Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 99

Taina se ivește când cuvântul tace... întru Hristos

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Cuvantul; Lucian Blaga;

 

„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale” (Taina Sfântului Botez).

Iisus Hristos sau Taina Cuvântului Creator Întrupat

„La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Nu se spune că la început a fost cuvântul (cu „c” mic) și, cu atât mai puțin, nu se spune că la început au fost cuvintele. „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Se observă diferența de nivel între Cuvânt și cuvânt/cuvinte. Între Persoană și gândurile ei sonore sau cuvintele ei. Persoana este o Taină și cuvintele nu fac decât să exprime cât pot mai mult și mai bine această Taină. Niciodată, însă, oricât de meșteșugit ar fi alcătuite, cuvintele nu pot avea pretenția să epuizeze conținutul Tainei. „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Facerea lumii e o minune a Cuvântului lui Dumnezeu căci „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Cuvântul Se rostește pe Sine Însuși întru facerea lumii: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor... . Că El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit” (Psalmul 32, 6 și 9). Apoi Dumnezeu a Cuvântat întru Sinele Treimic: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”, taina facerii omului înțelegându-se simultan cu acest cuvânt: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facere 1, 25 – 27). Cuvânt și taină împreună.

Totuși, cuvântul și taina nu pot fi separate fără riscul degradării înțelesului originar de fiecare parte. Cuvântul fără taină este ideologie curată și, invers, taina fără cuvânt e magie pură (Schmemann, 2003, p. 86). Omul este o ființă alcătuită din mister și din sens. Dacă pot vorbi așa, aș spune că persoana deține și rațiunea (logosul) – adică sensul și, odată cu acest sens, chipul dumnezeiesc al Chipului Tatălui – adică Taina . Când se face om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, Cuvântul/Logosul dumnezeiesc și îndumnezeitor le are pe amândouă acestea. Sau, mai bine spus, devine/este rațiune întrupată și Chip. Adică, ceea ce n-a fost a luat și ceea ce a fost a păstrat. A luat trup omenesc din Fecioara Maria și a rămas și Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Adică o Taină care se „explicitează” prin cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți.

În Hristos Întrupat, Cuvântul și Taina și-au recuperat funcțiile primordiale. De aceea Nașterea Domnului sau Crăciunul se leagă de semnificația cosmică a re-creării lumii. „Zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea” (Matei 8, 8) – I-a zis sutașul Domnului Hristos, recunoscând prin aceasta lucrarea de re-creare a lumii prin Taina Întrupării. Zi, Doamne, numai cu al Tău Cuvânt, așa cum ai procedat și când ai făcut lumea din nimic. Puterea Cuvântului Tău de atunci este una și aceeași cu puterea Cuvântului Întrupat Care ești Tu acum. Tu, azi, ieri și în veci ești Același (cf. Evrei 13, 8). „Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință” (Matei 8, 10). Hristos Domnul Însuși a acționat în sensul sfatului Sfintei Treimi de la începutul lumii și, la fel cum atunci, „luând țărână din pământ”, l-a făcut pe om după chipul și după asemănarea Sa, tot astfel și acum, „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9, 6).

Degradarea cuvintelor omenești și restaurarea lor la Rusalii

Cuvântul unit cu Taina au fost restaurate prin Taina Întrupării și lucrării Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat la Rusalii când Duhul Sfânt a complinit lucrarea Cuvântului. Apostolii devin cu acest prilej ”prea înțelepți” vânători ai lumii pogorându-se peste capetele lor poli-Loghia (vorbirea în limbi) Sfântului Duh. În acest moment de o calitate duhovnicească înălțătoare, toți apostolii au fost înțeleși de către toți oamenii care erau de față atunci deși aceștia din urmă aparțineau diferitor neamuri și limbi.

Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat atunci când oamenii au vrut să construiască turnul Babel până la cer și când Dumnezeu le-a amestecat limbile ca să nu poată face o asemenea lucrare – și lucrătură i-am putea spune – ,acum, la Cincizecime, prin Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul/cuvintele omenești și-au redobândit calitatea lor originară, creatoare, uni-versală, energetică. Am putea spune că așa cum de la facerea lumii până la Întruparea Cuvântului cuvintele s-au degradat treptat prin nimicnicia și păcătoșenia egoistă a oamenilor, începând cu Rusaliile cuvintele omenești au primit posibilitatea și energia lor plină de har și putere duhovnicească.

Rusaliile Liturghiei

Săvârșind prima Liturghie la Cina cea de Taină, Domnul Hristos a rostit acele cuvinte întemeietoare și transformatoare: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26 – 28). Preotul liturghisitor rostește aceste cuvinte ale Cuvântului și de fiecare dată, rostindu-le, prefațează Taina Pogorârii Duhului Sfânt „peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte”. Iar troparul pe care preotul îl spune în acel moment liturgic evocă tocmai clipa epicletică a Rusaliilor: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție” (Liturghier). Acestea sunt cuvinte întemeietoare, originare, însoțitoare ale transformării realității create în altă Realitate. Și pentru că exigența spirituală este una deosebit de înaltă, preotul însoțește rostirea de trei ori a acestui tropar cu fragmente de rugăciune preluate din Psalmul 50: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” și „Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Acum, când elementele euharistice ale pâinii și vinului se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos, preotul este co-creator cu Dumnezeu, rostind acele cuvinte pline de Duh Sfânt și de putere creatoare care au întemeiat existența lumii, a universului și a omului.

Vlahuță și Blaga în căutarea cuvintelor originare

Aceste cuvinte creatoare și originare sunt căutate și altfel de către om. Lucian Blaga însuși este un astfel de căutător al cuvintelor originare: Toate lucrurile au fost mai întâi „numite” de Dumnezeu, căci numai prin „numire” ele s-au făcut. Încă o dată apoi a mai dat câte un nume lucrurilor și Adam. Numele sau cuvintele cu care Dumnezeu a numit lucrurile nu ne sunt cunoscute. Cu cuvintele divine omul ar putea, rostindu-le doar, să creeze după dorință toate lucrurile. Limbile omenești, câte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare și de desfigurare... . Acest blestem a apăsat asupra limbilor până în clipa când Sfântul Duh, coborând în chipul limbilor de foc, a trimis pe toți Apostolii să vorbească noroadelor. Prin aceasta, limbile, ridicate de subt blestem, s-au sfințit din nou. Ele au devenit veșmânt cu adevărat vrednic de a îmbrăca vestea cea bună despre Întruparea lui Dumnezeu pe pământ. De la sfințirea limbilor prin Sfântul Duh, fiecare seminție de oameni a dobândit dreptul de a-și iubi limba sa mai presus de orice” (Blaga, 2013, p. 548-549). În continuare, Blaga specifică efortul pe care poeții, gânditorii și filosofii îl fac pentru a descoperi aceste cuvinte originare, cuvinte care sunt ascunse sub diferite forme ale degradării lingvistice.

Sigur că, așa cum de fapt și recunoaște, demersul blagian de a redescoperi valențele creatoare și mistice ale cuvântului nu este unul singular. Mai vârstnicul Alexandru Vlahuță – pe care Lucian Blaga l-a cunoscut (Vaida, 1982, p. 156)– are chiar, să zicem, un imn poetic închinat cuvântului și care se numește chiar așa, Cuvântul: „Ca-n basme-i a cuvântului putere:/ El lumi aievea-ți face din păreri,/ Și chip etern din umbra care piere,/ Și iarăși azi din ziua cea de ieri.// El poate morții din mormânt să-i cheme;/ Sub vraja lui atotputernic ești,/ Străbați în orice loc și-n orice vreme,/ Și mii de feluri de vieți trăiești.// Te-atinge doar, și tu o biată clipă/ Ce tremură-ntre două veșnicii/ Privești de sus a lumilor risipă,/ Și toat-a lor zădărnicie-o știi.// Aprinde-n inimi ură sau iubire,/ De moarte, de viață-i dătător,/ Și neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate-aduce mântuirea lor” (Cuvântul).

În ultima parte a poemului, Alexandru Vlahuță sacralizează cuvântul și acesta devine purtător de semnificații tainice, inițiatice: „Voi, căror vi s-a dat solia sfântă/ De preoți ai acestei mari puteri,/ Voi, în al căror suflet se frământă/ Întunecate valuri de dureri,// Și gânduri de-un popor întreg gândite,/ Nu duceți minunatul vostru dar/ Ofrandă mâinilor nelegiuite,/ Ci, ca pe sfânta masă din altar,// A-mpărtășirii taină preacurată,/ Așa cuvântul să vi-l pregătiți/ Ca mii de inimi la un fel să bată,/ Și miilor de veacuri să vorbiți”.

Poetul devine acum preot al cuvântului și „oficial” investit cu slujirea liturghiei cuvântului. Timpul și spațiul nu mai pot acum restrânge aria de spiritualitate semantică a cuvântului ce transbordează dincolo de lume, în lumea diafană a rostirii tainei. În acest punct, semnificantul și semnificatul se unesc nebănuit de mult. Iată un demers literar semnificativ pe care Alexandru Vlahuță îl face pentru a evidenția statutul originar și chiar sacru al cuvântului omenesc.

Lucian Blaga duce lucrurile și mai departe, după regulile concreteții expresioniste. La el cuvântul arde în procesul devenirii întru ființă: „Ființă tu – găsi-voi cândva cuvântul/ sunet de-argint, de foc și ritul,/ unei rostiri egale/ în veci arderii tale?” (Ardere). Iată cum idealul cuvântului se dezbracă de suprafața ideologiei, se „dezcojește”, lăsând loc ivirii esenței, sâmburelui de taină al ființei. Mai departe, arderea continuă: „Al seminției mele cel din urmă sunt./ Pumn de lumină – tu, pumn de pământ./ Tu rodie.// Tu floare mie, cu puteri de zodie,/ unde și când găsi-voi singurul cuvânt/ în cercul nopții să te-ncânt?// Nepriceput pe lângă vetre/ dar înțeles de zei și pietre,/ cuvântul unde-i – ca un nimb/ să te ridice peste timp?// Cuvântul unde-i – care leagă/ de nimicire pas și gând?/ Mă-ncredințez acestui an, tu floare mie,/ ca să sfârșesc arzând” (Ardere).

Cuvântul este semnul autentic al ființei, este cel cuvenit..., este cuvântul cuvenit fiind cuvântul care convine – din nou se lasă bănuită presiunea, inconștientă probabil, a unei eventuale etimologii poetice - , cuvântul cuvânt, logosul adevărat și semnificativ” (Moraru, 1986, p. 351).

 

Tăcerea face loc Tainei

În poezia Domnițele, cuvântul face loc încet-încet tăcerii preventive, respectului pentru „vraja” lumii și pentru misterul ființei: „Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?/ Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele/ în fața acelor frumuseți, ce calea-i ațin/ rănindu-l cu-amarul lui farmec./ Sub bolțile-acestea, sub sfintele/ e bine, tu știi, să vorbim mai puțin/ și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele” (Domnițele).

Cuvintele devin acum un joc periculos. Cuvintele devin morminte pline de o energie pe care cei care ucid cu mintea vraja nepătrunsului ascuns o pot scăpa de sub control. Taina, deci, trebuie tratată cu respect și cu tăcere. Concretul cuvântului devenit depozit de esențe vechi și veșnice de dincolo de simpla lumină a minții, se retrage în misterul inițiatic al tăcerii pline de viață. Poetul ajunge în fața lucrurilor esențiale. „Cine n-a gustat din dulceața celor ce sunt – traducerea Udriște Năsturel în Viața lui Varlaam și Ioasaf – nu poate pricepe firea celor ce nu sunt” (Noica, 2008, p. 168). Dacă cele ce sunt nu sunt accesibile decât celui care știe să respecte prin tăcere tainică misterul, cele ce nu sunt (dar ne apar la tot pasul) pot fi confundate de către cei neinițiați cu esențele, cu „mumele”.

„Omule, ți-aș spune mai mult,/ dar e-n zadar, - / și-afară de-aceea stele răsar/ și-mi fac semn să tac/și-mi fac semn să tac” (Taina inițiatului, în În marea trecere).

Așteptarea „mută” și în ritmuri cosmice a Tainei

Este așteptat un timp al maturității, al coacerii, un fel de timp care se poate traduce prin „sunt pregătit pentru a primi o taină”. Până atunci însă, a descoperi taina nu folosește nimănui. E vorba de o așteptare și de liniștea ce o însoțește care însă este la fel de valoroasă ca și inițiativa sau acțiunea întreprinsă la timpul potrivit. „„Tăcerii”, „muțeniei” ființei, îi corespunde în lumea obiectivă liniștea, după cum agitației febrile, dezlănțuirii dionisiace ori elanului cosmic... le răspund „zăceri” inerte, liniștite, lipsite de „dorinți”, la sânul materiei, într-o comuniune calmă dar analoagă celei realizate prin cele mai turbulente expresiuni” (Moraru, 1986, p. 352).

„Dați-mi un trup/ voi munților,/ mărilor,/ dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/ Pământule larg fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei năprasnice inimi,/ prefă-te-n locașul furtunilor, cari mă strivesc,/ fii amfora eului meu îndărătnic!” (Dați-mi un trup, voi munților, în Pașii profetului).

Materia devine casă a sufletului, lăcaș al inimii ale cărei pasiuni și intuiții au nevoie de un trup cosmic. Între ceea ce este cu adevărat și clipoceala aparenței gâdilitoare se schimbă energii și tensiuni care reconfigurează tiparele obișnuite. E ceva cu mult mai mult sau, cel puțin, mai expansiv și mai expresiv decât minunea care „țâșnește ca macu-n secară”. O revoltă nu împotriva a ceva, ci împotriva „îngustimii” acelui ceva. Lucrurile trebuiesc cumva lărgite spre zariștea cosmică.

Resorbirea de sine în pacea interioară întru așteptarea misterului

Lucian Blaga se întoarce apoi din spațiul cosmic în universul interior propriu. Avântul existențial se strânge apoi la umbra gorunului. Macrocosmosul expandat face loc intensiunii microcosmosului. Interiorizarea misterului morții și al vieții în general, depășește, încoace cumva, expansiunea cosmică a depărtărilor. „În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn/ cum bate ca o inimă un clopot/ și-n zvonuri dulci/ îmi pare/ că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.// Gorunule din margine de codru,/ de ce mă-nvinge/ cu aripi moi atâta pace,/ când zac în umbra ta/ și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?” (Gorunul, în Poemele luminii).

În versurile următoare, frunza jucăușă a gorunului care îi aduce poetului atâta pace, lasă loc cuvintelor care sunt lacrimile amare ale celor care ar fi vrut să plângă și n-au putut să o facă: „Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele/ de-aceea – lăsați-mă/ să umblu mut printre voi,/ să vă ies în cale cu ochii închiși” (Către cititori, în În marea trecere). Și tot așa cum frunza de gorun îl dezmiardă pe poet cu atâta pace, el mai merge pe încă un drum inițiatic al tăcerii, al muțeniei misterioase și al „orbirii raționale” autoasumate în fața tainei pe care nu vrea să o ucidă cu mintea. „Ea (tăcerea s.n.)se află, așa cum am putut observa, în miezul poeticii blagiene, fiind înrudită cu „taina”, ambele aparținând inițiatului” (Moraru, 1986, p. 357). Însă, nu e nimic negativist în această muțenie și-n această tăcere. Muțenia e căutare a tainei: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ține loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare,/ de totdeauna/, și până la cele din urmă hotare” (Autoportret, în Nebănuitele trepte). Căutarea e una a adâncimilor inaccesibile creierului și minții. Descoperirile raționale au limite, au hotare. Tainele însă nu. Taina, tăcerea și lumina devin sinonime întru asceza nerostirii: „Limba nu e vorba ce o faci/singura limbă, limba ta deplină,/ stăpână peste taine și lumină/ e-aceea-n care știi să taci”. Tăcerea misterioasă, liniștea inițiatului, pacea lăuntrică, fac parte din epistemologia lui „a ști să taci”.

Mintea ne minte?

A cunoaște este iarnă și a iubi e primăvară. Ceea ce iarna minții pozitive ucide, primăvara readuce la viață. Revelația tainei are nevoie de loc. Pentru a fi posibilă, strânsoarea strâmtorii minții reci și „contrctate” ar trebui să se retragă din calea adâncimii, înălțimii și lărgimii nehotărnicite ale misterului accesibil doar iubirii. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid (s.n.)/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte/.../ căci eu iubesc (s.n.)/ și flori și ochi și buze și morminte” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, în Poemele luminii). Nu numai din acest poem, pare cumva că valoarea epistemologică a iubirii se reduce la planul pământesc al senzației și materiei.

O încercare „destranscendentalizată” de găsire a Tainei

Vorbind despre creația și frumosul românesc, filosoful Constantin Noica susține „că pentru noi orice creație înseamnă limpede reducerea la scara făpturii... . Dar cuvântul nostru de frumos (de la formosus) exprimă forma contopită în materie. Nu forma, nu ce e formosus a precumpănit la noi; ochiul și-a pierdut întâietatea, făcând loc simțurilor toate, și am uitat de claritatea conturului, trecând frumosul pe seama vieții depline, până la a cuprinde câteodată și strâmbătățile ei” (Noica, 1987, p. 321).

Și poezia intitulată Psalm poate fi încadrată acestei perspective, să zicem, destranscendentalizată: „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă/ Dumnezeule, dar ce era să fac?/ Când eram copil mă jucam cu tine/ și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie./ Apoi, sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ și fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh și pe ape” (Psalm, în În marea trecere).

Răspunsul părintelui Dumitru Stăniloae dat „senzualității” blagiene

După părintele Stăniloae, care a avut o dispută cu filosoful și poetul Lucian Blaga, posibilitatea de existență a unei religii, inclusiv a ortodoxiei, include cinci elemente indispensabile: credința, dimensiunea existenței personale a divinității, relația divinității cu natura înconjurătoare, revelația și orizontul așteptării.

Pentru Blaga însă, Dumnezeu (sau Marele Anonim cum îl numește el) impune o cenzură transcendentă omului astfel încât acesta să nu poată ajunge la cunoașterea desăvârșită a Lui. Prin „matrice stilistică” sau prin „stil”, filosoful Lucian Blaga înțelege: „o sumă de categorii ale spiritului uman care îl împiedică să cunoască realitatea obiectivă, impunând tendinței omenești de a lua contact cu realitatea prin cunoaștere sau altfel, diferite bariere, deformări, devieri și voalări subiective. Omul numai atâta știe că este o realitate deosebită de el, dar cum este ea nu poate ști. Marele Anonim, centrul existenței, are grijă ca omul să nu cunoască absolut nimic din conținutul realității și de aceea a pus în ființa lui sistemul de categorii stilistice, prin care își exercită cenzura sa” (Stăniloae, 1993, p. 13). Omul cade automat într-un fel de pasivitate existențială așteptând ca totul să fie făcut de către divinitate. Ori, în aceste condiții, revelarea divinității nu mai are loc. După Lucian Blaga ceva se rupe în comunicarea dintre Dumnezeu și om, astfel că, așa cum rezultă din poetica sa filosofică, orientarea spre țărână, buze, foc, văzduh, ape..., rămâne singura alternativă ”de credință”.

Teologia dogmatică ortodoxă este clară în această privință și afirmă răspicat comuniunea și comunicarea între Dumnezeu și lume. Chiar dacă, prin starea subiectivă a păcatului, persoana umană nu mai poate pătrunde înțelesul revelației obiective a lui Dumnezeu prin conștiință și prin natură, Dumnezeu nu abandonează inițiativa legăturii cu omul și cu lumea. „Astfel lumina sensurilor, sau a sensului final etern al existenței, licărește în întuneric (din cauza păcatului s. n.). În această situație ne vine în ajutor Revelația supranaturală. Prin aceasta, Persoana infinită și eternă intră din proprie inițiativă în comunicare cu omul, dând un fundament și comuniunii noastre cu semenii” (Stăniloae, 1978, p. 24).

Biserica – locul prin excelență unde Cuvântul și Taina coexistă

Biserica rămâne locul spiritual prin excelență unde Cuvântul și Taina se însoțesc întru comunicarea holistică (pe toate nivelele de receptivitate umană) cu persoanele umane deschise prin credință acestei comunicări. Puterea și energia originară a cuvântului se relevă atunci când este unit cu Taina Cuvântului: „Numai în această unire nedespărțită a Cuvântului și Tainei putem înțelege cu adevărat sensul afirmației că Biserica e singura care păstrează adevăratul sens al Scripturii. De aceea prima parte a Liturghiei e un început necesar al sfintei lucrări euharistice, este acea Taină a Cuvântului care va afla împlinirea și culminarea în adunarea, în sfințirea și în împărțirea darurilor euharistice credincioșilor” (Schmemann, 2003, p. 86 – 87).

Ideologia cuvintelor omenești este depășită în Biserică, spațiul prin excelență al Tainei Cuvântului. Imprecizia voită sau manipularea cuvintelor omenești interesate este înlocuită de Adevăr. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). În Adevărul ca Persoană, Taina și Cuvântul sunt una. „Cu pace să ieșim! Întru numele Domnului” (Liturghier, 1974, p. 141). Hrănită în Biserică cu Taina Cuvântului Întrupat, persoana umană poate rosti acum un cuvânt care să fie „ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu” (Matei 5, 37). Împărtășindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu, individul devine „om de cuvânt” după ce mai înainte se recunoaște ca fiind „om al Cuvântului” sau mădular al Trupului lui Hristos – Biserica, al cărui cap este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Efeseni 1, 22 – 23).

 

Bibliografie:

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA.
  1. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, București: Editura Humanitas.
  2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, București: Editura Minerva.
  3. LITURGHIER, (1974). București: EIBMO.
  4. MICUL MOLITFELNIC (2001). Cluj-Napoca: Editura Renașterea.
  5. MORARU, Cristian, Postfață la Lucian Blaga, (1986), Poezii, București: Editura Minerva.
  6. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu.
  7. NOICA, Constantin, (2012). Pagini despre sufletul românesc, București: Editura Humanitas.
  8. SCHMEMANN, Alexander, (2003). Euharistia – Taina Împărăției, traducere de Boris Răduleanu, București: Editura Bonifaciu.
  9. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Poziția domnului Lucian Blaga față de Creștinism și Ortodoxie, București: Editura Paideia.
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București: E.I.B.M.B.O.R.
  11. VAIDA, Mircea, (1982). Pe urmele lui Lucian Blaga, București: Editura Sport-Turism.
03-08-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu