II . Dimitrie Cantemir istoric, filosof și gânditor umanist ortodox

Dimitrie Cantemir este cel mai de seamă gânditor umanist român din această perioadă și totodată autor al primelor scrieri filosofice originale românești.

Epoca în care a trăit este marcată în occidentul european de o puternică renaștere spirituală . Începe să se afirme cu pregnanță în științe și filosofie ideile umaniste și teoriile iluministe . Omul nu mai este considerat un individ ci o persoană înzestrat cu rațiune și libertate dar și cu drepturi naturale intangibile pe care le poate opune statului. În acest context sunt create teorii importante privind existența socială și democratizarea vieții sociale. Înțelegerea rațională a lumii și a existenței în general, posibilitatea cunoașterii raționale și posibilitatea științelor sunt principalele trăsături ale marilor sisteme filosofice ale vremii. Leibniz, Hume, Hobbes, Locke, Voltaire sunt numai câțiva din reprezentanții cei mai de seamă ai gândirii filosofice, istorice, sociale și juridice din această epocă.

Putem afirma că Dimitrie Cantemir este unul dintre cei mai importanți gânditori și creatori din perioada secolelor XVII și XVIII. O astfel de afirmație este susținută de întreaga operă a domnitorului Moldovei, de erudiția și spiritul său enciclopedic dar și de recunoașterile internaționale ale vremii. Dimitrie Cantemir a fost primul academician român și primul român membru al unei academii europene . Personalitatea marelui cărturar și umanist este complexă, fapt ce îl deosebește de alți gânditori ai epocii sale. El a fost un savant, dar și un om politic cu vederi umaniste, un luptător al independenței Moldovei de sub suzeranitatea turcă. Putem spune că a fost primul filosof al istoriei și un istoric desăvârșit al umanismului și iluminismului european.

În acest context dorim să prezentăm în sinteză concepția istorică și filosofică dar și religioasă a lui Dimitrie Cantemir.

Concepția despre lume a lui Dimitrie Cantemir a cunoscut de-a lungul vieții cărturarului o evoluție în direcția accentuării tendințelor laice și raționaliste dar fără să părăsească niciodată temeiurile creștinismului ortodox român și preocuparea sa constantă pentru afirmarea identității de neam și de limbă a poporului român. Lucrările sale de tinerețe, deși tributare teologiei și filosofiei scolastice, mărturisesc despre contactul autorului lor cu știința și filosofia Renașterii și cu raționalismul aristotelic

Prima sa operă - “Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea” (1698), afirmă o concepție optimistă despre om, în conformitate cu morala ortodoxă. “Divanul” constituie o expresie a tendințelor laice și raționaliste, umaniste, care se afirmă în cultura română în sec. al XVII-lea dar și o expresie a interpretărilor teologice ale autorului

În acest sens, istoricul și teologul Virgil Cândea preciza: „Divanul este o operă de gândire, și sub acest raport interesează pe cercetătorii filosofiei noastre, una din vechile opere de exprimare în limba română într-o formă artistică – ceea ce îi justifică atenția filologiei și istoriografiei literare – și totodată, unul dintre izvoarele prețioase de informație asupra cunoștințelor variate ale cărturarilor români din secolul al XVII-lea și ale cititorilor lui. El interesează deci, în egală măsură, istoria culturii române vechi. Această întreită valoare a Divanului îi îndreptățește pentru totdeauna prețuirea iubitorilor de cultură și atenția cercetătorilor”¹.

Lucrarea este structurată în trei părți: în prima parte se evidențiază dialogul cu tendințe polemice, purtat între înțelept și lume. În a doua parte este dezvoltată viziunea înțeleptului, aplicată la situații concrete de viață și argumentată prin texte vetero și nou-testamentare. În cea de-a treia parte este tradus tratatul de etică al teologului Andreas Wissovatius, intitulat Îndemnul la virtute, frână împotriva păcatului (Stimuli virtutum, fraena peccatorum). Ediția bilingvă (română-greacă) a Divanului a fost publicată la 30 august 1698 la tipografia domnească din Iași.

Dimitrie Cantemir exprimă într-un mod existențial perspectiva evanghelică a cunoașterii care subliniază distincția dintre Duhul lui Dumnezeu și duhul lumii. Sunt oferite repere concrete care să-i ajute pe oameni în identificarea priorităților autentice, astfel încât printr-o viață evlavioasă și prin cultivarea sau practicarea virtuților să dobândească viața veșnică

Divanul face parte din categoria lucrărilor care analizează relația dintre suflet și trup, existente din antichitatea târzie și continuând în Evul Mediu. Aceste lucrări au apărut atât în lumea apuseană (Boethius, Bernard de Clairvaux, Hidelbert), cât și în cea răsăriteană (Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul). Trebuie precizat însă că înțeleptul ilustrat în Divanul nu optează pentru o retragere din lume, pentru o asceză solitară, ci pentru rămânerea în viața lumii și transfigurarea acesteia prin trăirea virtuților propovăduite de Evanghelia lui Hristos.

Tudor Dinu afirma că: „…Divanul a marcat un însemnat pas înainte pentru tânăra literatură de limbă română. Acesta constituia prima carte originală de gândire etico-religioasă, mult mai interesantă pentru public decât tot ce se publicase în veacul XVII. Și acest lucru este dovedit fără putință de tăgadă de succesul înregistrat de opera lui Cantemir în cele două secole succesive, în care a cunoscut o largă difuzare în tot spațiul românesc (inclusiv în Transilvania), atât sub formă tipărită, cât și manuscrisă”²

Dimitrie Cantemir realizează o meditație amplă, în spiritul Sfintei Scripturi, dar fără să se limiteze doar la citarea unor texte biblice. El folosește și autori greci și latini, cu precădere pe stoici. Citează des din Cicero, Seneca, Epictet, Fericitul Augustin. Temeiul ortodox al gândirii din lucrarea Divanul este dat de afirmația Ecleziastului din Sfânta Scriptură prin care se subliniază că lumea se laudă cu trufia ei, cu bogăția și frumusețile sale. Însă, înțeleptul, cu luciditate, exprimă caracterul trecător sau efemer al realităților percepute în duh lumesc, materialist. Dialogul dintre lume și înțelept se poartă cu argumente și subtilități.

Dimitrie Cantemir exprimă prin vocea înțeleptului că avuțiile lumii sunt fum, bunurile au devenit praf, iar desfătările s-au transformat în „pulbere de vânt ridicate”. Inclusiv cinstea și slava lumii devin „ocară și defăimare”. Totodată, înțeleptul mărturisește că numai prin lumina credinței se ajunge la adevăr, ca sens ultim al existenței, depășindu-se întunericul ignoranței. În acest sens, pentru a trăi cu dreaptă măsură, omul trebuie să reflecteze în mod consecvent la trei realități: moartea, învierea și dreapta judecată. Se poate observa în Divanul tendința lui Cantemir de a parafraza epistolele Sfântului Apostol Pavel, structurând lucrarea sa într-un fel de manual de morală practică.

 Dimitrie Cantemir evidențiază conflictul dintre: lume și înțelept, trup și suflet care exprimă două realități: cea hedonistă și cea ascetică. Personajele care polemizează în cartea lui Cantemir sunt Lumea și Înțeleptul. Înțeleptul denunță trufia și vremelnicia lumii. Lumea își descrie avantajele sale, în logica țintuită de o filosofie a lucrurilor pământești. Înțeleptul, bazându-se pe autoritatea Sfintei Scripturi, pe autori patristici și pe anumiți filosofi (în mod special pe cei stoici) dezvoltă o amplă și nuanțată pledoarie care îi dă câștig de cauză în fața lumii. Cantemir nu oferă ca soluție ieșirea din lume și practicarea unei asceze solitare, ci promovarea unui mod de viață cumpătat și virtuos în interiorul vieții cetății. 

Academicianul Eugen Simion semnalează actualitatea meditației din lucrarea Divanul pentru cititorul contemporan care poate aprecia în această lucrare capacitatea „…de a cuprinde și de a da o explicație a lumii, pornind de la adevărurile biblice, și de a construi, în cele din urmă, o etică a omului virtuos. O etică bazată pe preceptele religiei creștine răsăritene și, totodată, în funcție de modelul lumii medievale. În centrul lui se află omul cumpătat și virtuos, nu retras din lume, ci înțelept și moral în mijlocul unei lumi în care mișună poftele necurate și voința crâncenă de înavuțire și putere. Este, apoi, în dialogul cantemiresc ceva ce place la lectură și este demn de admirat: finețea gândului și simțul creației. Acesta este semnul cel mai puternic al talentului de moralist în scrierile acestui moldovean ivit la locul de întâlnire a mai multor culturi”³

Scrierea “Imaginea de nedescris a științei sacre” (1700) încearcă să integreze fizica, întemeiată pe recunoașterea determinismului natural, într-un sistem teist. Totodată această scriere atestă un interes pentru astrologie, pentru științele oculte, “sacre”, interes specific multor reprezentanți ai Renașterii europene. Totodată marele cărturar român se preocupă de problema cunoașterii și adevărului elaborându-și ideile în sensul adevărurilor de credință ortodoxe.

Dimitrie Cantemir depășește deopotrivă atitudinea filosofilor din antichitate care elogiau puterea rațiunii în domeniul cunoașterii, precum și poziția filosofiei empirice a modernității care exacerbează rolul „simțurilor” în epistemologie. Totodată, el critică teoria dublului adevăr, dezvoltată de gândirea scolastică, sintetizează și exprimă duhul Tradiției, exprimat în evlavia și ethosul Bisericii, într-o manieră lipsită de complexe în fața diferitelor teorii filosofice. Arătând simplitatea și profunzimea Adevărului, întemeiate pe o credință de nezdruncinat în Adevărul Hristos și întărită printr-o viață de evlavie și de rugăciune, însoțită de lectura Sfintei Scripturi, Dimitrie Cantemir respinge cu fermitate eroarea teoriei dublului adevăr afirmând: „Nu e deloc așa. Căci simplu e Dumnezeu, simplu e cuvântul lui Dumnezeu și simplu e adevărul care nu se găsește în altă parte decât în simpla lui Dumnezeu știință”⁴.

“Micul compendiu de logică” (1700) este o apoteoză a rațiunii. Ştiința omenească nu mai e un “viciu”, și mai ales, logica nu mai este o “născocire a diavolului”, ca în “Imaginea de nedescris a științei sacre”, ci o “comoară a disciplinelor minții”, “cheia porților celor mai bine ferecate ale filozofiei”, “lumina naturală”, prin care omul ajunge la adevărata înțelepciune.

 Opera de maturitate a lui D. Cantemir se caracterizează prin tendința de apropiere a științei, domeniului rațiunii, al argumentării logice, de teologie, domeniu al credinței. Aceste lucrări sunt “Istoria ieroglifică” (1705), “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714), “Descrierea Moldovei” (1715), “Creștea și descreștea Porții Otomane” (1714-1716), “Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” (1717-1723), “Sistema religiei mahomedane” (1722) ș.a.

Fenomenele naturale și istorice se supun, potrivit concepției lui Cantemir, determinismului cauzal. Există o “ordine a naturii” și tocmai aceasta este obiectul științei, al cunoașterii raționale. Gânditorul separă în spirit raționalist cunoștințele dobândite pe calea cercetării faptelor de convingerile izvorâte din credință, delimitează planul teologic de cel filosofic. El definește, în “Istoria ieroglifică”, “filosofia fizică” care se ocupă de studiul “corpurilor naturale” de credință a cărei lucrări “nici dovadă au, nici a să dovedi să pot”. Dimitrie Cantemir subliniază importanța simțurilor și a experienței în cunoaștere: “Toată știința în povață simțurilor să află”, “toată cunoștința și toată știința din înainte mergătoarea simțire purcede”. De asemenea, pentru stabilirea adevărului, important este experimentul: “experiența și ispita lucrului mai adevărată poate fi decât toată socoteala minții”.

 Ştiința și filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu trebuie să se limiteze la înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să arate “nu numai cum și ce s-au făcut”, ci și “pentru ce s-au făcut”. Cantemir afirmă existența unei ordini neîntrerupte a naturii și chiar a unei evoluții a lucrurilor după o lege a mișcării ciclice, care presupune parcurgerea unor momente de creștere și descreștere. În spiritul deismului Cantemir nu admite intervenția divinității în desfășurarea lucrurilor. Creatorul, - afirmă el, - “zidirea săvârșind, de lucru să odihnește”, iar mai departe “din veci și până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”. În opera sa este subliniată totodată ideea că ordinea naturală niciodată nu poate fi încălcată, nici chiar de natura însăși, care nu-și poate modifica regulile.

Ca umanist, Cantemir a afirmat demnitatea omului, în contextul valorilor ortodoxe și ale umanismului filosofic . Binele public, interesele obștești, apărarea moșiei sunt norme supreme ale conduitei sociale preconizate de cărturar și traduse în faptă în primul rând de el însuși, prin opera și activitatea sa. Cantemir cere ca omul să fie apreciat după învățătura și faptele sale și nu după origine. După Cantemir, omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile. Noblețea omului rezidă în rațiune, care îi conferă titlul de ființă conștientă de libertatea sa și de participarea prin aceasta la moralitate. În vreme ce toate creaturile naturii urmează inconștiente ordinea naturii așa cum a fost creată inițial de divinitate, omul are de la început “socoteala sfârșitului” (conștiința scopului).

 Pentru Dimitrie Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea și cea mai evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate ființele. În concepția sa omul este o ființă rațională și liberă, care poate și trebuie să se călăuzească în viață după “socoteala cea dreaptă”, care îi permite “pe greșitoarea poftă să o stăpânească”. 

Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt pătrunse de patriotism și umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să dovedească romanitatea și continuitatea poporului român, pe de altă parte, iminenta decădere a Imperiului otoman. Demonstrând originea “nobilă”, latină a poporului român, unitatea și continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru apărarea ființei poporului său. Mândria pentru originea romană a poporului român se asociază la Cantemir cu elogiul adus civilizației antice, culturii greco-romane. El îi laudă pe elini pentru că sunt întemeietorii civilizației și în aceasta vede titlul de noblețe al vechilor greci. Tot astfel consideră că noblețea poporului său constă în faptul că este moștenitorul și continuatorul acestei civilizații. El a elogiat civilizația umană, “orânduiala și cinsteșia omenească”, considerând ca întemeietori ai acesteia pe “elinii” din antichitate și a afirmat ideea unicității civilizației omenești. În spirit umanist, dar și iluminist, Dimitrie Cantemir afirmă despre epoca în care trăiește că se caracterizează prin trezirea la lumină după “întunericul” de până atunci

O contribuție deosebită are Cantemir în domeniul filosofiei istoriei. Concepția sa asupra istoriei afirmă existența unei ordini naturale, a unei legi istorice a evoluției ciclice, căreia i se supune orice existență particulară, orice formă statală, orice “monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a monarhiilor” este consacrată demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii naturale a monarhiilor într-o ordine anumită și poate fi considerată ca una dintre primele încercări de filosofie a istoriei din Europa modernă.

Cantemir este unul dintre primii învățați europeni care au susținut ideea creșterii și descreșterii imperiilor. În “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714) schema medievală a celor patru monarhii este supusă unei interpretări raționaliste. Cantemir își propune să arate “modul natural al nașterii, creșterii, decăderii și în sfârșit al pieirii acestor monarhii”

 Formularea “creșterii și descreșterii” ca lege istorică universală îl apropie pe cărturarul român de iluminism, scrierea lui precedând cu aproape două decenii lucrarea lui Montesquieu “Considerations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence” Cantemir a aplicat concepția sa despre evoluția imperiilor în cartea consacrată istoriei Imperiului Otoman și în “Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Dimitrie Cantemir consideră istoria o știință cu anumite “canoane” – cum ar fi apelarea la documente, aprecierea critică și interpretarea izvoarelor, probarea faptelor, evidențierea cauzelor fenomenelor etc. El formulează un principiu metodologic modern când precizează că istoria “nu poftește credință”, ci “știință”. Astfel, opera lui Dimitrie Cantemir se înscrie în coordonatele umanismului renascentist de nivel european și reprezintă o deschidere spre ideile filosofiei moderne.

Prin multilateralitatea preocupărilor, prin îmbinarea creației științifice cu cea artistică, prin unitatea dintre creatorul de cultură și omul de acțiune Dimitrie Cantemir amintește de titanii Renașterii. Gândirea și opera sa, străbătând distanța de la scolastică la umanism și știința europeană modernă, reprezintă, prin excelență, o întruchipare a sintezei dintre cultura Orientului și cea a Occidentului. Încercarea de a construi un sistem teologico-filosofic propriu, întreprinsă în tinerețe, în lucrările sale , ‘’Divanul’’(1698) și „Imaginea de nedescris a științei sacre” (1700), nu a fost abandonată de Dimitrie Cantemir în anii de maturitate. Această încercare merită să fie apreciată, deoarece în lumea ortodoxă timp de secole nimeni nu întreprinsese ceva similar. Lucrările fondatorilor neoaristotelismului grec reprezentau doar comentarii la opera aristotelică și nu sisteme proprii. Deși construit în jurul unor extrase din opera fizicianului și filosofului flamand din perioada Renașterii Van Helmont (1577-1644), sintezele filosofice ale căruia ieșise din atenția publicului cultivat occidental de mai bine de o jumătate de secol, sistemul teologico-filosofic al lui Dimitrie Cantemir dezvoltă unele puncte de vedere originale pentru sud-estul Europei în probleme ale cunoașterii, ale universaliilor, ale raportului dintre liberul arbitru și predestinație, insistând în ultima instanță asupra ideii de „ordine naturală” ca necesară și imuabilă.

Marele merit al lui Dimitrie Cantemir în istoria culturii românești este de a fi cel dintâi autor de scrieri filosofice și creator al terminologiei filosofice. „Divanul, sau gâlceava Înțeleptului cu Lumea, sau giudețul sufletului cu trupul”, tipărit, în 1698, la Iași, în limbile română și greacă, reprezintă primul tratat de filosofie morală în cultura română și totodată prima afirmare a crezului umanist și de credință ortodoxă ale lui Dimitrie Cantemir. Talentul de mare scriitor al principelui moldovean s-a manifestat în capodopera sa literară - „Istoria ieroglifică”(1705), în care sunt exprimate ideile sale politice fundamentale: necesitatea eliberării Moldovei de sub dominația otomană și instaurării unui stat domnesc autoritar de tipul monarhiei absolute, domnia ereditară a familiei Cantemir etc.

În Rusia Dimitrie Cantemir devine sfetnicul intim al țarului Petru cel Mare în problemele de politică orientală, membru al Senatului, cea ce echivalează cu postul de ministru. Aici își scrie el principalele opere științifice, care i-au adus consacrarea ca savant cu renume european și alegerea ca membru al Academiei din Berlin, fiind totodată și unul dintre primii candidați la postul de președinte al Academiei de Ştiințe din Petersburg. Dacă operele filosofice ale lui Dimitrie Cantemir, majoritatea scrise la Constantinopol, privite din perspectiva culturii europene occidentale, poartă pecetea unei anumite izolări provinciale, sud-estul european menținându-se încă departe de marile curente ale filosofiei moderne, opera științifică a cărturarului moldovean se situează întru totul la nivelul științei europene a vremii. Metoda și spiritul scrierilor cale de istorie, geografie, orientalistică marchează o deschidere spre modernitate.

 Bibliografie

NOTE