Diversitatea launtrică a primirii Cuvantului

Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!

Pildele rostite de Hristos reflectă în spiritualitatea ortodoxă atât chipuri ale Învierii, cât și o pregustare a Împă­răției lui Dumnezeu care „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36). Cu alte cuvinte, și noi ne naștem, creștem, lucrăm și murim în împărăția aceasta, dar vom ființa deplin doar în cealaltă. În cei trei ani și jumătate de activitate misionară pe pământ, mesajul propovăduirii Sale a fost concentrat asupra acestei îm­părății, iar în timpul Pătimirilor Sale, întrebat fiind de Pilat în urma procesului intentat de farisei împotriva Lui cu acuza că Se proclamă împărat, „Iisus răspunde: Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”.

Prin parabole, Hristos transmite o învățătură unică și absolută, dar cu numeroase nuanțe, surprize și paradoxuri. Părintele Ilarion Felea mărturisea că parabolele sunt asemenea ferestrelor unei case: luminează, lasă lumina să intre în camere și alungă întunericul. Iisus Domnul are de înfăptuit o misiune de tip universal și, prin urmare, se adresează, fără diferențieri, tuturor oamenilor, nerefuzând nici unui om binele pe care îl poate săvârși. Vorbirea în parabole e o soluție circumstanțială, adecvată exclusiv momentului prepascal și strategiei misionare a Mântuitorului de proclamare a mesajului Cerului. În Evanghelia după Ioan (16, 25) Hristos spune că „va veni ceasul când nu voi mai vorbi în pilde, ci pe față vă voi vesti despre Tatăl”.

În ceea ce o privește, Parabola semănătorului are privilegiul de a fi singura care a primit o interpretare integrală și detaliată din partea lui Iisus. De asemenea, este singura pildă la care toți cei trei evangheliști sinoptici atașează cuvintele, ca un apendice-atenționare: „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt. 11, 15; Mc 4, 23 și Lc. 14, 35). Această rostire se pare că își are originea într-un text din Vechiul Testament: „Așa grăiește Domnul Dumnezeu! Cine va vrea să asculte, să asculte, și cine nu va vrea să asculte, să nu asculte, căci sunt un neam îndărătnic” (Iz. 3, 27). Auzul este simțul pe care în Biserică îl numim ascultare. Din perspectiva părintelui Rafail Noica ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înțelegem ascultarea doar ca pe o disciplină: a asculta de cineva, însă esența constă nu în aceasta. Ascultarea, înainte de a fi o disciplină, este o auzire și un discernământ. Cercetările recente ale științei medicale au descoperit că, dintre cele cinci simțuri ale omului, auzul e cel dintâi care se dezvoltă și că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin țesuturile pântecelui mamei, născând o legătură între două lumi. Prin țesuturile placentare ale acestei lumi, învățăm în Duh să auzim și să deslușim Cuvântul, să tresărim la lumea lui Dumnezeu. Cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânța vieții, care va încolți și va rodi. Până la urmă, cultura tezaurizează ceea ce cultivăm, și ceea ce cultivăm, aceea devenim.

Prin cuvintele cine are urechi de auzit să audă, Hristos ne cere să avem o inimă curată și bună, și nu niște comportamente sau atitudini de moment. Urechile noastre trebuie mai întâi să audă cuvântul lui Dumnezeu, apoi să-l primească și în cele din urmă să-l păstreze în inimă cât mai mult cu putință, pentru a deveni „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri...” (Evr. 4, 12). În concepția lui Klyne R. Snodgrass, Parabola semănătorului este o descriere a diferitelor răspunsuri la auzirea cuvântului lui Dumnezeu și prezintă, cu siguranță, răspunsurile pe care le-a întâlnit Iisus în propria Sa lucrare misionară. Pilda avertizează împotriva auzului superficial, dar anticipează și auzul real și productiv. Adevărata auzire e cea care duce la acțiune, la fapte și nu trebuie să uităm că verbul ebraic šāmaʻpentru a auzi este adesea tradus prin ascultare.

Evanghelia de azi este un îndemn la schimbarea lăuntrică a omului. Mulți exegeți ai textului biblic vorbesc despre diferitele feluri de pământ în care sămânța cade, ea reprezentând diversitatea și calitatea sufletelor în care cuvântul lui Dumnezeu ajunge. Nu este întru totul adevărată această lectură tipologizantă. Nu ne naștem piatră sau pământ fertil, ci mai degrabă devenim. Textul ne prezintă, de fapt, patru etape sau stări sufletești care se regăsesc în viața aceleiași persoane, etape ale vârstelor lăuntrice.

Sămânța de lângă drum preînchipuie starea sufletească nehotărâtă și șovăitoare a omului care mereu întârzie când trebuie să ia o decizie, care tot timpul se gândește mult și bine, care neîncetat așteaptă și de fiecare dată amână decizia de a-L urma pe Hristos și de a-și schimba viața. Potrivit lui Andrei Pleșu, expresia lângă drum indică ­locul derapajului, al incapa­cității de a avansa metodic, consecvent, în țesătura unui discurs. Acceptabilă e însă și o interpretare inversată: nu poți înțelege dacă nu abandonezi itinerarul logicii obișnuite, ci cuvântul trebuie căutat și când nu-ți apare în drumul tău, trebuie căutat și dincolo de cărarea deja bătătorită. Sămânța e bună, cuvântul lui Dumnezeu e bun și nu Îl putem învinui de insuccesele și eșecurile noastre. Starea necre­dinței pe care o trăiește omul recent e activată și susținută de cultura spectacolului. Ce înseamnă aceasta? În viziunea lui Mario Vargas Llosa înseamnă cultura unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra și a scăpa de plictiseală a devenit singura pasiune, unicul motor și scop. Acceptarea tendințelor și transformarea acestora, fără nici un filtru, într-o valoare supremă, antrenează consecințe neaștep­tate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității (și aici ne gândim la faptul că frivolitatea înseamnă un set de valori răsturnat, unde forma contează mai mult decât conținutul și apa­rența mai mult decât esența, iar emoția are rol covârșitor). Ne dorim ca această lume să fie mai bună, însă pentru a se întâmpla acest lucru trebuie ca eu să „am o dorință arzătoare: să schimb lumea, schimbând un singur om - pe mine însumi” (Sfântul Sofronie ­Saharov).

Sămânța căzută pe piatră exprimă starea spirituală caracterizată de fragilitate și de lipsă de tărie. Sămânța crește repede, dar la fel de repede se și usucă, deoarece are o rădăcină firavă. Altfel spus, e un cuvânt primit cu neseriozitate. Părinții răsăriteni sunt aspri când vine vorba de emoții, deoarece aceștia susțin că nu există în ele nimic spiritual. Literatura filocalică realizează o deosebire clară între emoții, care sunt niște momente pasagere în viața omului, și stări care implică ideea de comunicare și de relație spirituală cu ceilalți. Viața duhovnicească presupune efort și sacrificiu, iar omului contemporan îi este indigestă ne­voința și lupta. Creștinismul de astăzi nu mai atrage prin asceză: să participi la slujbe lungi, să postești kilometric, să faci sute de metanii, să te rogi neîncetat și să te dăruiești întru totul celui de lângă tine. Când omul depune puțin efort, nu reușește să se schimbe, să se transforme. În acest sens, părintele Sorin Mihala­che susține că drumul credinței e destinat celor care au mo­tivație interioară și sunt dispuși la eforturi semnificative. E ca și tânărul care merge la un interviu pentru un loc de muncă: dacă e motivat intrinsec, adică dacă are pasiune, nu doar dorința de a câștiga bani, rezultatele sau roadele sunt mult mai evidente și consistente.

Sămânța căzută între spini reflectă starea omului care permanent e ocupat, care niciodată nu are timp, care de fiecare dată e grăbit. Omul e ca o cetate sub asediu. Spinii sunt, de fapt, grijile lumii acesteia, avuțiile și plăcerile vieții, adică poftele și pasiunile. Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din omiliile sale, nuanțează esențial: „Hristos nu spune lumea, ci grija lumii și nu spune avuția, ci înșelăciunea avuției. Căci poți fi bogat fără să te lași înșelat de bogăție și să trăiești în lumea aceasta fără să te lași înăbușit de grijile ei”. Este foarte evident că adicțiile sunt surse de stres. În acest sens, Sfântul Paisie Aghioritul oferă o soluție la îndemână: „Dacă vreți să scăpați de stres, sim­plificați-vă viața”. Industria marketingului din marile corporații încearcă să-l convingă pe om că are o nevoie pe care, de fapt, nu o are. Tentația îmbogățirii e ca o substanță halucinogenă care îl face permanent să își multiplice avuția și să crească tot mai mult consumul, uitând un amănunt important: cu cât convertește mai multă viață în bani, cu atât are nevoie de mai mulți bani ca să trăiască. De asemenea, plăcerile vieții intră în același peisaj dezolant din punct de vedere spiritual, și vedem cu ușurință cum cresc adicțiile digitale, de jocuri, de cumpărături și de consumul de droguri. Ovidiu Hurduzeu consideră că aceia care poartă numele lui Hristos sunt chemați să mărturisească o lume așa cum ar trebui să fie și să refuze lumea așa cum este. Economia nu este o extensie a tehnicii, ci o prelungire a vieții în comunitate, viață care nu poate fi înțeleasă în afara vieții în Hristos. Din nefericire, economismul a devenit o religie care vinde iluzia bunăstării pământești.

Sămânța căzută pe pământul cel bun indică starea sufletească a celor cu inima curată și bună, adică sinceră și generoasă, a celor cu mărime de suflet (Sfântul Paisie Aghioritul). Inima curată și bună se manifestă prin rodirea cuvântului Evangheliei: față de Dumnezeu prin rugăciune și față de semeni prin fapte bune. Această inimă este golită de duhul lumii acesteia, de tendințele ideologice și de civilizația spectacolului. Psihologia actuală ne atrage atenția asupra faptului că bunurile materiale, plăcerea și divertismentul nu ne oferă fericirea, ci doar o falsă și distorsionată imagine a acesteia. E interesant de remarcat că numai în versiunea lucanică apare invocarea unei virtuți, și anume răbdarea. Andrei Pleșu afirmă că „răbdarea hristică e un fel de a credita irealizabilul, de a aștepta răsplata capătului de drum. Până la obținerea ei, omul trebuie să rămână în așteptare, fără să dorească rezultate și beneficii imediate, și să aibă nădejdea că Hristos îl va răsplăti”. După părintele Savatie Baștovoi, răbdarea „este rodul lepădării de griji, iar lipsa grijilor aduce îndepărtarea de patimi. Orice patimă aduce cu sine griji și frământări, regrete și așteptări care fac sufletul nerăbdător. Nerăbdarea naște mânia, iar mânia alungă iubirea. Iată de ce răbdarea este temelia faptelor bune și leagănul unei inimi iubitoare”. Nerăbdătorul, neîmplinitul rămâne mereu pe lângă drum, e speriat de păsările trecătoare, e pârlit de arșita părerilor celor din jurul lui, e asaltat din toate părțile de provocările cotidiene și e cuprins permanent de grijile lumii.

Așadar, Cuvântul din această parabolă rămâne un antidot sigur și eficient în lupta cu cele trei stări ale căderii spirituale și singurul leac în transformarea vieții noastre prin practicarea virtuții răbdării, ca un bob de grâu așteptând credincios în pământ umezeala (lacrimile) învierii.

Ziarul Lumina