Despre boala si vindecare in Paraclisul Maicii Domnului

S-ar putea ca unii să fie uimiți, însă, să afle că una dintre cele mai populare slujbe ale creștinilor orto­docși, pe care aceștia o pot săvârși inclusiv individual, la casele lor, - este vorba despre Paraclisul Maicii Dom­nului -, conține o deosebit de complexă în­vă­țătură despre apa­riția bolii, despre procesul terapeutic și, bineînțeles, despre vindecare. În cele ce urmează ne vom strădui să exemplificăm, cât mai pe scurt, în ce constă viziunea terapeutică cuprinsă în Paraclis.

Necesitatea rugăciunii

Indiferent de statutul social al omului și de starea sa materială, viața îl poartă nu de puține ori prin probleme, necazuri și ispite cărora adesea nu mai reușește, cu puterile sale slabe, să le facă față. De aceea, Biserica recomandă în toate aceste cazuri rugăciunea către Maica Domnului, care în Paraclis este versificată astfel: „De multe ispite fiind cuprins, către tine alerg căutând mântuire; o, Maică a Cuvântului și Fecioară, de rele și de nevoi mântuiește-mă” (Cântarea I, 1).

Originea bolilor

Boala este cu siguranță o astfel de ispită care ne poate realmente bulversa întreaga viață. Însă apa­riția bolii în viața noastră are neapărat o cauză, iar principala ei cauză este foarte exact subliniată de imnograf: „Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăvește trupul și slăbește sufletul meu; la tine scap ceea ce ești plină de daruri” (al doilea tropar de la finalul Paraclisului). Să nu ne nedumerească această etiologie a bolii, întrucât păcatul reprezintă fapta cea mai frecventă în viața omului, chiar și de o singură zi de ar fi aceasta, și din acest motiv înrâurirea diverselor forme de păcat se exprimă în diversele boli de care fiecare pă­timește.

Stihul Paraclisului 

Stihul Paraclisului, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântu­iește-ne pe noi!”, care se rostește după fiecare tropar, este unul plin de semnificații. Se cuvine să spunem încă de la început că forma originală este aceasta: mân­tu­iește-ne, iar nu miluiește-ne, chiar dacă nu place anumitor conștiințe protestantizate. Semnificația acestei invocații este una extrem de complexă, întrucât și termenul mân­tu­iește-mă (soson me) utilizat de imnograful textului original, unul dintre sfinții melozi ai Bisericii, este polisemantic; anume: izbăvește-mă, fă-mă teafăr, reîntre­gește-mă, salvează-mă și mântu­iește-mă, în sens dogmatic. Desigur că ultimul sens enunțat mai sus se cuvine totdeauna înțeles în ac­cepțiunea unui ajutor pentru mântuire sau mijlocire pentru mântuire, iar nu în sensul că Născătoarea de Dumnezeu este înfăptuitoarea mântuirii noastre obiective. Nu e spațiu pentru a dezvolta tema, însă vedem aici nuanțele specifice limbajului omenesc, care permit - mai ales prin poezie - ca toate aceste sensuri, implicate în acest stih repetitiv al Paraclisului, să existe alternativ, fără să se schimbe și cuvântul. Spre pildă, cei familiarizați cu literatura populară românească pot observa (chiar și în poveștile lui Ion Creangă) cum în această specie literară se păstrează, fără complexe, multiplele semnificații ale termenului a mântui.

Dogmă și isihie

Paraclisul, pe tot parcursul său, își expune ideile într-un mod foarte concis, care idei sunt adesea reluate cu diferite nuanțe. Iată deodată exprimate atât forma de manifestare a bolilor, cât și soluția terapeutică: „Asupririle chinurilor mă tulbură și de multe scârbe se umple sufletul meu; alină-le, Fecioară, cu liniștea Fiului și Dumnezeului Tău” (Cântarea I, 2). Idee reluată și în cântarea următoare sub forma: „Te rog, Fecioară, risi­pește-mi tulburarea sufletului și viforul scârbelor mele, că tu, Mireasă dumnezeiască, pe Hristos începătorul liniștii ai născut” (Cântarea III, 3). Este foarte important să reținem că Paraclisul nu este un manual de medicină, ci identifică pricina generală a bolilor, așa cum am văzut mai sus, așa cum la acest punct oferă soluții generale pentru toate bolile, ceea ce însă nu înseamnă că este mai puțin eficient, ci dimpotrivă. Iată aici foarte simplu și pe înțelesul tuturor care sunt cele două premise universale ale vindecării: 1. dreapta credință, care are în centru Persoana dumnezeiesc-omenească a lui Hristos, și 2. isihia, în calitate de pregătire, de stare existențială a credinciosului, necesară primirii vindecării prin rugăciune. Aici se mai arată, de asemenea, și întrepătrunderea lucrărilor trupului și ale sufletului, atât în boală, cât și în vindecare.

Slavă, laudă și cinstire

Este extrem de important să conștientizăm care este poziția corespunzătoare vindecării noastre. Am vorbit deja mai sus despre necesitatea isihiei, a liniștirii, în calitate de premisă esențială a vindecării. La aceasta mai trebuie adăugate încă trei atitudini necesare celui ce caută vindecarea, în viziunea sfântului imnograf: recu­noașterea lui Hristos drept Singurul și Universalul Tămăduitor, Căruia I Se cuvine slăvirea: „Acum zac în patul durerilor și nu este tămăduire trupului meu; ci mă rog ție, celei bune, care ai născut pe Dumnezeu, Mântuitorul lumii și Tămăduitorul bolilor, ridică-mă din stricăciunea durerilor“ (Cântarea VI, 4). Apoi recunoștința noastră se îndreaptă către Născătoarea de Dumnezeu, căreia i se cuvin dra­gostea și cinstirea: „De nepu­tințele trupești și de bolile sufle­tești, pe cei ce vin cu dragoste către acoperământul tău cel dumnezeiesc învrednicește-i să fie tămă­duiți, Născătoare de Dumnezeu” (Cântarea VII, 4). În concluzie, să nu ne îndoim niciodată de acest ajutor, pentru că Născătoarea de Dumnezeu puternică este să tămăduiască în chip minunat orice boală, iar asta nu oricum, ci, potrivit imnografului, cu multă generozitate și îmbelșugare: „Bogăție de tămăduiri verși, Fecioară, celor ce te laudă cu credință, și prea­înalță nașterea ta cea de negrăit” (Cântarea VIII, 2). - sursa: Ziarul Lumina