Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 106

Boală şi Vindecarea în Hristos

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: boala; vindecare;

 

Originea bolii şi răului în libertatea omului (perspectiva creştină)

Din punct de vedere creştin-ortodox, boala îşi are începutul în libertatea omului. Sau, mai precis, originea bolii stă în folosirea rea, deviată, greşită a libertăţii de către omul dăruit cu această libertate de către Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este Dăruitorul libertăţii, această libertate nu poate fi rea în sine. Omul însă s-a folosit rău de libertatea primită în dar, tot aşa cum cineva poate folosi o piatră la construcţia unei biserici sau o poate folosi ca să arunce cu ea în semenul său. La fel cum un om îşi foloseşte mâna că să se însemneze cu Sfânta Cruce sau ca să ameninţe cu mânie pe cineva. Şi, totuşi, ce bine că răul îşi are originea în libertatea omului, neavându-şi originea în constituţia lumii. Şi tocmai pentru că răul este un accident al libertăţii greşit folosite a omului şi nu ţine de existenţa lui şi a lumii, face posibilă mântuirea omului din boală, păcat şi moarte dar tot prin asumarea liberă a lucrării mântuitoare de vindecare în şi prin Hristos.

După ce Dumnezeu a făcut lumea şi pe om și  “toate… erau bune foarte” (Facere 1, 31). Omul în Rai se bucura de bunătăţile pământeşti dăruite lui şi nu suferea de nici o boală şi de nici o lipsă. Totul era perfect în afară de faptul că omul se găsea în copilăria existenţei sale, deci nu era încă total consolidat în săvârşirea binelui. Astfel, a putut cădea pradă minciunii atrăgătoare a diavolului: “Veţi fi ca Dumnezeu…” (Facere 3, 5). Confuzia semănată în conştiinţa omului de către diavolul-dezbinător l-a făcut pe om să creadă că “pe această scurtătură”, adică neascultarea de voia divină, el poate ajunge la desăvârşire mai repede. Astfel, Adam şi Eva s-au pripit şi au considerat că pot ajunge la desăvârşire fără ajutorul Celui Desăvârşit. Aşa s-a produs căderea omului cu toate consecinţele ei. Aşa au apărut bolile şi toate neajunsurile. Sufletul omului s-a degradat şi el, nemaiputând dispune de o minte clară şi luminoasă ca până atunci, voinţa lui în a urma cele bune fiind slăbită şi sentimentele lui faţă de Dumnezeu răcindu-se treptat tot mai mult.

Concomitent cu disfuncţiile ivite în trupul şi sufletul omului, cumva natura umană întorcându-se împotriva omului însuşi, şi natura externă a răzbunat neascultarea omului devenindu-i ostilă. S-a introdus haosul atât în viaţa internă a omului, cât şi în relaţia omului cu mediul înconjurător.

Prin hainele de piele pe care Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi Evei, s-a adeverit şi că prin neascultare nu numai că boala şi necazul au intrat în trupul şi în sufletul omului şi între om şi natura înconjurătoare, ci şi omul s-a îndepărtat de om. Atât trupul şi sufletul omului, omul întreg, cât şi natura şi-au pierdut transparenţa pentru om. Păcatul omului le-a îngroşat atât de tare încât omul nu-i mai înţelegea pe semenii săi ca şi chipuri ale lui Dumnezeu şi nici ambianţa lumii nu mai era transparentă pentru prezenţa lui Dumnezeu. Altfel spus, omul nu a mai văzut în om o sursă de comunicare şi de comuniune, de creştere împreună spre desăvârşire, iar natura în loc să rămână sursa de hrană şi un prilej de laudă şi mulţumire adusă lui Dumnezeu, a devenit doar o sursă de durere şi de plăcere.

De atunci oamenii au căutat în permanenţă cum să scape de durere, de boli şi nemulţumiri, şi cum să-şi sporească plăcerea trupească şi sufletească în această viaţă. Existenţa omului s-a autonomizat şi s-a individualizat. Omul s-a secularizat şi a început să trăiască în afara lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu, chiar împotriva lui Dumnezeu.

 

Un exemplu concret de boală – anxietatea

Anxietatea este o frică generalizată. Frica este o emoţie primară, ceea ce înseamnă că din cele mai vechi timpuri frica a servit supravieţuirii. Frica l-a scos de-a lungul timpului din multe necazuri şi primejdii pe om. Având în vedere că omul nu deţine o piele atât de groasă ca elefantul sau rinocerul, au fost vremuri în care noi oamenii “trebuia să fim foarte anxioşi pentru a supravieţui” (Ellis, 2009, p. 32).

Acum partea interesantă este că aceste vremuri au trecut de mult, însă undeva în sistemul nostru “hipotalamic-pituitar-suprarenal” a rămas întipărită reacţia de urgenţă la frică. Cu alte cuvinte, în faţa unor situaţii pe care noi le percepem ca fiind periculoase, ne angajăm în luptă cu tot arsenalul şi “armamentul” din dotare fără ca însă situaţia pe care dorim să o rezolvăm să fie atât de primejdioasă cum am putea-o percepe la prima vedere. Dacă vreţi, e ca şi cum o staţie de pompieri ar mobiliza “o duzină de camioane de intervenţie pentru a stinge un biet tomberon cu gunoi incendiat – sau, mai rău, pentru a răspunde unei alarme false” (Tough, 2015, p. 47). Şi uite aşa se ajunge la forme nesănătoase de anxietate care periclitează funcţionarea psihică eficientă şi sănătatea trupească a persoanei.

 

Vindecarea omului prin libertatea şi iubirea Domnului

Prin alegerea liberă a păcatului omul a ajuns să se desconsidere pe sine până acolo încât să nu-şi mai perceapă valoare de chip al lui Dumnezeu: „De fapt, după mâncarea din acest pom, oamenii au devenit victime ale morţii. Dar asocierea acestui tragic eveniment intrat în fiinţa umană cu o anumită tocire a sensibilităţii omului pentru grozăvia lui şi odată cu aceasta, pentru valoarea persoanei umane, se arată producându-se curând după aceea, în actul uciderii unui om de către alt om, a lui Abel de către Cain”.

Rupându-se prin libertate de legătura cu Dumnezeu, omul s-a rupt şi de cea mai valoroasă dimensiune a sa pentru că, în mod constitutiv, omul poartă în sine pecetea divinului. Sau, cum se exprimă filosoful Petru Creţia, nu numai că omul a ajuns să fie lup pentru om – homo hominis lupus est – , ci, mult mai rău, omul degradându-şi existenţa până la omucidere a devenit „om pentru om”. Adică, mult mai mult rău îşi fac oamenii unii altora decât pătimesc oamenii din cauza animalelor sălbatice.

Deşi a intrat în aventura relaţiei cu darurile pământeşti ale universului şi a căutat să-şi sporească plăcerea şi fericirea pământească în orice chip, fiinţa umană nu s-a putut rupe total de Dumnezeu şi, în consecinţă, nu s-a putut despărţi nici de dimensiunea constitutivă a chipului dumnezeiesc pe care omul l-a primit în dar. „… omul ieşit din comuniunea cu Dumnezeu, se simte mereu la marginea existenţei, gata să dispară cu totul. Dar el nu pierde, totuşi, existenţa cu totul. Căci Dumnezeu nu reneagă o persoană unică, creată odată din nimic” (Stăniloae, 1995, p. 27).

Cu alte cuvinte omului nu îi stă în putinţă să renunţe totalmente la sine şi nici la Dumnezeu. Ceea ce el face prin alegerea unui mod de viaţă ghidat de lucrurile pământeşti nu reprezintă decât o copiere eronată şi stângace a dorinţei omului după fericirea autentică şi desăvârşită. Dar setea omului după infinit şi desăvârşire nu poate fi satisfăcută de lucrurile pământeşti care nici măcar nu au viaţă în ele.

Însă, aşa cum putem vedea în zilele noastre, oamenii se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi îşi uită rădăcinile divine. Existenţa se învârte tot mai mult în jurul ţăruşului trupului şi se caută strategii de vindecare care numai ţin cont de complexitatea sufletească – divină şi trupească a omului. Se pare că marea luptă pe care a câştigat-o astăzi ateismul constă nu în lupta făţişă împotriva lui Dumnezeu, ci pur şi simplu în ignorarea existenţei Lui. După Paul Evdokimov, ateismul zilelor noastre nu mai luptă direct împotriva lui Dumnezeu, preocupându-se numai de punerea în prim plan a efortului pentru „foamete, război şi nedreptate”. Sub chipul unor valori umaniste (un umanism fără Dumnezeu), aceste preocupări nu sunt altceva decât plase nevăzute prin care omul este ţinut şi capturat în opacitatea materiei. În fond, „daţi-i omului această lume şi nevoia pentru cealaltă lume va dispare” (Evdokimov, 1993, 19, 23).

Lumea de azi nu mai are nevoie de Dumnezeu. El nu îi mai este necesar omului care a evoluat atât de mult din punct de vedere ştiinţific încât crede că deţine toate pârghiile pentru o existenţă plenară. Această perspectivă asupra vieţii este o constantă a omului modern şi a istoriei lui.

Singurul lucru nou sub soare şi care i-a arătat omului originea lui supra lumească  este acutul Întrupării Cuvântului ca act mântuitor suprem prin care Dumnezeu îl caută pe om. Chipul Tatălui ceresc, Fiul lui Dumnezeu ia trup omenesc pentru a-i arăta omului destinaţia lui desăvârşită, redescoperindu-i valoarea lui spirituală ca chip al lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Sau: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 6 – 8).

 

Vindecarea anxietăţii omului prin Înviere

Acum începe omul să se vindece de anxietate. Iubirea e prin sine act vindecător. Când ştii că cineva te iubeşte şi îţi poartă de grijă şi, mai ales, când Acel Cineva e Dumnezeu, anxietatea îţi este cumva pusă la respect. Şi în măsura în care persoanele umane „se sălăşluiesc toate mai mult în Dumnezeu şi unele în altele, îşi găsesc mai mult odihna sau aşezământul statornic în Dumnezeu şi unele în altele, scăpând de spaime, de nelinişti, de insuficienţe, care justifică sau sunt produse de lupta dintre ele” (Stăniloae, 1995, p. 38).

Sub impulsul instinctului de supravieţuire omul se luptă cu fratele său din frica de a nu-şi pierde resursele şi de a nu se pierde pe sine însuşi. În Hristos această frică dispare. Frica supremă este frica de moarte şi se pare că această mare frică stă în spatele fricilor noastre mai mici. Şansa scăpării de moarte „a adus-o credinţa creştină, prin învierea lui Hristos” Care „ne eliberează de moartea trupului… învingând-o întâi în sufletul omenesc, pe care l-a luat odată cu trupul” (Stăniloae, 1995, p. 23, 27). Ceea ce vrea să sublinieze părintele Stăniloae este că învierea noastră se produce încă de pe pământ, cu sufletul, pentru ca apoi, după moarte să rămână viu şi, în cele din urmă, după învierea de la sfârşitul lumii, omul întreg, trup şi suflet, să continue să se înveşnicească în dragostea plină de sens şi odihnitoare a Sfintei Treimi.

Bibliografie:

  1. CREŢIA, Petru, (2015). Luminile şi umbrele sufletului, Bucureşti: Editura Humanitas.
  2. ELLIS, Albert, (2009). Cum să vă controlaţi anxietatea, traducere de Emanuela Jalbă-Şoimaru, Bucureşti: Editura Meteor Press.
  3. EVDOKIMOV, Paul, (1993). Vârstele vieţii spirituale, cuvânt înainte şi traducere de pr. Ion Buga, Bucureşti: Editura Christiana.
  4. TOUGH, Paul, (2015). Secretul succesului. De ce unii copii vor reuşi în viaţă, iar alţii vor eşua, traducere de Ioana Cristina Raicu, Bucureşti: Editura Litera.
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol I, Bucureşti: Editura Cristal.

 

 

22-08-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu