Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 16

Are satul românesc vreun viitor?

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: satul; taran;

 

A) Satul, Biserica şi Legea românească sau despre eternitatea satului românesc

Existenţa satului este consubstanţială cu legea românească. Cuvântul „lege” este unul cu un impact deosebit de puternic asupra românului de la începutul istoriei lui până când vremurile istorice au chiuretat înţelesurile adânci ale termenului. Oricum, asemenea cuvintelor „biserică” şi „lege”, „sunt în limba română cuvinte care ţin locul unor tomuri întregi de documente scrise despre încreştinarea daco-românilor, dezvoltarea creştinismului lor, precum şi despre organizarea socială a acestora” (Joanta, 2017, p. 43).

Se pare că după retragerea aureliană în sudul Dunării (271) poporul român aflat în plină formare şi-a menţinut continuitatea în calea migratorilor. Satul, legea şi biserica au fost ingredientele de bază ale identităţii şi continuităţii creştine şi româneşti. Să le luăm pe rând.

Satul este constitutiv existenţei româneşti şi nu o dată l-a salvat pe român din calea migratorilor războinici care vizau aşezările urbanizate. Satul a reprezentat vatra de sfinţenie în jurul căreia românii şi-au creat şi păstrat identitatea în faţa tăvălugurilor de orice fel (Noica, 1987, p. 181). La o atare concluzie ajunge şi istoricul Florin Constantiniu care afirmă că „obştile săteşti au constituit celula de bază a societăţii daco-române, apoi româneşti, în mileniul migraţiilor” şi că „obştea sătească a fost cel mai important element al continuităţii etnice şi teritoriale” (Constantiniu, 2002, p. 46, 47).

Biserica a fost substitutul de glorie al autorităţii ori de câte ori de-a lungul istoriei existenţa instituţională a autorităţii a fost afectată de diferite vicisitudini. După retragerea împăratului Aurelian, biserica s-a identificat cu basilica romană şi a devenit instanţa judecătorească şi organizatorică a timpului, „sfaturile şi poruncile bisericii trebuind să ia locul autorităţii oficiale şi astfel basilica, adică judecătoria ori tribunalul, au devenit pe încetul biserică continuând tradiţia dacilor al căror judecător era preotul” (Mehedinţi-Soveja, 2006, p. 36).

Legea românească  este un concept-sinteză a înţelesurilor pe care legea Evangheliei, credinţa şi faptul afuriseniei ca cea mai mare pedeapsă bisericească, le furnizează acestui concept istoric complex. şi definitoriu pentru identitatea noastră. Şi nu numai că aceste elemente s-au intricat adânc în structura poporului român, dar acest proces s-a întâmplat aproape cu o jumătate de veac înainte de actul istoric din 313 al împăratului Constantin cel Mare, care a ridicat creştinismul la nivelul religiei de stat (Mehedinţi-Soveja, 2006, p. 37 – 39).      

 

B) Căderea în istorie sau despre mecanisme profunde ale schimbării mentalităţii în comunism

Astfel, în noua situaţie şi sub presiunea socială şi materială existentă, sub auspiciile unei propagande tot mai agresive, unii români au ajuns să creadă că pot să se ferească de întinare dacă „aleg răul cel mai mic”. Trebuia să trăiesc şi eu, ziceau unii. Într-un fel de autojustificare, lucrurile puteau suna cam aşa: Aparent fac aşa cum vor ei, dar nu sunt de acord cu regimul impus de ei şi nu-mi schimb convingerile.

Referitor la regimul inchizitorial pe care totalitarismul îl manifestă, Octavian Paler constata profund că „ … orice inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una aflată la vedere. Alta ascunsă în gândurile fiecăruia. Controlând realitatea aflată la vedere, inchiziţia pune stăpânire şi pe cea ascunsă. Oamenii se obişnuiesc cu ideea că nu contează ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ce simte că trebuie să spună. Rezultatul îl cunoşti. L-ai văzut. Sinceritatea ajunge să pară o prostie” (Paler, 2015, p. 221). 

În fond şi la urma urmei lucrurile erau mult mai simple, pentru că practic era imposibil pentru om să aleagă răul cel mai mic. Răul este rău şi gata. Nimeni nu poate fugi de propria responsabilitate (response-ability). Sau, cum ar putea spune cineva, eşti liber să alegi însă nu poţi scăpa de consecinţele alegerilor tale. Uneori „a te decide” pentru o direcţie de acţiune echivalează cu „a ucide” alte direcţii posibile… (Yalom, 2012, p. 20). 

 

C) Direcţii de acţiune ale căror efecte continuă deşi cauza a încetat

Regimul comunist a influenţat enorm existenţa satului românesc în două direcţii majore:

  1. I-a rupt la propriu pe oameni de glie, de pământ.
  2. Prin industrializarea urbană oamenii au fost atraşi de munca la oraş.

1. Oamenilor li s-a luat pământul care a trecut în administraţia statului. C.A.P.-urile săteşti administrau situaţia şi ţăranii lucrau pământul care de acum înainte aparţinea statului iar produsele recoltate şi pentru care oamenii munceau de dimineaţa până seara nu le aparţineau. Aceasta a însemnat o modificare în psihologia relaţiei dintre ţărână şi ţăran.

Deşi oamenii erau încă în contact direct cu pământul pe care îl lucrau deoarece mecanizarea agriculturii nu era chiar atât de avansată, totuşi investiţia emoţională nu mai era aceeaşi ca atunci când pământul era al lor şi ceea ce rodea le aparţinea în întregime. Ceva s-a întâmplat prin această înstrăinare a românului de pământul lui.

Pe de altă parte, pământul pe care încă îl avea în proprietate era încărcat de dări şi de cotele pe care românul trebuia să le dea statului. Lui abia dacă îi mai rămâneau pe un fund de ladă vreo câteva măsuri de făină de mălai din care să-şi încropească câte-o mămăligă.

Nici pământul nu mai era al ţăranului, nici roadele lui. Trebuia să muncească pentru alţii şi dragostea lui faţă de pământul care îl hrănea se menţinea în ciuda privaţiunilor la care era expus.

S-a crezut că dacă românul este despărţit de bucata lui de pământ se pierde în griul confuz al istoriei prezente. Într-adevăr, românul a fost dintotdeauna legat de pământul lui, de credinţa lui şi de limba lui. S-a creat astfel un triunghi care i-a asigurat românului stabilitate şi continuitate sub presiunea vremilor. Legea românească le-a cuprins pe toate.

2. Pasul următor s-a făcut în direcţia mutaţiei fizice a ţăranului la oraş. Dacă prima dată s-a operat schimbarea „pe loc”, adică românul a rămas la locul lui şi s-a schimbat  percepţia asupra relaţiei acestuia cu pământul strămoşesc prin regimul de desproprietărire, de cote şi de impozite, după aceea s-a trecut la munca la oraş pentru că, nu-i aşa, industria avea nevoie de mână de lucru. Şi pentru ca spaţiul să fie cât mai mult şi cât mai bine valorificat prin mijloacele de exploatare industrială, s-au construit blocurile verticale în care oamenii au fost îngrămădiţi în condiţii egale. Se dărâmau tot mai multe case şi se construiau blocuri pentru a creşte capacitatea de absorbţie urbană a ţăranilor deveniţi muncitori în fabrică.  

Indiscutabil, în aceste condiţii, satul românesc a rămas pe seama vârstnicilor şi a celor angajaţi la Colectiv (C.A.P.). A fost o lovitură dată de regim satului la nivel demografic, destructurându-se anumite pârghii de păstrare, conservare şi perpetuare a obiceiurilor şi tradiţiilor.

La oraş comunitatea nu se mai concentra în jurul Bisericii ca centru religios care unea prin rugăciune şi cult cerul cu pământul. Dimpotrivă, după noul program de urbanizare, rolul de axis mundi îl juca fabrica, nu lăcaşul de cult. Bisericile erau dărâmate sau mutate din calea noilor şi largilor bulevarde şi instituţii publice care trebuiau acum să constituie piesele de rezistenţă ale schimbării la faţă a României.

Iar cei care puteau face diferenţa şi puteau menţine în societate fluviul tradiţiei şi al obiceiurilor populare româneşti ca şi conexiunile spirituale şi culturale ale oamenilor, adică elita clericală şi intelectuală a ţării, era respinsă sistematic din lucrarea de mentorat în rândul poporului şi chiar eradicată fizic prin instrumentarul puşcăriei (Stăniloae, 2004, p. 283).

 

D) Tranziţia fără întoarcere

A venit apoi momentul providenţial din decembrie 1989. Unii mai sceptici susţin că Dumnezeu nu are nici o legătura cu treaba aceasta şi că lucrurile au fost regizate prin politica internaţională. Chiar şi aşa însă, providenţa nu poate fi scoasă din ecuaţie, de vreme ce ea lucrează prin oameni… Pe frontispiciul tuturor acţiunilor şi iniţiativelor româneşti scria cu litere mari şi îngroşate LIBERTATE. Din păcate nu a fost suficient atât timp cât s-a pierdut importanţa soaţei libertăţii, adică responsabilitatea. Mai degrabă a fost vorba de o combinaţie cenuşie între libertate şi frustrare. În apele tulburi ale post-decembrismului imediat, C.A.P.- urile au fost prădate printre altele şi de foştii ţărani care au ajuns să lucreze ani de zile pe ogoarele colectivizate şi etatizate şi care acum au avut şansa îndreptării lucrurilor.

Însă, s-a pierdut din vedere că ceva s-a omis din psihologia complexă şi autentică a ţăranului de odinioară. Personalitatea şi percepţia lui asupra vieţii s-a schimbat în mare parte şi, chiar dacă e vorba de aceeaşi persoană fizică care a supravieţuit regimului comunist, la nivelurile de profunzime ale lăuntricului elementele s-au modificat. Iată încă o dovadă că răul e rău şi că niciodată, de fapt, nu poţi să alegi răul cel mai mic. Din nefericire, deşi nu suntem darwinişti, se adevereşte acum că funcţia creează organul. Schimbându-i mediul şi psihologia de viaţă omul poate deveni altceva.

Orice am spune, decadele de comunism au operat o amplă industrializare şi urbanizare a oamenilor şi societăţii, astfel că o întoarcere totală şi completă la realitatea care a fost înainte de instaurarea regimului era, cel mai probabil, imposibil de realizat. Unii au ales varianta hibridă şi au continuat să lucreze în spaţiile de muncă create la oraş şi, în paralel, după amiezile şi le petreceau la ţară unde mai lucrau la pământ atât cât puteau. Se manifestau astfel nişte reminiscenţe ale vremurilor de altă dată, care însă nu mai dispuneau de forţa necesară pentru a relua lucrurile din punctul în care au fost lăsate înainte de instaurarea regimului totalitar.

Şi chiar dacă, încet, încet, fabricile au început să dispară şi industria românească să aibă tot mai mult de suferit, tot nu s-au mai întors românii noştri la ţară. Sau, n-au mai avut puterea să o facă pentru că, aşa cum spuneam, percepţia lor asupra existenţei s-a schimbat.

Din punct de vedere spiritual, Biserica şi-a continuat activitatea misionară în noile condiţii, angajându-se în dialogul cu premizele schimbării de mentalitate în societatea românească şi având de înfruntat ceea ce filosoful Constantin Noica numea tirania locului comun.

 

E) Banii europeni şi satul românesc

Din 2007 am intrat în structurile Uniunii Europene. Raportul între libertatea materială şi libertatea formală s-a schimbat. Dacă pe timpul lui Ceauşescu oamenii nu puteau cumpăra ceea ce îşi doreau şi nu puteau călători când vroiau în străinătate deoarece nu aveau libertatea formală care să le permită aceste lucruri, astăzi, în cadrele democraţiei, oamenii pot face aceste lucruri fără probleme dacă şi cadrele libertăţii materiale le-ar da posibilitatea. Spus pe şleau, degeaba ai bani dacă nu poţi să-i foloseşti cum doreşti şi degeaba ţi se dă şansa să-ţi foloseşti resursele cum vrei dar banii nu sunt suficienţi.

O soluţie pentru ieşirea din impas a constituit-o blidul de linte al banului european. Nu subliniem acum ce au făcut sau ce au dat românii pentru a primi acest ban. Ne interesează acum doar modul în care s-a încercat revitalizarea agriculturii româneşti pe seama finanţării europene şi cum a impactat acest fapt asupra configuraţiei interioare a satului românesc.

Astfel, relaţia dintre om şi natură, dintre ţăran şi pământul lui, a început să fie mijlocită de banii primiţi. Nici ţăranul nu mai e ţăran acum, după ce a trecut peste sufletul lui grapa comunistă care l-a mărunţit uneori până la aneantizare fizică (Stăniloae, 2004, p. 44). În orice fel am privi lucrurile, efectele politicii agricole comuniste s-au făcut resimţite atât la nivelul autoraportării ţăranului român, cât şi asupra felului în care acesta a înţeles în continuare să lucreze pământul şi să câştige de pe urma acestei activităţi. Oricât a încercat românul să se protejeze alegând răul cel mai mic, regimul totalitar n-a trecut pur şi simplu fără să lase urmări de neşters în sufletul şi comportamentul oamenilor.

După răceala care i-a fost inculcată românului faţă de propria glie, a urmat un interes crescut al unora dintre ei pentru a face agricultură însă, aşa cum am spus, motivaţia prioritară fiind cea pecuniară. Unii care nu au mai vrut să lucreze pământul l-au vândut uneori chiar şi străinilor, în timp ce alţii, mai curajoşi fiind, au achiziţionat cu ajutorul banilor europeni mai multe hectare şi, bineînţeles, toată gama de utilaje necesare agriculturii reîntemeiate acum pe baze materiale şi, desigur, sufleteşti, noi.

 

F) Antiteze şi întrebări

Ţăranul nu mai e aproape de ţărâna de care îl desparte acum caroseria unui tractor sau a unei combine… Arând, grăpând, semănând ori recoltând, ţăranul urbanizat şi occidentalizat prin modelele de comportament agricol de care se lasă inspirat, nu mai simte contactul direct cu pământul său. Glia strămoşească a devenit teren agricol şi dragostea pentru pământ a fost afectată de preocuparea pentru îmbogăţirea de pe urma pământului. Criza morală care se vede peste tot se observă şi în agricultura făcută „la standarde europene”, presupunând stimularea chimică a pământului pentru o producţie cât mai mare la hectar.

Poetul Alexei Mateevici cu mesajul lui rămâne în urma istoriei: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată” – Ne întrebăm care mai este astăzi legătura dintre adâncul pământului românesc şi limba românească? Şi în ce proporţie şiragul de piatră rară al limbii româneşti se mai revarsă astăzi (numai) pe moşia românească?

Mai departe, poetul scrie: „Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când de vânt se mişcă vara;/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara”. Sudoarea ţăranului nu mai ajunge acum pe pământ pentru simplu motiv că el acum nu mai asudă căci, printre altele, tractorul e dotat şi cu aer condiţionat. În schimb, pământul se îmbibă tot mai mult cu îngrăşăminte şi cu ulei de motor. Omul nu mai aude acum cântecul păsărilor şi sunetele naturii pline de viaţă, fiind bine protejat împotriva naturii de o cabină cu un ambient confortabil…

Realitatea de azi în care satul românesc se scaldă nu mai are prea multe lucruri în comun cu psihologia şi spiritualitatea rurală de acum, să zicem, o sută de ani. Dacă ar fi să concretizăm sau să transformăm într-un obiect anume mesajul pe care poetul Lucian Blaga îl transmitea despre sufletul satului în poezia cu acelaşi nume, atunci acest obiect ar fi „o piesă de muzeu” expusă privirilor admirative ale unor contemporani care se întâlnesc astfel cu un trecut în mare parte revolut: „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut”.

 

G) Semnal de… alarmă

Mă opresc aici cu astfel de remarci (dacă nu cumva e prea târziu) tocmai pentru a nu fi acuzat de paseism sămănătorist ori de desincronizare istorică faţă de starea de fapt actuală.

Sigur că nimeni nu vrea acum ca agricultorul de azi să renunţe la beneficiile civilizaţiei tehnice care evoluează continuu şi să se întoarcă la plugul cu boi. Nimeni nu mai renunţă azi – şi ar fi cu totul absurd să aştepţi aşa ceva – la motocositoarea pe care o ataşezi după tractor şi cu care coseşti într-un ceas cât au cosit pe vremuri doi oameni într-o zi ori două. Cine se mai întoarce acum la vremurile revolute când baloţii erau făcuţi manual cu furca?

Ceea ce dorim să arătăm acum este că odată cu beneficiile acestea se pierde ceva esenţial. Românul se occidentalizează în mentalitate şi obiceiuri şi ajunge astfel să-şi considere pământul şi ţara sa doar prin prisma câştigului imediat. Banul are şi această funcţie de a deforma realitatea. Haideţi să ne gândim numai la sintagma: „Codru-i frate cu românul”. Cum înţelegem noi astăzi aceste cuvinte când chiar în acest moment presa scrisă şi faceboock-ul vuieşte de afacerile făcute cu masă lemnoasă românească şi de imagini cu tiruri şi garnituri întregi de tren care transportă lemnul spre te miri ce locaţie. Sau cine ar mai putea spune astăzi cu mâna pe inimă şi fără să-i tremure vocea: „Noi nu ne vindem ţara”.            

Bibliografie:

  1. CONSTANTINIU, Florin, (2002). O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
  2. JOANTA, Vasile, (2017). Încercări despre începuturile şi dezvoltarea creştinismului în spaţiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea, Iaşi: Editura PIM.
  3. MEHEDINŢI-SOVEJA, Simeon, (2006). Creştinismul Românesc, Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, Focşani: Editura Terra.  
  4. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti: Editura Eminescu.
  5. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iaşi: Polirom. 
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura ELION.
  7. YALOM, Irvin, D., (2012). Călăul dragostei şi alte poveşti de terapie, traducere de Smaranda Nistor, Bucureşti: Editura Trei.           

 

02-12-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu