Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 115

Maieutica palerienă din volumul Vremea Întrebărilor

Prof.dr. Nicolae Postolache
Tags: Octavian Paler; maieutica;
Maieutica palerienă din volumul Vremea Întrebărilor

 

Nu mi-a fost ușor să mă decid asupra unei teme. Acest simpozion, se desfășoară de ceva vreme la Făgăraș, spre cinstea organizatorilor,  opera paleriană a fost deja abordată sub multiple aspecte, lucruri interesante au fost spuse și nu de puține ori de către persoane avizate.  Mă întrebam : să vorbesc despre perenitatea singurătatății  sale, despre Lisa natală, ca reper existențial la care s-a raportat în permanență, despre pactul cu diavolul din perioada tinereții, obsesia copilăriei, eseistica antichității, despre statutul de disident din finalul epocii ceaușiste ? În urma acestei frământări interne, concretizată printr-o maieutică euristică personală, am tresărit și mi l-am amintit pe Octavian Paler din perioada postdecembristă : omul implicat, reperul moral, vocea respectată și răspicată a societății civile și am rostit ușurat, Evrika, voi scrie despre maieutica paleriană,  ca preocupare de a explica   realitatea socială prin metoda interogației socratice, în scopul decodării  traseului sinuos pe care l-a parcurs societatea românească după 1989. Am pornit curajos la treabă, abordând un volum document – Vremea întrebărilor. Dar m-am dumirit foarte repede că ar fi fost un demers laborios, cu un rezultat supradens, necompatibil cu activitatea noastră, în sensul abordării celor 4 ani prezentați, respectiv perioada 1990 – 1994, și m-am decis să analizez doar anul 1990, anul certitudinii și incertitudinii, al speranțelor și al disperării, al mimării democrației, urmând ca la sesiunile următoare să continui cu prezentarea interpretării articolelor dedicate  evenimentelor celorlalți ani.

      Vremea întrebărilor, după cum susține Octavian Paler  în argument ,, nu este o culegere de texte publicate. E o rememorare… Sunt doar,-spune autorul– un afectiv care gândește cu inima, apărându-se de disperări cu un plus de pasiune. Și vreau să depun mărturie. Atât.,, Vom vedea însă, citind volumul, că nu este numai atât și autorul a fost mult mai implicat. Din titlul volumului ne dăm seama că  în fond, vorbim de un demers maieutic, adică utilizarea  unei metode  prin care se urmărește ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor  și a dialogului. Socrate, în antichitate a abordat dialogul plecând de la premisa deliberată ,,Știu că nu știu nimic,, , iar pentru depășirea ignoranței recurge la atingerea adevărului, interfață compatibilizantă între obiectiv și subiectiv,  printr-o succesiune de întrebări, și dialogul se alimentează cu o ironie subtilă. Demersul palerian în acest sens este unul personal, hipersubiectiv, deoarce dialogul este lipsit de  un interlocutor identificat, iar partenerii de dialog suntem de fapt noi, cititorii. Autorul ne face părtașii demersului său și lasă la latitudinea noastră asumarea unui adevăr, subînțeles în fapt, din conținutul textului. Are chiar unele îndoieli, citez : ,,Nu-mi dau seama  dacă sunt întrebările cele mai importante ce trebuiau puse. Sunt cele pe care le-am pus eu,,.  Acest eu concis, decodându-ne asumarea interpretării personale, asupra unor realități sociale controversate.  În condițiile în care nu am fost preocupat să fac o simplă recenzie a cărții,  am încercat să sporesc interesul față de cealaltă postură a autorului, opusă eseistului inegalabil sau romancierului labirintic, respectiv fața memorialistului implicat, a ziaristului vocal, moral. Lecturarea aplicată a textului mi-a revelat intercalarea  câtorva  teme –motiv precum binomul maieutică – ironie, judecăți de valoare,  antinomii, titluri sentință,  principii morale și valori umane, pesimism-subiectivism, rememorări inedite, teme care pot constitui, fiecare în parte subiecte de sine stătătoare în interpretarea acestui jurnal gazetăresc – mărturisitor. Personal m-am rezumat la analizarea binomului maieutică-ironie, deoarece reprezintă modalitatea de exprimare a unor judecăți de valoare personale, pentru o perioadă controversată a istoriei posdecembriste, o antinomie speranță-deznădejde, exprimată magistral prin citarea de către autor a unei contestatare din Piața Universității: Orice aș fi suportat, înțelegeți ? Dar ne-au luat speranța. Asta nu pot suporta. Teama că această speranță ar putea fi devorată de un regim cu puseuri dictatoriale îl determină pe autor să vorbească și să rostească adevărurile sale, necesare. Octavian Paler intuise , ceea ce Vladimir Tismăneanu avea să afirme mai târziu în Cartea Președințior, într-un interviu cu Cristian Pătrășconiu : se petrecea un proces de recuperare- de recucerire – a puterii de către eșalonul doi al nomenclaturii, iar Octavian Paler înțelesese că timpul nu mai avea răbdare și trebuia să se implice.  

         Maieutica, constituie principala temă, intuită chiar din titlu-Vremea întrebărilor. În aceeași manieră patru dintre cele 17 articole prezentate în capitolul dedicat anului 1990 sunt tot întrebări sugestive, care inductiv ne ghidează spre subiectele abordate : Ce se întâmplă cu noi ?, Cine a mințit ?, Vă dați seama unde s-a ajuns ? sau O simplă necuviință ?  titluri provocatoare, care te incită să citești articolul, să te poziționezi, să iei atitudine.

      Pentru ca impactul demersului, să ne provoace un interes maxim nu de puține ori suntem martorii unor cascade de întrebări articulate, care rareori rămân neinterpretate auctorial, citez din articolul  De ce mă îngrijorez din17 ianuarie 1990 ; Să vorbim toți odată, pentru ca nimeni să nu mai audă nimic, nu e o experiență interesantă ? Să ne lăsăm contaminați de o irezistibilă plăcere de a înființa un partid dimineața, altul la prânz, pentru a le anula pe amândouă seara, ce poate fi mai pitoresc ? …să participăm într-un fel la salvarea  națională, reprezintă orice s-ar zice, un fenomen nu lipsit de farmec insolit. Dar, oameni buni, ce se întâmplă ? Unde sunt ceasurile dramatice, încordate, foarte aproape de moarte, în care fiecare zicea noi ? Cât timp a trecut de atunci ? Luni ? Ani ? Trecuseră doar trei săptămâni de la dramaticele evenimente din decembrie 1989 și singura voce lucidă parea a fi a directorului onorific al României Libere, Octavian Paler care se arata îngrijorat de situația nou creată, dispus să ia taurul de coarne, să ceară socoteală noilor zei : Dar aici mă opresc și întreb : Doamne se poate clădi ceva pe ură ? nu cumva, dacă vom judeca totul prin ură, vom rămâne mai departe, moral, victimele dictaturii ?

      O altă serie de întrebări se referă În Cutia Pandorei din 24 ianuarie 1990 (ce ironie istorică), la interpelările care se făceau la adresa liderilor partidelor istorice, care se erodaseră fizic prin pușcării sau trăiseră în exil în timpul comunismului : Unde au fost vreme  de patruzeci și trei de ani ? Mai întâi, în perplexitatea mea, am crezut că n-am priceput bine. Cum adică unde au fost? Sau era vorba de o glumă la mijloc? Nu, nu era nici o glumă. Întrebarea era rostită cu o indignare abia reținută. Într-adevăr, cum de și-au permis  partidele înființate acum să fie absente din viața politică a țării  vreme de patruzeci de ani ? De ce au tăcut atâta vreme ? și mai departe maieutica se îngemănează cu ironia, care chiar dacă nu abundă în Vremea întrebărilor, nu lipsește : E limpede, e vina celor care au făcut pușcărie sau au luat calea exilului că n-au apreciat raiul totalitar, e vina celor care au tremurat de frica Securității, care tresăreau de câte ori li se  suna noaptea la ușă…iar concluzia este fără echivoc : Nu persecutorii trebuie luați la rost ci persecutații ! unde ați fost ? Aceeași ironie mucalită, specifică țăranului isteț, amară o întâlnim pe întreg parcursul articolului respectiv: ,,Au silit partidul unic să rămână unic ! Și îndrăznesc acum să iasă din tăcere ? Cu ce drept ? Ați lipsit  de la festinul totalitar, domnilor,  credeți că-i atât de simplu să vă așezați la masa libertății ? În aceste fraze stilul inconfundabil al scriitorului se îngemănează cu substratul moral al unui om de caracter, aflat în pragul senectuții, care nu va mai accepta să facă pactul cu diavolul de dragul unei funcții, așa cum se și încercase.

     Situația scăpa de sub control, emanații încercau prin orice forme să pună mâna pe putere, și în atmosfera aceea confuză ce bascula spre manipulare și pseudodemocrație  exista un glas care se întreba public de ce toate acestea și urmările nu aveau să se lase așteptate : amenințări, chemări la raport în fața foștilor tovarăși comuniști, apostrofări, etc. Dar Octavian Paler și-a continuat demersul civic, a continuat să fie cerberul, conștiința opiniei publice, nemulțumitul.

       Lucrurile se agravau, autorul era din ce în ce mai surescitat și pe 13-14 februarie 1990 scrie articolul Ce se întâmplă cu noi ? în care încearca să-i descopere pe vinovați : Să fie, oare , recentele sloganuri –Moarte intelectualilor, Noi muncim, nu gândim, Nu ne vindem Țara și altele opera acelorași specialiști în diversiune care în lipsa unei dictaturi, s-ar mulțumi deocamdată cu un autoritarism popular ? Românii ațâțați împotriva românilor, muncitorii ațâțați împotriva intelectualilor, la ce pot duce aceste sfâșieri și convulsii ? La un singur lucru. La netezirea drumului, înapoi spre trecut. Asta vrem ? intuiția este trăsătură definitorie a autorului, regresul început în februarie 1990 continuă și astăzi, iar întrebările sale , întocmai personajelor caragialiene, sunt actuale și în prezent.

      În articolul din 16 februarie 1990, intitulat Câteva explicații, se adresează maieutic celor pe care îi consideră vinovați de confuzia socială a momentului. Un discurs consistent, care concentrează esența revoltei sale, din care descifrăm carențele  și intențiile noii clase politice, care se contura, intenții pe care autorul le decodează  și le contestă totodată în demersul său : Dar dumneavoastră, cei ce priviți cu ochi răi îngrijorările mele, îndreptățite sau nu, ce doriți ? Vreți să se șteargă de pe zidurile Bucureștiului inscripțiile din zilele revoluției, care spun că românii nu mai doresc comunism cu nici un fel de față (ironie la adresa conceptului care se vehicula în epocă, de comunism cu față umană)? Vreți ca securitatea să-și reia îndeletnicirile, să organizeze din nou frica, să  infiltreze din nou, cum a început s-o facă, se pare, întreaga noastră societate ? Vreți să fim cu un singur picior în Europa, să ne păstrăm complexele față de alții ? vreți să ne izolăm iarăși de lume ? Vreți să ne retrăim amintirile ? Vreți să plece românii iarăși în pribegie, în vreme ce acasă e denigrat iadul capitalist ? Vreți să simțim iarăși gustul minciunii ?…Vreți să reînvățăm să ne descurcăm, să reînvățăm să ne resemnăm, să reînvățăm să suportăm istoria ?

        Un rechizitoriu maieuric consistent, interogativ , lucid și vizionar, întrebări cu valoare de adevăr peren, pe care ar trebui să ni le punem din când în când, pentru a înțelege ce ni se întâmplă și de ce ni se întâmplă. Nu putem să nu evidențiem curajul, sinceritatea, implicarea, îngrijorarea, un mix de trăsături morale, ce evidențiază un cu totul și cu totul alt personaj, comparativ cu autorul interogativ și intelectualist din opera scrisă în timpul dicataturii.

     Cunoaștem încă din primele articole un gazetar angajat, care din modestie susține că vrea doar să depună mărturie, dar va face mult mai mult, va deveni o instanță publică morală și va încearca prin maieutica sa  să-i convertească pe vinovați la calea cea dreaptă iar pe cititori să și-i facă tovarăși în consolidarea democrației reale ce implică, separarea puterilor în stat și dreptul la opinie.

       Pentru autor lucrurile erau clare, încă din 25 ianuarie 1990, când citez : Într-una din acele seri, …. în faimoasa ședință unde s-a decis ca FSN să participe la alegeri, am avut senzația că trăiesc un vis urât.

       Și visul urât face obiectul interogațiilor din majoritatea articolelor referitoare la anul 1990,  iar întrebările se multiplică, se țes ca o pânză de păianjen , care înceracă să prindă în plasa sa esența fenomenologiei sociale, deturnată de foști activiști, specializați în diversiune și manipulare. Subiecte punctuale fac obiectul nedumeririlor autorului , citez din Nevoia de calm, 1 martie,1990: Teroriștii .Au apărut brusc, terorizându-ne zile și nopți în șir. Și au dispărut brusc. Unde sunt teroriștii prinși ? Ce s-a aflat de la ei ?  Câți au fost ? Când vor fi judecați ? Mister. O succesiune maieutică incisivă, care taie ca un bisturiu în încercarea de a scoate la lumină adevărul, pe care ni-l dorim elucidat și în 2019.

      Nu este neglijat nici procesul Ceușeștilor : A fost oare  o întâmplare ?  o eroare a tribunalului,  sau iarăși o jumătate de adevăr pe care n-o cunoaștem ? Dar esențial este răspunsul la o altă întrebare : Ce șanse are societatea românească de a avea parte de o democrație autentică, neciuntită și neipotecată de sechelele totalitarismului ?

       În timpul mineriadei din iunie 1990, spre binele lui, era plecat din Țară. Devenise un dușman al puterii, era un intelectual, gândea, își exprima public nedumeririle, ceea ce era foarte grav, vă mai amintiți sloganul neostalinist ce perpetua în epocă ura de clasă : Noi muncim, nu gândim ! Sandu,  băiatul său, îl sfătuia să-și întârzie revenirea acasă, mulți chiar îl interogau spre surprinderea sa, dacă se va mai întoarce, ceea ce îi producea o nedumerire ludică :,,Vă întoarceți acasă, în România ? La început nu pricepeam. Cum adică ? De ce să nu mă întorc ? Nu e acolo locul meu ?,,. Nu, în momentul acela, în ciuda patriotismului său endemic, pentru unii locul lui nu mai era în România, pentru simplul fapt că se dorea un cetățean liber și se exprima fără autocenzură: Veștile pe care le primesc de acasă sunt rele, iar lumea civilizată e consternată, încă, de cele petrecute la București. Zidurile Berlinului-de ciment sau psihologice- cad peste tot, numai la noi ele se înalță între noi și noi. Și, avea chiar o explicație pentru nedumerirea sa : În urmă cu un an  aș fi înțeles. România ajunsese o imensă închisoare. Teroarea devenise sufocantă. Atunci ar fi fost logic un gest disperat –un azil în străinătate – Dar acum ?

       Ioan Petru Culianu, după cum ne povestește Gabrielea Adameșteanu în Anii romantici, a fost ferm convins că nu putea fi vorba despre o revoluție în cazul evenimentelor din decembrie 1989, ci de o lovitură de stat orchestrată de KGB. Octavian Paler în articolul Cine a mințit ? din 5 septembrie, este chinuit de întrebări asemănătoare : ,,Poate că întrebarea : a fost revoluție sau lovitură de palat ? e rău pusă. Căci în decembrie au existat amândouă.,, O sentință care treptat se va adeveri.

       Noua nomenclatură îi dădea târcoale, încearca să-l ademenească, i se promiteau funcții, dar liseanul nostru  nu mai putea fi păcălit, el era glasul liber al cetății și în dialogul cu cinicul Brucan, îi va răspunde subtil și ironic : Nu prea văd ce avem noi să ne spunem, dar sunt un om civilizat. Subînțelegem nu doar ironia subtilă, dar intuim și  ceea ce gândea în realitate – în spiritul unei societăți civilizate, putem purta un dialog, dar nu voi putea fi convins să renunț la opiniile mele, la dreptul de a fi în opoziție.

     Ultimul articol selectat dintre cele publicate  în 1990 în România Liberă, este un profund demers maieutic, titlul interogativ, confirmând această supoziție. În  O simplă necuviință ? accentuează demersul blasfemic prin care Timișoara, a fost demascată în Parlament întocmai unor vechi ședințe de demascare din timpul dictaturii – vezi mărturisirile psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu – citez : Dacă Timișoara reprezintă (și cine ar cuteza, oare, s-o conteste ?) simbolul revoluției, dacă Timișoara a avut curajul să înfrunte șase zile singură dictatura (și cine și-ar permite neobrăzarea să nege că Timișoara a fost lăsată singură șase zile în fața terorii ?), atunci ce reprezintă demascarea ei ? O simplă necuviință ? Timișoara încetează oare, să mai fie eroică și devine infamă, dacă îndrăznește să-i conteste pe succesorii lui Ceușescu ? Faptul că a vărsat sânge pentru noi toți, opunându-se lui Ceaușescu, nu e suficient ca să poată cere să nu fie trădate idealurile pentru care ea a vărsat sânge ? Și la urma urmei, cine din parlament și, în general, din instituțiile Puterii poate pretinde că are dreptul să dea lecții acestui oraș, care, lăsat șase zile singur, a avut curajul să pună libertatea deasupra vieții ? întrebări contondente care prin substanță au deja un răspuns subliminal, ceea ce stilistic constituie o sublimare artistică fără egal, în atingerea adevărului ireductibil.

         Acest demers  de umanizare profundă prin coborârea de pe piedestal la nivelul vorbitorilor din agora, de socratizare maieutică transpusă unui plan al relității contemporane, de diluare oarecum a substanței operei paleriene, prin  raportarea la un demers gazetăresc nepropagandistic, poate naște puncte de vedere contradictorii și de ce nu, reacții nesentimentale, maioresciene de genul opera contează și mai puțin omul, vezi cazul Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Tudor Vianu, Geo Bogza,  care în răstimpuri istorice au clacat atitudinal , dar opera, prin valoare literară  le-a fost mai puțin erodată de asemenea derapaje. Incontestabil opera paleriană, este robustă, inimitabilă și inalterabilă, dar  demersul de față este  necesar și trebuie aprofundat deoarece Octavian Paler nu ar fi întru-totul redat posterității fără această profundă implicare civică postdecembristă. Indubitabil a fost vocea cea mai respectată a societății civile, a fost formatorul de opinie de care tinerele generații aveau nevoie, a fost modelul uman ce a întruchipat curajul, verticalitatea, moralitatea, prin cultivarea perseverentă a dreptului la cuvânt și a exprimării neîngrădite  a adevărului, a fost strigătul disperării și instanța morală ale cărei sentințe erau considerate modele de demnitate umană. A fost românul care nu a mai acceptat ca românii să fie umiliți, manipulați, amenințați, lipsiți de speranță, și pentru acest comportament decent, liber asumat, confesiv voluntar prin recunoașterea rolului de pion la un moment dat, al unui regim dictatorial, și,  pentru toate acestea, nu poate fi asociat sub nicio formă categoriei anterior menționate, așa cum de fapt fusesem tentat să cred, în anii tinereții..

     Într-un interviu intitulat instigativ ,,Credința este o formă de confruntare existențială, dramatică cu instanța supremă,, consemnat de Melania Cince, Andrei Pleșu menționa : Nu am niciun motiv să minimalizez cultura. Observ totuși, pe bază de experiență, că un lucru pare cert : cultura te modelează, dar nu te rezolvă în sens deplin. Cunosc foarte mulți oameni cultivați, cu lecturi, cu competențe intelectuale și profesionale foarte solide, dar care, în plan uman, în viața zilnică, în complicațiile destinului propriu, sunt ori tatonați până la derută, ori gata de orice derapaj. Cultura nu-ți livrează neaparat o conduită. E plină de ,,băieți fini,, ușor convertibili la lichelism.

       Pentru rezolvarea acestei dileme, cu aplicabilitate la Octavian Paler,  a fost scris acest eseu și dacă incipitul l-a constituit socratica zicere,,știu că nu știu nimic,, stimulatoare pentru un demers cognoscibil argumentat, concluzia finală, de natură sociologică oarecum, evidențiază  personalitatea complexă a unui scriitor consacrat, a unei sinteze umane funcționale, a unui binom indisolubil cultură – caracter, a unui om realizat deplin atât profesional cât și moral. Vremea întrebărilor nu-i doar un document jurnal necesar înțelegerii unor evenimente istorice și sociale, în aceeași măsură este și panaceul necesar combaterii uitării, interpretată psihologic în cheie freudiană ,,ca efect al refulării din conștiință a amintirilor neplăcute , aflate în dezacord cu exigențele morale,,. Demersul său ne ajută să nu uităm aceste evenimente neplăcute, din derularea cărora presupun că am învățat pentru a evita un nou colaps istoric și moral, asemănător. Deocamdată ne hrănim încă, mai ales cu speranță,  dar nu va fi departe ziua când vom schimba nobila speranță cu biblica mană binefăcătoare, și se pare că generațiile tinere au luat taurul de coarne. Prin întreaga sa operă și  implicare morală Octavian Paler  a fost în ciuda pesimismului și a singurătății cronice, acel Don Qijote neînțeles care a crezut la început de sec XXI în visul său și a încercat să ne convingă, cum că Miron Costin s-a înșelat, iar vremurile pot fi strunite de voia omului și nu neaparat invers, în sensul unui om apriori învins de ineluctabile timpuri. (sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)

13-06-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Octavian Paler, Maieutica,